Sunteți pe pagina 1din 60

PROCESE ŞI APARATE

MODULUL I. NOŢIUNI FUNDAMENTALE


ÎN TEHNOLOGIA CHIMICĂ

Dr, conf. univ. Aliona Mereuţa


Cuvântul „tehnologie” este de origine greacă
„technos” - iscusinţă, meşteşug; „logos” - ştiinţă.
Tehnologia - este ştiinţa despre meşteşuguri,
despre iscusinţa de a produce un obiect, un
material, o unealtă.
Termenul general de tehnologie a fost introdus încă
în anul 1772.
Tehnologia este definită ca ştiinţă care se ocupă cu
studiul, elaborarea şi determinarea proceselor,
metodelor şi procedeelor de prelucrare şi
valorificare a materiei prime şi a materialelor în
produse de consum şi mijloace de producţie.
Convenţional tehnologia poate fi împărţită în:

Tehnologia mecanică – studiază procese în


rezultatul cărora se schimbă forma şi
proprietăţile fizice ale materialelor (construcţia
de maşini).
Tehnologia ambientală – studiază procesele de
tratare şi utilizare a deşeurilor (purificarea
aerului, purificarea apei, tratarea deşeurilor).
Tehnologia chimică – studiază procese în urma
cărora are loc schimbarea compoziţiei şi
proprietăţilor chimice ale materialelor (producerea
substanţelor anorganice, producerea substanţelor
organice, electrochimia, producerea materialelor de
construcţie, farmaceutica, industria alimentară,
producerea celulozei).
Biotehnologia – studiază procesele de valorificare a
materialelor sub acţiunea microorganismelor
(producerea reglatorilor de creştere, fabricarea
substanţelor fitofarmaceutice, fabricarea
vitaminelor).
Baza industriei chimice a început odată cu
apariţia primelor instalaţii tehnologice pentru
producerea acidului sulfuric în secolul al XVII-lea.
Primele fabrici de producere a acidului sulfuric au
fost instalate în anul 1740 în Richmond şi în 1746
în Birmingham (Marea Britanie), care aveau la
bază procedeul de nitroză.
Dintre cele mai importante tehnologii realizate în ultimele trei
secole notăm:
• cocsificarea cărbunelui - 1713, Abraham Darby;
• electroliza apei - 1800, Nicholson şi Carlishe;
• producerea cimentului Portland - 1824;
• fabricarea acidului sulfuric prin metoda de contact - 1831,
Phillips;
• vulcanizarea cauciucului - 1839, Good Year;
• obţinerea aluminiului prin electroliza - 1864, P.Heroult;
• aspirina - 1899, Bayer;
• fabricarea maselor plastice -1906, Baeckeland;
• sinteza amoniacului -1908, F. Haber şi C.Bosch;
• fabricarea cauciucului sintetic - 1937, Lebedev
• fabricarea fibrelor sintetice (nylon) -1939, Carothers;
• polimerizarea stereospecifîcă - 1955, Ziegler-Natta.
Tehnologia chimică este o ştiinţă interdisciplinară
situată la confluenţa dintre ştiinţele naturii
(chimie, fizică, matematică, biologie), ştiinţele
tehnice (transferul de masă şi energie, mecanică,
termotehnică, electronică, automatizări, etc.),
ştiinţele economice (potenţial economic, costuri,
profit, marcheting, management) şi ştiinţele
socioumane (relaţii interpersonale, ergonomice şi
de conducere).
Tehnologia chimică constituie un drum cheie
pentru toate ramurile industriale.

