TEORIA COMUNICĂRII

SPATIUL PUBLIC ŞI
COMUNICAREA

Lector univ. dr. Irina Stănciugelu

 Sensuri ale conceptului de “spaţiu public”
 a) spaţiul public este un loc unde "semnele şi indiciile sunt
puse la dispoziţia ocupanţilor săi pentru a descifra stările
lor interne şi pentru a face reciproce atribuţiile lor";(„un
mediu de simplă observabilitate reciprocă” - Şcoala de la
Chicago, - Richard Sennett).
 b) constituirea unei intersubiectivităţi practice, a
recunoaşterii reciproce drept subiecţi, a legăturii dintre
persoane şi a înlănţuirii acţiunilor lor în cooperarea socială.
(este vorba deci de comunicare şi de socializare) 
 c) ansamblul scenelor, mai mult sau mai puţin
instituţionalizate, unde este expus, justificat şi hotărât un
ansamblu de acţiuni organizate şi orientate politic. (Fiind
orientată către participarea la deliberarea colectivă,
acţiunea în comun este reglată aici de modalităţile de
ordonare dintre spaţiul social şi spaţiul politic şi deci de
către formele comunicării politice).

Chambat, P. (2002) “Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice” în

Paillart, I. (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi, Polirom
 Teza lui Habermas asupra spaţiului public
 concepte: opinia publică, mass media şi actorii politici.
 rol: spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între
societatea civilă şi stat, în care se formează şi se exprimă
opinia publică.
 definiţie: spaţiul public reprezintă acea sferă în care reuniţi
ca public, cetăţenii tratează neconstrînşi sub garanţia de a
putea să se întrunească liberi, să-şi exprime şi să-şi publice
liber opinia lor asupra problemelor de interes general.
 caracteristici: în cadrul acestei sfere publice se dezvoltă o
conştiinţă politică care:
 a) cere puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor
economice şi sociale prin elaborarea unor legi cu valabilitate
generală şi
 b)care acţionează totodată ca opinie publică, ca unică sursă
de legitimare a acestor legi.
 funcţie: legitimarea normelor publice, a legilor şi cea de
instanţă publică raţională de judecare şi critică a puterii.
 Nucleul conceptual este cel al „principiului publicităţii” sau
al „folosirii publice a raţiunii” de către persoanele particulare
reunite într-un public.

Habermas, J. (1998) Sfera publică şi transformarea ei culturală, Bucureşti, Univers

 Critica tezei lui Habermas – Bernard Floris
 Bernard Floris critică tocmai nucleul conceptual al
principiului publicităţii:
 această concepţie tinde să reducă procesul de comunicare
la procesul lingvistic interindividual, fie el şi mediatizat prin
mijloacele de comunicare.
 Habermas nu ţine cont de medierea proceselor de
comunicare prin intermediul câmpurilor sociale specializate
şi a diverselor forme de apartenenţă socială.
 Habermas nu ia în calcul nici inegalităţile de poziţie, de
organizare şi putere socială care apar în calea formării
reprezentărilor politice sau culturale.

 Concluzia lui Floris "Spaţiul public este traversat cu

necesitate de raporturile de inegalitate şi de dominaţie
socială; el este, de asemenea, în mod necesar conflictual"

Floris, B. (2002) “Întreprinderea din perspectiva spaţiului public

tehnic” în Paillart, I. (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi,
Polirom
 Accepţia lui Bernard Floris
 "Spaţiul public este un câmp mediator al câmpurilor de
putere în gestiunea simbolică a raporturilor sociale, adică
un câmp de luptă pentru dominaţia legitimă şi de violenţă
simbolică pentru impunerea definiţiilor sale legitime".
 Ca urmare, spaţiul public exprimă patru forme de mediere:

 1) este câmpul formării simbolice a unei opinii publice prin

intermediul tuturor formelor de comunicare existente în
societate.
 2) este câmpul formării democratice a unei voinţe politice
prin intermediul sufragiului universal, al parlamentului şi al
partidelor.
 3) este o sferă de mediere între stat şi societatea civilă.
 4) spaţiul public nu este un loc abstract al consensului
democratic ideal, ci un spaţiu conflictual care exprimă
raporturile sociale de inegalitate şi dominare.

