Sunteți pe pagina 1din 13

METODA

COMPARATIVĂ-
ISTORICĂ

Elaborat: Cebanu Natalia grupa 402a


Lingvistica, în înţelesul pe care i-l
dăm astăzi, datează de la
începutul secolului al XIX-lea şi
este strâns legat de crearea
metodei comparative-istorice.
Aceasta a rămas până astăzi
principala metodă de cercetare
lingvistică şi numai graţie
aplicării ei lingvistica a devenit o
ştiinţă.
În decursul secolelor s-au adunat materiale
valabile din diverse limbi, au fost alcătuite
descrieri ale diverselor sisteme
gramaticale, s-au elaborat comentarii
privind limba diferiţilor autori (în special
latini şi greci).
Lipsea, însă, un mijloc de control al
ipotezelor, în special în ce priveşte
etimologiile, unde fantezia era suverană.
Originea cuvintelor din limbile europene
era căutată fie în ebraică, fie în fraze din
aceleaşi limbi, omiţându-se părţi ale
cuvintelor.
EXEMPLU:

- Cuvântul latinesc
cadauer „cadavru” era
explicat prin lat. caro data
uermibus „carne dată
viermilor”.
NICI UN FEL DE DIFERENŢE NU ÎMPIEDICAU
STABILIREA DE LEGĂTURI ETIMOLOGICE

EXEMPLU
în materie de formă, unii
explicau cuvântul
francez cheval „cal”, unii prin
lat. equus, alţii prin gr. Hippos.
PRINCIPIILE METODEI.
Metoda comparativă-istorică
este un ansamblu de
procedee cu ajutorul cărora
se studiază evoluţia limbilor
înrudite, adică provenite
dintr-un izvor comun, şi
scopul ei este să lumineze
istoria acestor limbi.
Există două trăsături ale limbii
care fac posibilă aplicarea la
studiul limbilor a metodei
comparative:
1. aspectul complexului sonor al
cuvântului nu este determinat de
sensul cuvântului;
2. regularitatea schimbărilor
fonetice.
 Comparăm între ele două cuvinte din
două limbi. Punând faţă-n faţă
rom. mal şi fr. mal „rău”, nu vom putea
trage nici o concluzie din asemănarea
lor formală, deoarece ele au înţelesuri
cu totul diferite. De asemenea,
comparând rom. masă cu fr. table, nu
vom putea ajunge la lămurirea istoriei
celor două limbi sau a celor două
cuvinte, deoarece, deşi înţelesul
acestora este similar, forma lor nu
seamănă deloc.
1. IMPRUMUTUL

Cuvântul românesc grădină are exact


aceeaşi formă şi acelaşi înţeles ca şi
bulgărescul gradina. Totuşi, nu putem
face din aceasta o dovadă de înrudire a
limbii române cu limba bulgară, deoarece
în cazul dat cuvântul românesc a fost
împrumutat din bulgăreşte.
2.CUVINTELE IMITATE
 De exemplu, cuvintul Cuc se spune în
franceza coucou , în rusă kukuška, în
bulgară kukavica.
 Exemplele de acest fel nu pot intra în
discuţie când se operează cu metoda
comparativă, complexul lor sonor nu este
„arbitrar”, el este determinat de sensul
cuvântului, adică sunetele sunt impuse, cu
destulă precizie, de încercarea de a imita
strigatul pe care-l scoate pasărea.
3.CUVINTELE DIN GRAIUL COPIILOR
În limba chineză „mama” se
spune mama, deci exact ca în
româneşte şi ca în multe alte limbi.
Aici asemănarea este întâmplătoare, dar
de astă dată întâmplarea este mai mult
sau mai puţin justificată: este vorba de
cuvinte din graiul copiilor mici, care au
foarte puţine lucruri de exprimat şi
foarte puţine posibilităţi fonetice.
4. HAZARDUL

Este posibil ca şi printr-un efect al hazardului


să apară în două limbi neînrudite acelaşi
complex sonor legat de acelaşi înţeles.
Astfel, pronumele personal de persoana I, la
acuzativul singular, are în limba tătarilor de pe
Volga exact acelaşi aspect ca în
româneşte: mine; în chinezeşte, „raţă” se
spune iatză, deci aproape exact ca în
româneşte.
Dacă excludem aceste patru categorii de
coincidenţe pe care izbutim să le explicăm în
chip raţional, ne rămân, atunci când
comparăm limbile înrudite, sute şi mii de
cuvinte care seamănă destul de bine între ele
în ce priveşte compoziţia lor sonoră şi
exprimă aproximativ acelaşi înţeles. Aici
orice altă explicaţie este exclusă şi singura
justă este că avem de-a face cu cuvinte pe
care limbile în discuţie le-au moştenit toate
dintr-o limbă de bază care le este comună.

S-ar putea să vă placă și