Industria chimică poate fi împărţită în două


grupe mari: industriile produselor anorganice şi
organice, care includ la rândul său o serie
întreagă de industrii:
Industria produselor anorganice Industria produselor organice
1. Industria chimică de bază (fabricarea 1. Sinteza organică de bază (fabricarea
bazelor, acizilor, sărurilor, îngrăşămintelor alcoolilor, a acizilor, esterilor, chimizarea
minerale etc.). gazului metan, prelucrarea oxidului de
carbon, a hidrogenului, a etilenei etc.)
2. Fabricarea produselor anorganice fine 2. Sinteza organică fină (fabricarea
(reactivi chimici, elemente rare, compuşi preparatelor farmaceutice, a reactivilor
complecşi, semiconductoare, preparate organici, a fotoreactivilor, a
farmaceutice). insectofungicizilor organici etc.)
3. Industria electrochimică (fabricarea 3. Fabricarea produselor intermediare şi a
clorului, a hidrogenului, a hidroxizilor coloranţilor
alcalini, a metalelor etc.).
4. Metalurgia (siderurgia, metalurgia 4. Fabricarea produselor macromoleculare
neferoasă, obţinerea metalelor nobile şi (mase plastice, fibre sintetice şi artificiale,
rare etc.). cauciuc sintetic şi substanţe care formează
pelicule etc.)
5. Industria silicaţilor şi substanţelor 5. Valorificarea chimică a combustibililor -
liante (sticla, cimenturi, produse petrochimia* (cărbune, lemn, petrol, turbă,
ceramice, varul etc.) gaz natural etc.).
6. Fabricarea vopselelor şi a pigmenţilor 6. Fabricarea produselor alimentare (zahăr,
minerali hidraţi de carbon, grăsimi, proteine, produse
biochimice tehnice, acid acetic, vinuri etc.).
Ca componentă principală a producţiei industriale,
tehnologia modernă cuprinde următoarele diviziuni:
- Tehnologia proiectării – „Tehnology of design”, care
are în vedere proiectarea de noi produse, utilaje,
procedee şi metode industriale cît mai perfecţionate;
- Tehnologia producţiei – „Tehnology of
manufacture”, care se ocupă de obţinerea efectivă a
producţiei materiale;
- Tehnologia conducerii – „Tehnology of
management”, care are ca obiectiv organizarea
producţiei moderne pe scară mare.
NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE
TEHNOLOGIEI CHIMICE
Un ansamblu de fenomene care se petrec la
scară macroscopică poate să se manifeste
macroscopic ca un proces unitar numit proces
fundamental.
De exemplu, dacă se introduce în apă un cristal de clorură de
sodiu se observa că dimensiunile cristalului se micşorează
până la dispariţia acestuia. Acest proces unitar este cunoscut
sub numele de dizolvare: el este însă manifestarea
macroscopică a unor fenomene care se petrec la scara
microscopică, cum ar fi: modificarea echilibrului în reţeaua
cristalului, difuziunea ionilor de clor şi sodiu în masa
lichidului, formarea unor noi legături chimice etc.
Procesele fundamentale se împart în:
- procese de transformare de masă sau de
substanţă (schimbarea stării de agregare,
dizolvarea, reacţia chimică, adsorbţia etc.);
- procese de transformare a energiei (transformarea
energiei luminoase în energie chimică sau invers -
licuricii; transformarea energiei chimice în energie
electrică - acumulatoarele cu plumb; transformarea
energiei electrice în energie termică sau căldură
etc.).
- procese de transfer:
a) de transfer de impuls sau cantitate de mişcare;
b) de transfer de energie termică sau căldură;
c) de transfer de masă sau de substanţă.
• Un ansamblu de procese fundamentale din
care lipseşte reacţia chimică formează
procesul fizic.
• În literatura de specialitate termenul de
proces fizic este înlocuit cu cel de operaţie.
Într-un sistem, prin operaţie se înţelege orice
prelucrare fizică sau mecanică a unui curent
de materiale.
În tehnologia chimică de obicei se precaută o
totalitate de fenomene mecanice, fizice şi
chimice, din care se formează aşa numitul
proces chimico-tehnologic.
Prin procesul chimico-tehnologic (PCT) se
înţelege ansamblul operaţiilor de natură fizică şi
proceselor chimice, care se desfăşoară succesiv,
paralel sau ciclic, în scopul obţinerii unui anumit
produs.
PCT este compus din cinci operaţii principale:

• Pregătirea materiei prime


• Conversia chimică
• Izolarea produsului
• Valorificarea produselor secundare şi tratarea
deşeurilor
• Operaţii auxiliare
Procesul de producţie sau procesul de fabricaţie
reprezintă totalitatea proceselor folosite pentru
transformarea materiilor prime şi a
semifabricatelor în produse finite şi este un
sistem format din procesul tehnologic, procesul
de muncă şi procese naturale în unele cazuri.
Operaţiile fizice sau mecanice comune mai
multor fabricaţii sau prelucrării curenţilor de
materiale complet diferiţi poartă numele de
operaţii tip sau unitare. Asemenea fenomene au
loc în utilaje de construcţie asemănătoare sau
chiar identică, indiferent de procesul tehnologic
căruia îi aparţin.
Clasificarea principalelor operaţii unitare din industria chimică

Operaţii cu transfer Transportul lichidelor


Comprimarea şi transportul gazelor
de impuls Separarea sistemelor eterogene
Amestecarea în mediu lichid sau agitarea; amestecarea
solidelor
Operaţii cu transfer Încălzirea
Răcirea
de căldură Fierberea
Condensarea
Evaporarea (concentrarea soluţiilor)
Cristalizarea, sublimarea
Uscarea materialelor
Operaţii cu transfer Absorbţia
Adsorbţia
de masă Distilarea şi rectificarea
Extracţia lichid-lichid şi solid-solid
Operaţii mecanice Mărunţirea
Clasarea
Transportul materialelor, solidelor
Concasarea
Orice proces tehnologic cuprinde una sau mai
multe etape, fiecare etapă a unui proces
constituie o fază tehnologică.
Ordonarea liniară a operaţiilor şi proceselor, de
la intrarea materiilor prime în sistem până la
ieşirea din sistem a produselor finite dorite,
constituie fluxul tehnologic.
Sortarea şi curăţarea preliminară

Mărunţirea

Spălarea

Clasificarea pe tipuri

Uscarea

Topirea şi granularea

Confecţionarea articolelor

Fluxul tehnologic al prelucrării deşeurilor din mase plastice


Reprezentarea grafică a fluxului tehnologic se
numeşte schemă tehnologică.
Schema tehnologică poate fi de două tipuri:
- de operaţii
- de fabricaţii.
Schema tehnologică de operaţii reprezintă operaţiile
unitare şi procesele chimice fundamentale scrise în
dreptunghiuri. Substanţele implicate în operaţia
respectivă se scriu într-o parte sau alta a
dreptunghiului, inducându-se prin săgeţi daca intră
sau ies din acesta.
Se observă că într-o astfel de reprezentare se
specifică fazele tehnologice şi se evidenţiază materiile
prime, produsele intermediare şi produsele rezultate,
în raport de scopul urmărit pe fluxul tehnologic se pot
nota şi informaţii suplimentare referitoare la
parametrii de lucru specifici fazelor tehnologice.
Distilare Materia
primă

Mărunţirea, d= 2-7 mm
CHCl=CCl2

Adăugarea solventului
Polietilenă

Încălzire, agitare ( 15 min,


to = 130+135 oC)

Solventul utilizat Filtrare Răcire

Uscare (to =105 oC,


t= 30 min) Aluminiu

Schema bloc de prelucrare a deşeurilor


Schema tehnologică de fabricaţie cuprinde
reactoarele şi celelalte utilaje şi aparate
implicate în proces, pentru efectuarea
operaţiilor unitare, reprezentate în ordinea de
suscesiune urmată şi la nivelele adecvate.
Schemă chimico-tehnologică
Producţia chimică este compusă din mai multe
procese chimice şi fizice, care pot fi realizate
instantaneu sau consecutiv.
De aceea, descrierea sau reprezentarea grafică a
operaţiilor şi a aparatelor unui proces chimico-
tehnologic se numeşte schemă chimico-
tehnologică.
Schemele chimico-tehnologice convenţional se
împart în:
- deschise
- închise sau ciclice.
SCT deschise constau din aparate prin care substanţele reactante trec o
singură dată. Dacă gradul de transformare într-un aparat este mică atunci,
consecutiv, se instalează câteva reactoare, de exemplu schema tehnologică de
obţinere a acidului azotic din oxizii de azot este deschisă