Floris, B. (2002) “Întreprinderea din perspectiva spaţiului public

tehnic” în Paillart, I. (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, Iaşi,
Polirom
 Spaţiul public şi comunicarea - Bernard Miege
 distinge patru modele de comunicare preponderente care coexistă şi care
modelează continuu spaţiul public contemporan:
 Primul model - presa de opinie (sec. XVIII-lea).
 Stilul polemic, fervoarea şi discursul politic sunt puternic
amestecate cu abordarea literară
 această presă de idei este destul de scumpă, dar astfel se
stabileşte o legatură puternică între ziare şi cititorii lor,
 permite burghezilor luminaţi să practice « Aufklarung »-ul, adică
utilizarea publică a raţiunii, prin intermediul argumentării şi al
schimbului de opinii;
 Al doilea model - presa comercială (secolul al XIX-lea)
 presa de masă este organizată pe o bază industrială şi orientată
asupra profitului;
 îşi pierde autonomia redacţiilor în raport cu editorii, iar linia
politică se afirmă într-o manieră mai mult sau mai puţin polemică:
ea este disimulată prin redactarea şi difuzarea informaţiei.
 se instaurează un raport comercial şi distant între ziare şi cititorii
lor. «Opinia publică», este, o „construcţie” o „reprezentare” care
se interpune între cititorii–cetăţeni ţinuţi la distanţă şi aparatele
politico-informaţionale exprimând când mai bine, când mai rău
marile categorii de opinii"
 Departamentul de publicitate începe să fie disociat clar de
redacţie, iar puterea politică se afirmă ca un garant al «libertăţii
presei», mergând până la a iniţia măsuri economice sau statutare
pentru moralizarea funcţionării sale.
 Spaţiul public şi comunicarea - Bernard Miege
 Al treilea model: mass-media audiovizuale (mijlocul secolului
XX)
 Dezvoltarea mass-media audio-vizuale se leagă cvasi-organic de
de dezvoltarea publicităţii comerciale
 "În fine, mass-media audio-vizuale încă şi mai clar decât presa
comercială, pun accentul pe divertisment, asigurând primatul
normelor spectacolului şi ale reprezentării în detrimentul
argumentării şi al „exprimării”
 Al patrulea model: generalizarea relaţiilor publice (anii 70).
 Statul, întreprinderile mai mari sau mai mici şi, încetul cu încetul,
toate instituţiile sociale (de la puternicele administraţii publice la
organizaţiile „societăţii civile”) pun stăpânire pe tehnicile gestiunii
socialului şi pe tehnologiile comunicării şi informării şi pun în
practică strategii de comunicare din ce în ce mai perfecţionate.
 Imaginile cu putere de seducţie nu sunt simple artefacte sau nişte
discursuri care se învârt în gol: "ele sunt, în aceeaşi măsură,
puternice motoare ale schimbărilor sociale şi culturale, dar
noutatea relativă a apariţiei lor nu ne-a condus încă la a lua în
calcul şi efectele pe care le-ar antrena ele"
 Relaţiile publice generalizate pun accent pe temele consensuale:
ele vizează, în toate domeniile vieţii sociale, fabricarea unei
adeziuni şi tind să se adreseze în special
indivizilor/consumatorilor/cetăţenilor, de preferinţă grupurilor şi
audienţelor
 Modelul lui John Thompson
 Argument principal: "folosirea mijloacelor de comunicare
transformă organizarea spaţială şi temporală a vieţii
sociale, creând noi forme de acţiune şi de interacţiune,
precum şi noi moduri de exercitare a puterii, care nu mai
sunt legate de împărtăşirea unui spaţiu comun“
 Proiectul teoretic este inspirat de trei tradiţii intelectuale:
 1) teoria socială critică - Şcoala de la Frankfurt -
Habermas
 2) opera teoreticienilor mass-media (McLuhan, Harold
Innis)- mijloacele de comunicare ca atare sunt importante
pentru organizarea puterii, indiferent de conţinutul
mesajelor pe care le transmit);
 3) hermeneutica - interpretarea contextualizată a
formelor simbolice (Gadamer, Ricoeur, Geerty);
hermeneutica arată că recepţia formelor simbolice (iar
produsele mass-media sunt forme simbolice prin excelenţă)
implică întotdeauna un proces de interpretare
contextualizat şi creativ, în care indivizii îşi aproprie
resursele aflate la dispoziţia lor pentru a da un sens
mesajelor pe care le primesc. Activitatea de „apropriere”
este o parte a unui proces extins de formare de sine, prin
care indivizii dezvoltă un sens al sinelui şi al celorlalţi, al
istoriei, al locului în lume şi în grupurile sociale cărora le
aparţin.
 Modelul lui John Thompson
 Teza: Folosirea mijloacelor de comunicare dă naştere unor forme
de „acţiune la distanţă” care le permit indivizilor să acţioneze
pentru cei care sunt răspândiţi în spaţiu şi timp, şi oferindu-le
posibilitatea de a acţiona ca răspuns la acţiuni şi evenimente care
se petrec în locuri îndepărtate.
 Cadrul teoretic de analiză a situaţiilor interacţionale create de
folosirea mijloacelor de comunicare: 1) interacţiunea faţă în faţă,
2) interacţiunea mediată şi 3) cvasiinteracţiunea mediată.
 „Cvasiinteracţiunea mediată” desemnează tipurile de relaţii
sociale stabilite de mijloacele comunicării în masă.
 Caracteristici:
 extinsă în spaţiu şi timp; implică o restrângere a gamei
referinţelor simbolice,
 participanţii la interacţiunea faţă în faţă şi la interacţiunea
mediată sunt orientaţi spre anumite persoane pentru care ei
produc acţiuni, cuvinte etc; în cazul cvasiinteracţiunii mediate,
formele simbolice sunt produse pentru o gamă nedefinită de
potenţiali destinatari.
 interacţiunea faţă în faţă şi interacţiunea mediată sunt dialogice;
cvasi interacţiunea mediată are un caracter monologic, în sensul
că fluxul comunicării este predominant unidirecţionat.
 "Cvasiinteracţiunea mediată creează un anumit tip de situaţie
socială în care indivizii sunt angajaţi în primul rând în producerea
formelor simbolice pentru cei care nu sunt fizic prezenţi, în vreme
ce ceilalţi sunt implicaţi în primul rând în primirea formelor
simbolice produse de cei cărora nu le pot răspunde, dar cu care
pot forma grupuri de prietenie, afecţiune sau loialitate"
 Cadru interacţional - distincţia lui Goffman
/ regiune din faţă-regiune din spate
 Conform acestuia, orice acţiune are loc într-un cadru interactiv
specific care implică anumite presupoziţii şi convenţii precum şi
trăsăturile fizice ale situării (dispunere spaţială, mobila,
echipamentul, aspectul etc).
 Pentru a prezenta organizarea socială introdusă de
cvasiinteracţiunea mediată, Thompson introduce o distincţie
preluată din teoria sociologică a lui Goffman, distincţie valabilă şi
la nivel instituţional :