Schema chimico-tehnologică deschisă de absorbţie a gazelor de nitroză (NxOy) în


tehnologia fabricării acidului azotic (HNO3)
l – coloană de absorbţie; 2 – pompă; 3 – refrigerent
SCT închisă sau ciclică constă din reciclarea prin unul şi acelaşi aparat a
substanţelor reactante până la obţinerea gradului de transformare necesar,
de exemplu, SCT de sinteză a amoniacului, sinteza alcoolului metilic din gaz de
sinteză, polimerizarea etenei etc.

SCT ciclică de sinteză a amoniacului


l – compresor; 2 – coloană de sinteză; 4 – refrigerent de condensare; 5 – pompă
pentru reciclare
Pentru proiectarea instalaţiei industriale aferente
sunt necesare o serie de scheme tehnologice, cu
diferite grade de complexitate, dintre care
menţionăm:
• schema fluxului tehnologic: calitativă, cantitativă,
şi de aparatură;
• schema grafică a bilanţului de materiale;
• schema grafică a bilanţului termic;
• schema tehnologică;
• schema de măsurare şi reglare automată;
• schema de montaj;
• schema de amplasare;
• schema de amplasare cu utilităţi;
• schema de canalizare şi amplasare a conductelor.
Pentru analiza, sinteza şi simularea unui proces
tehnologic este necesară introducerea conceptului
de sistem. Prin sistem se înţelege un ansamblu de
elemente sau unităţi funcţionale între care există
legături bine definite.
Element – este o unitate independentă şi
indivizibilă, în tehnologia chimică elementul vine să
fie un aparat, în care are loc un proces tipic (chimic,
de difuzie, termic etc.).
Sistemul poate fi asimilat cu o „cutie neagră” care
închide un întreg organizat şi face ca o activitate
practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.
Legăturile între elementele sistemului ca şi legăturile
sistemului cu mediul exterior se realizează prin curenţi
(fluxuri), în care valoarea vectorului care îi defineşte starea nu
se schimbă. In funcţie de conexiunea realizată, curenţii pot fi:
- curenţi de intrare în sistem, dacă traversează dinspre mediul
exterior frontiera sistemului; curenţi de ieşire din sistem, dacă
traversează frontiera din interiorul sistemului spre mediul
exterior;
- curenţi de legătură care leagă între ele două unităţi
funcţionale ale sistemului; După sarcina îndeplinită de sistem,
curenţii pot fi:
- curenţi de materiale care circulă prin conducte sau prin
cădere liberă, cum sunt solidele mărunţite;
- curenţi de energie care circulă prin cabluri sau conducte;
- curenţi de informaţie care reprezintă ansamblul de date pe
baza cărora se desfăşoară un anumit proces şi care circulă prin
cabluri sau tuburi.
Clasificarea proceselor tehnologice

Din punct de vedere al desfăşurării în timp se


disting procese tehnologice care se pot
desfăşura în sistem discontinuu (periodic),
continuu sau combinat (semicontinuu).
Procesele tehnologice în sistem discontinuu sunt
acele procese în care desfăşurarea procesului se opreşte
la diferite intervale de timp pentru introducerea materiei
prime şi evacuarea produsului finit. În desfăşurarea unui
astfel de proces pentru utilajul de producţie se deosebesc
trei faze: încărcarea, prelucrarea şarjei şi descărcarea.
În cazul proceselor discontinue, parametri
tehnologici (temperatura, presiunea, concentraţia
reactanţilor, viteza de reacţie etc.) variază în decursul
desfăşurării procesului. Procesele discontinue lucrează în
regim nestaţionar. Un proces tehnologic discontinuu se
caracterizează prin mărimea şarjei şi durata unui ciclu de
transformare.
Un astfel de exemplu este procesul de elaborare a
oţelului în convertizor, procesul de execuţie a pieselor la strung
Procesele tehnologice în sistem continuu sunt acelea a căror
desfăşurare nu necesită întreruperi pentru introducerea materiei
prime şi evacuarea produsului, aceste faze executându-se în mod
continuu, fără oprirea utilajelor. Parametrii tehnologici se menţin
invariabili, constanţi pe toată durata procesului. În acest caz, regimul
de lucru este staţionar. Procesele continue se caracterizează prin
debite de alimentare şi evacuare şi timpul de staţionare a materialelor
în instalaţie.
De exemplu, procesul de menţinere a clincherului de ciment în
cuptorul rotativ, în care amestecul de argilă şi calcar, care constituie
materia primă, se încarcă în mod continuu pe la capătul superior,
parcurge toată lungimea cuptorului, unde la temperatura de 1400-
1600 °C au loc reacţiile chimice, din care rezultă componenţii
mineralogici care formează clincherul şi a apoi în mod continuu,
produsul se elimină pe la partea inferioară a cuptorului.
Alt exemplu poate servi coacerea pâinii în cuptorul cu bandă.
Aluatul este introdus prin capătul superior, parcurge timp de 20-25 min
cuptorul unde se menţine temperatura de 400-450 °C, apoi produsul
finit (pâinea) este evacuată prin capătul inferior
Procesele tehnologice semicontinue (combinate)
reprezintă fie un proces tehnologic continuu cu
faze discontinue, fie un proces tehnologic
discontinuu cu faze continue.
De exemplu, în procesul tehnologic de
cocsificare a cărbunilor, încărcarea camerelor de
cocsificare cu cărbune şi descărcarea cocsului
are loc în mod discontinuu în timp ce
funcţionarea cuptorului, prelucrarea
coproduselor se realizează continuu.
Un alt exemplu îl constituie elaborarea fontei în
furnalul înalt.
Utilajele şi instalaţiile unui sistem chimico-tehnologic pot fi
socotite că lucrează staţionar în când în interiorul sistemei nu se
produc acumulări de materiale sau de energie. Adică, regimul în
cazul care proprietăţile masei de reacţie într-un punct oarecare
din sistem nu se schimbă în timp. Regimul de lucru staţionar se
caracterizează prin:
• alimentare continuu şi constantă;
• debit masic de evacuare constant şi egal cu debitul de
alimentare;
• cantitate de material care se află permanent în reactor
rămâne constantă;
• valorile parametrilor tehnologici (presiune, debit,
temperatură) sunt constanţi în timp;
• toate etapele se desfăşoară simultan.
Utilajele şi instalaţiile lucrează în regim nestaţionar atunci când
în interiorul sistemului se produc acumulări de materiale sau de
energie. De regulă aceste utilaje lucrează discontinuu.
Noţiuni elementare
Linia tehnologică este numită instalaţia în care se desfăşoară
procesul tehnologic. Ea este formată din utilaje, aparate de măsură şi
control, dispozitive şi sisteme de transport ale materiilor prime, ale
semifabricatelor şi ale produselor finite între utilaje.