 « regiunea din faţă» Cadrul acţiunii şi trăsăturile care sunt

accentuate de indivizii care acţionează în el
 «regiunea din spate» acţiunile şi aspectele sinelui care sunt
considerate inadecvate sau care pot discredita imaginea pe care o
persoană caută să o proiecteze.
 În regiunile din spate ei se relaxează şi îşi permit să-şi diminueze
controlul, trecerea dintre regiunile din faţă la cele din spate fiind
adesea strict controlată, întrucât comportamentul din regiunea din
spate poate compromite impresia pe care indivizii sau organizaţiile
vor să o cultive.
 Interacţiunile mediată şi cea cvasimediată implică în general o
separare a contextelor în care se situează participanţii, ea
stabilind un cadru interactiv care constă din două sau mai multe
regiuni din faţă care sunt separate în spaţiu şi poate, în timp.
 Cvasiinteracţiune/cadre de interacţiune
 În cazul cvasiinteracţiunii mediate tehnic, apar mai multe cadre de
interacţiune: formele simbolice sunt produse într-un context
(cadru interactiv de producere) şi sunt primite într-o multitudine
de contexte (cadrele interactive de receptare).
 În cadrul cvasiinteracţiunii mediate pe care o realizează
televiziunea putem distinge trei seturi de coordonate spaţio
temporale:
 1) coordonatele spaţio-temporale ale contextului producerii (în
care comunicatorii acţionează şi interacţionează unii cu ceilaţi);
 2) coordonatele spaţio-temporale ale mesajului televizual (ce pot
coincide sau nu cu cele specifice ale contextului producerii –
coordonatele pot fi alterate, ascunse şi complet redefinite prin
editare şi alte tehnici);
 3) coordonatele spaţiotemporale ale diverselor contexte de
receptare.
 "cvasiinteracţiunea creată de televiziune implică un proces
continuu de îmbinare a acestor trei seturi de coordonate, un
proces numit «interpolare spaţio-temporală»";
 pentru receptori este creată o experienţă spaţio-temporală
discontinuă, în care indivizii care se uită la televizor trebuie într-o
anumită măsură, să suspende cadrele spaţio-temporale ale vieţii
de zi cu zi şi să se orienteze temporar spre un set diferit de
coordonate spaţio-temporale; abilitatea de a negocia aceste cadre
şi de a reveni la contextele vieţii lor de fiecare zi este o parte din
capacitatea indivizilor în calitate de privitori competenţi la
televizor.
Cvasisinteracţiunea mediată şi spaţiul public
 Thompson pleacă în analiză de la un alt sens al dihotomiei
public/privat. Potrivit acestui sens, „public” înseamnă
deschis sau „la dispoziţia publicului; Un act public este un
act vizibil, făcut în mod deschis, pentru ca toată lumea să-l
poată vedea; un act privat este invizibil, un act făcut în
secret şi în spatele uşilor închise.