Utilajul poate fi definit ca fiind un spaţiu tridimensional, rigid,


cu limite materiale bine definite în care poate fi realizat cel puţin un
proces ce implică, în mod obligatoriu, modificarea a cel puţin uneia
dintre proprietăţile fizice sau chimice ale materiei prime prelucrate.
Aparatul de măsură şi control este un sistem de piese,
dispozitiv tehnic sau agregat care serveşte pentru o operaţie mecanică,
tehnică sau ştiinţifică în scopul măsurării unor anumitor parametri
tehnologici sau fizico-chimici.
Dispozitivul reprezintă ansamblu de piese legate între ele într-
un anumit fel (de obicei imobil), care îndeplinesc o funcţie bine
determinată într-un sistem tehnic, însă materialele şi substanţele care
trec prin dispozitiv nu suferă nici o schimbare fizico-chimică.
Parametrii tehnologici reprezintă valorile optime ale mărimilor:
presiune, debite, temperatură, concentraţie, pentru care se pot obţine
produse chimice cu anumite caracteristici calitative.
Materiile prime cuprind totalitatea substanţelor naturale sau sintetice,
anorganice sau organice, necesare pentru obţinerea unui anumit
produs.
Produsele finite sunt substanţele sau materialele (bunurile) care rezultă
în urma desfăşurării unui proces tehnologic.
Semifabricatele sunt produse rezultate în urma unor etape ale
procesului tehnologic. În decursul procesului tehnologic, materiile
prime sunt transformate prin mai multe operaţii în produse finite.
Stadiile intermediare de prelucrare ale materiilor prime sunt numite
semifabricate.
Materiale auxiliare reprezintă produsele care sunt necesare în procesul
de producţie de rînd cu materiile prime, dar nu se regăsesc în produsul
finit.
Fiabilitate – proprietatea unui utilaj de a funcţiona la parametrii daţi, în
condiţii date şi de-a lungul unei durate de timp precizate.
Metoda de prelucrare trebuie înţeleasă ca un
mod de transformare a unei materii prime în
produsul dorit. Rezultă că metoda reprezintă un
ansamblu de procedee de interacţiune având la
bază acelaşi principiu.
Procedeul de prelucrare este un mod alternativ
de a realiza o operaţie sau un proces tehnologic.
Astfel, metoda se referă la principiul claselor de
procedee, iar procedeul indică mijloacele prin
care se aplică o metodă.
Indicatorii tehno-economici
Indicatorii tehno-economici, ITE sunt mărimi
scalare cu sau fără dimensiuni şi pot fi ca
indicatori pentru fundamentarea investiţiilor şi
indicatori tehnico-economici de proces (ITEP),
care pot fi clasificaţi astfel: de calitate, de
eficienţă economică, de tehnicitate, de utilizare,
de consum.
Prin indicatori de calitate a produsului se înţelege
expresia cantitativă a caracteristicii sau însuşirii unui
produs, care intră în componenţa calităţii acestuia,
raportată la condiţiile privind crearea, utilizarea sau
consumarea produsului respectiv (caracteristici tehnice,
caracteristici economice, caracteristici estetice, fiabilitate).
Eficienţa economică realizată într-un proces
tehnologic reprezintă raportul dintre efortul util şi
efortul depus pentru realizarea produsului finit
(productivitatea muncii, cheltuieli materiale la 1000 lei producţie
marfă, acumulări băneşti la 1000 lei fonduri fixe, rentabilitate,
costul de producţie).
Indicatorii de tehnicitate caracterizează procesele
mecanizate, automatizate, cibernetizate (procent, %).
Indicatorii de utilizare apreciază cantitativ modul în
care sunt utilizate în procesul de producţie
capacitatea de producţie construită, materiile
prime, energia, forţa de muncă şi timpul (a utilajului
tehnologic generală: capacitatea de producţie,
capacitatea de prelucrare specifică: producţia specifică
intensivă şi extensivă, a timpului, %, a forţei de muncă).
Indicatorii de consum exprimă cantităţile de materii
prime, materiale, combustibili şi energie care
intervin în proces (materii prime, materiale,
combustibili, energie; teoretici, planificaţi, practici).
Consumul specific de materii se defineşte prin
cantitatea de materii prime, materie auxiliară
(apă, aer etc.) (A) şi utilităţi care se consumă
pentru fabricarea unităţii de măsură de produs
finit (B):

(kg, tone materii / kg, tone produs)


De exemplu, consumul specific pentru obţinerea
acidului azotic din amoniac:
Cs = kg, tone NH3 / kg, tone HN03 sau
Cs = m3 NH3 / kg, tone HNO3
Consumul specific energetic exprimă cantitatea
de energie (Q) care se consumă pentru
fabricarea unităţii de măsură de produs finit (B):

(kWh, kJ/kg, tonă)

[Cse] = kW/kg, tone HNO3


Consumul specific de energie termică se exprimă
prin relaţia:
[Cst] = kJ, kcal / kg, tone HNO3
Capacitatea de producţie sau productivitate se
defineşte prin cantitatea maximă de produs finit
(B) sau de materie primă prelucrată (A), în
unitatea de timp (t).