 În acest sens, dihotomia public-privat este legată de

caracterul public versus caracterul privat, de caracterul
deschis versus caracterul secret, de vizibilitate versus
invizibilitate.

 Mijloacele de comunicare de masă creează un nou tip de

caracter public, caracterul public mediat, spaţiu non-
localizat, nondialogic, deschis al vizibilului, în care formele
simbolice mediate pot fi exprimate şi primite de o pluraliate
de alţi indivizi nonprezenţi.
 Caracterul public mediat/
legătura dintre vizibilitate şi putere
 Caracterul public mediat este un spaţiu deschis în sensul că
este un spaţiu creativ şi necontrolabil, un spaţiu în care
noile forme simbolice pot fi exprimate, în care noi cuvinte şi
imagini pot apărea dintr-o dată, în care informaţia înainte
ascunsă privirii poate deveni disponibilă şi în care
consecinţele faptului de a deveni vizibil nu pot fi complet
anticipate şi controlate.
 Caracterul public mediat este deschis în sensul că
conţinuturile materialelor mediate nu pot fi complet
delimitate dinainte – deşi gradul în care aceste conţinuturi
sunt delimitate va depinde de organizarea instituţiilor
mass-media şi de relaţia lor cu formele de putere politică şi
economică.
 Când materialele simbolice devin disponibile în mass—
media, consecinţele lor sunt nedeteminate. (Câteva
propoziţii care apar iniţial pe contrapagina unui ziar local
pot fi culese de presa naţională şi trasformate într-un mare
eveniment ; o imagine surprinsă de un fotograf amator
poate fi culeasă de reţelele de televiziune şi transmisă în
toată lumea); consecinţele acestor procese şi altora
similare nu pot fi determinate dinainte.
 Vizibilitatea în lumea politică– limitele controlului
 Fenomenul vizibilităţii mediate poate ieşi de sub control şi
poate acţiona împotriva politicienilor există patru tipuri
majore de ocazii :
 Gafa şi dezlănţuirile - eşec în a controla comportamentul
- devin manifestări publice ale incompetenţei şi a lipsei de
control;
 Acţiunea cu repercursiuni - problema derivă dintr-o
proastă judecată privitoare la modurile în care acţiunea va
fi primită şi interpretată de cei care au urmărit-o – individul
este lipsit de feedback-ul care i-ar da posibilitatea să
diminueze consecinţele negative.
 Scurgerea de informaţii - ruptură în încercarea de a
conduce relaţia dintre comportamentul din regiunea din
faţă şi regiunea din spate; acţiune intenţionată - astfel se
compromite imaginea publică ce se încearcă să se
construiască.
 Scandalul - poate fi înţeles prin limitele schimbătoare
dintre public şi privat; – presupune un set de norme sau
aşteptări care sunt transgresate şi în raport cu care,
activităţile o dată dezvăluite, sunt denunţate.
 Concluzie modelul lui Thompson
 "Lupta de a te face auzit şi văzut (şi de a-i împiedica pe
alţii să o facă) nu este un aspect periferic al mişcărilor
sociale şi politice din lumea modernă; dimpotrivă, ea le
este centrală.

Această descriere a caracterului public mediat ne dă totodată

posibilitatea de a înţelege de ce realizarea vizibilităţii poate
pune în mişcare un lanţ de evenimente care se desfăşoară
în moduri impredictibile şi necontrolabile. Imaginile şi
mesajele mass-media pot duce la scindări şi sentimente
profunde de injustiţie care sunt experimentate de indivizi în
cursul vieţii lor de fiecare zi.

Mijloacele de comunicare pot politiza fiecare zi făcând-o

vizibilă şi observabilă în moduri care nu erau posibile
înainte, transformând astfel evenimentele zilnice într-un
catalizator al acţiunii care se revarsă cu mult dincolo de
locurile imediate în care se petrec evenimentele”

Thompson, J. (2000) Media şi modernitatea, Bucureşti: Antet