(tone / oră, zi)


Producţia specifică sau intensitatea este raportul
productivităţii la volumul reactorului (V) sau
secţiunea utilajului (S):
(kg/(hm3))

sau
(kg/(hm2))
Randamentul în produs reflectă gradul de
utilizare al materiei prime şi se exprimă prin
raportul dintre cantitatea reală de produs
obţinută şi cantitatea teoretică posibilă.
În cazul proceselor chimice cantitatea de materie
transformată la o singură trecere prin zona de
reacţie constituie conversia şi se exprimă prin
raportul procentual dintre cantitatea de materie
primă transformată şi materia primă introdusă în
sistem.
Gradul de conversie este partea substanţei
reactante, folosită în procesul chimic.
CA0 – cantitatea de substanţă
reactantă iniţială, CA – cantitatea de
substanţă reactantă din sistem, ΔC –
schimbarea conţinutului de substanţă
reactantă în sistem.
Conversia totală, reprezintă raportul dintre
cantitatea de materie primă, care s-a transformat în
reacţia chimică, şi cantitatea de materie primă
intrată într-un reactor:
unde, MPt – cantitatea de materie primă transformată în
toţi produşii, kmol, kg.
MPo – cantitatea de materie introdusă, kmol, kg.
Conversia utilă, se defineşte prin raportul dintre
cantitatea de materie primă care s-a transformat în
produsul util şi cantitatea de materie primă
introdusă într-un reactor:
unde, MPu – cantitatea de materie primă transformată în
produs util, kmol, kg.
MPo – cantitatea de materie introdusă, kmol, kg.
Ca noţiune, conversia utilă se aplică în cazul existenţei reacţiilor secundare într-un
proces ciclic.
În cazul în care în sistem se produc reacţii
consecutive sau paralele, se obţin simultan mai
multe produse de reacţie.
De obicei, numai unul dintre aceşti produşi prezintă
importanţă economică deosebită şi eficienţa
procesului este determinată de selectivitatea
sistemului pentru produsul respectiv.
Această mărime se exprimă prin raportul dintre cantitatea
dintr-un anumit produs finit şi cantitatea totală a produselor
obţinute într-un proces chimic. Selectivitatea se va exprima în
felul următor:
CB
B 
C B  CC
Legătură dintre η, α şi φ poate fi exprimată prin
ecuaţia:
Calitatea producţiei totalitatea însuşirilor care
determină gradul de utilizare a producţiei şi care
este stabilită de standarde de stat.
Preţul de cost al produsului finit este exprimarea
în bani a cheltuielilor întreprinderii date pentru
fabricarea şi realizarea producţiei.
Un proces tehnologic este cu atât mai eficient (preţ
de cost al produselor mai mic, rentabilitate a
instalaţiei mai mare), cu cât randamentul,
productivitatea instalaţiei şi productivitatea muncii
sunt mai mari, iar consumurile specifice de
materiale şi energie mai mici.

Bilanţul de materiale constituie, alături de bilanţul


termic, baza tuturor calculelor tehnologice cu
ajutorul cărora se estimează consumurile specifice
de materiale şi de energie, se determină numărul şi
dimensiunile principale ale aparatelor necesare
realizării unui proces dat, în condiţiile unei
capacităţi de producţie impusă.
Bilanţul de materiale este o expresie a legii
conservării masei în sistemele chimice. Bilanţul de
materiale este definit de relaţia următoare:

unde: ∑Gi – suma materialelor intrate, ∑Ga – suma


materialelor existente, ∑Ge – suma materialelor
ieşite, ∑Gr – suma materialelor rămase.
Diferenţa se numeşte consumul de
materiale în SCT.
În regimul staţionar, acumularea este nulă,
iar în cazul are loc acumulare de materii
Bilanţul energetic se bazează pe principiul conservării
energiei, fiind un bilanţ termic al sistemului şi poate fi
exprimat printr-o relaţie de forma:

unde: ∑Qi – suma energiilor intrate în sistem, ∑Qa –


suma energiilor existente în sistem, ∑Qe – suma
energiilor ieşite din sistem, ∑Qr – suma energiilor
rămase în sistem.
– din punct de vedere energetic procesul
este staţionar.
Diferenţa – procesul nu este staţionar şi
avem acumulare de energie în sistemul chimico-
tehnologic.
Cantitatea necesară la obţinerea Preţ lei/kg, Preţ total,
magiunului de căpşune fără TVA fără TVA
CHELTUIELI DIRECTE
Materii prime
Căpşune, kg 500,00 15,00 7500,00
Zahăr, kg 350,00 12,00 4200,00
Acid citric, kg 5,00 30,00 150,00
Stabilizator, kg 5,00 60,00 300,00
Gaz, m3 2,00 5,50 11,00
Energie electrică, kW 20 1,40 28,00
Apă spălare, m3 5 22,5 112,50
12.301,50
KG PRODUS FINIT/ 24 h 800,00
Materiale auxiliare
Borcane sticlă, buc., 0,5 l 1.600 3,60 5.760,00
Capace, buc. 1.600 0,60 960,00
Eticheta (1 buc. la borcan) 1.600 0,80 1.280,00
Cutii carton (20 buc. cutie) 80 2,50 200,00
8.200,00
CHELTUIELI SALARIU
Angajaţi 12,00 300,00 3.600,00
Impozit fond social, 23 % 828,00
Asigurare medicală, 4,5 % 162,00
4.590,00
25.091,50
CHELTUIELI INDIRECTE
Cheltuieli transport 3% 752,75
Controlul produsului finit 3% 752,75
Protecţia muncii 1% 250,92
Marketing 15 % 3.763,73
Cheltuieli administrative 10 % 2509,20
8029,35
Total 33120,85
Preţul de cost pentru o bucată 20,70
TVA 4,14
Preţ cu TVA 24,84
Varianta I
1. Definiţi nouţiunea de evaporare şi uscare – 2 p.
Clasificaţi metodele de evaporare - 3 p.
Explicaţi principiul de funcţionare ale evaporatorului cu film descendent (desen schematic) și propuneți 3 domenii de
utilizare – 5 p.
2. Clasificaţi tipurile de absorbere – 2 p.
Explicaţi principiul de funcţionare al absorberelor de suprafaţă (desenul schematic şi elementele utilajului). – 3 p.
Propuneţi 4 domenii de aplicare a procesului de absorbţie şi 4 domenii – a procesului de adsorbţie. Enumeraţi 3
adsorbanţi care pot fi utilizaţi pentru purificarea aerului şi 3 adsorbanţi – pentru tratarea apelor – 5 p.
3. Definiți noțiunile de distilare și rectificare – 2 p.
Enumerați procedeele de distilare – 3 p.
Explicați mecanismul de rectificare – 5 p.

Varianta II
1. Definiţi nouţiunea de difuzie şi transfer de masă – 2 p.
Clasificaţi tipurile de uscătoare - 3 p.
Explicaţi principiul de funcţionare ale uscătoarelor cu bandă (desen schematic) și propuneți 3 domenii de utilizare – 5 p.
2. Definiţi noţiunile de absorbţie şi adsorbţie. – 2 p.
Explicaţi principiul de funcţionare al adsoberului cu cărbune activ (desen schematic). – 3 p.
Arătaţi asemănările şi deosebirile între coloanele de absorbție și propuneți 4 domenii de utilizare a coloanelor de
absorbție – 5p.
3. Definiți noțiunea de reactor – 2 p.
Clasificați reactoarele – 3 p.
Arătaţi asemănări şi deosebiri între reactoare – 5 p.