Sunteți pe pagina 1din 92

“Noi şi sistemul nostru imun

este aceia, ce noi mâncăm”


M. Miller
VALOAREA CURATIVĂ A DIETEI
ÎN AFECŢIUNILE RENALE
Plan
1. Introducere
2. Alimentaţia dietetică în afecţiunile renale
3. Pielonefritele: acută şi cronică
4. Glomerulonefritele: glomerulonefrita
acută şi glomerulonefrita cronică
5. Sindromul nefrotic
6. Insuficienţa renală acută
7. Insuficienţa renală cronică
8. Litiaza renală
•Regimul alimentar se adresează nu
numai organului afectat al bolnavului,
ci întregului organism.
•Dietetica - mijloc ştiinţific prin care se
pot corecta prin alimentaţie procesele
biochimice moştenite sau câştigate.
•O prescripţie dietetică greşită este tot
atât de dăunătoare ca şi lipsa unei
alimentaţii corespunzătoare.
STRUCTURA RINICHIULUI

a – tablou general; b – secţiune longitudinală; 1 – substanţa corticală; 2 –


substanţa medulară;
3 – hilul renal; 4 – bazinetul renal; 5 – calicele; 6 – ureter
Structura nefronului
 Nefronul - unitagte morfofuncţională a
rinichilor; format din:
 glomerul (1), alcătuit din capsula
Bowmann (extremitatea sferica inchisa
a tubului) si dintr-un ghem de capilare;
 tubi, care reprezintă continuarea
glomerulelor şi care, unindu-se în
conducte din ce în ce mai mari, vor
forma căile urinare, prin care se va
elimina urina formată.

Structura nefronului:
1 – glomerul; 2 – porţiunea
proximală a tubului; 3 – porţiunea
distală a tubului; 4 – segmentul
subtire al ansei Henle
Alimentaţia dietetică în afecţiunile renale
Pielonefrita

Pielonefrita (acută şi cronică) - proces


infecţios-inflamator nespecific cu
afectare în focare preponderent şi
iniţial a ţesutului interstiţial renal şi a
structurilor pielo-caliceale, iar ulterior
– a tubilor, vaselor renale şi
glomerulelor.
Regimul alimentar al pielonefritei acute
Condiţii generale:
 Lipsa de restricţie nutritivă.
 Se recomandă administrarea alimentelor termic
prelucrate (fierte, coapte, făcute la vapor), uşor
digerabile, fără adaos de condimente.
 Se exclud bucatele picante, produsele de mîncare
iute, acre, sărate, condimentate; conservele, soiuri grase
de carne şi peşte (gîscă, raţă, carne de porc, de capră, de
miel), gustări acre, produse alimentare prăjite, sărate şi
afumate, slănina, ficat, leguminoase, cafea, ceai şi cacao
tare, băuturi alcoolice,
Regimul alimentar al pielonefritei acute
Condiţii generale:
 Aportul caloric: se recomandă la nivelul 25-
30 kkal/kg/zi, dar în caz de sepsis sau de IRA
hiperkatabolică – 35 kkal/kg/zi, poate fi
necesară alimentaţie artificială
 Aportul de proteine - în perioada acută, în
lipsa IRA – aport obişnuit: 1-1,2 g/kg/zi. În
timpul reconvalescenţei – aport puţin diminuat
(0,8 g/kg/zi); se restrânge în cazurile, când se
instalează un anumit grad de insuficienţă renală.
Regimul alimentar al pielonefritei acute
 Aportul de lipide: 0,7-1,0 g/kg/zi, cel puţin 1/3 din
grăsimi trebuie să fiu de provenienţă vegetală (acizii
graşi polinesaturaţi)
 Aportul de carbohidrate - la nivelul 4-5 g/kg/zi. Se
preferă carbohidratele uşor digerabile.
 Potasiul - se limitează la pacienţii cu IRA (fructe şi
produsele din ele)
 Sodiul - se limitează pînă la 3-5 g/zi în caz de edeme
şi/sau HTA.
 Fosforul se limitează în caz de IRA (carne, peşte,
produsele lactate).
 Vitamine şi antioxidante.
Regimul alimentar al pielonefritei acute
 Se recomandă:
 Lichide (ceaiuri, apă minerală alcalină, sucuri de fructe şi
legume) - din abundenţa (2 – 3 l/zi) în scopul antrenării
mecanice a germenilor microbieni din aparatul renal în
exterior. Aportul de lichid se limitează în prezenţa
patologiei concomitente, dieta cărei prevede un aport
scăzut de lichide (insuficienţa cardiacă, obstrucţii renale
bilaterale, etc.).
 Legume şi fructe bogate în fibre - creşterea consumului,
concomitent cu un aport hidric de peste 2 litri pe zi,
pentru combaterea tendinţei de constipaţie.
Aportul hidric
 Aportul zilnic de lichide = diureză + lichid
dializat (în caz de IRA, tratată prin metodele de
substituţie a funcţiei renale) + pierderi
extrarenale (de obicei, 0,5 l). La fiecare 5oC în
plus ale mediului ( ≥ 25oC) şi la fiecare 1oC în
plus a temperaturii corpului ( ≥ 37oC), se
recomandă creşterea aportului de apă cu 0,5-
1 l/zi. În nefrolitiază, aportul hidric se măreşte
cu 0,5-1,0 l/zi.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice

OBIECTIVE
 Asigurarea unei stări de nutriţie bună.
 Obţinerea echilibrului hidro-salin
normal, ce prevede corecţia pierderilor
saline.
 Asigurarea unei diureze suficiente.
 Adaptarea dietei la fazele evolutive ale
bolii.
Aportul hidric - PNC
 La pacienţii hipertensivi şi edemaţiaţi - se
micşorează cu 0,5 - 1 l/zi în comparaţie
cu cel recomandat pînă la normalizarea
valorilor tensionale şi dispariţia edemelor.
 În caz de nefrolitiază şi micronefrolitiază
aportul de lichide poate fi sporit cu 0,5-
1,0 l/zi timp de 2-4 săptămîni în absenţa
edemelor şi HTA.
Prelucrarea produselor alimentare
 În perioada de acutizare se recomandă
administrarea felurilor de mîncare termic prelucrate,
uşor digerabile, fără adaos de condimente.
 Se exclud felurile de mîncare iute, acre, sărate,
condimentate; soiuri grase de carne şi peşte (gîsca,
raţa, carnea de porc, de capră, de miel), gustări acre,
feluri prăjite, produse alimentare sărate şi afumate,
slănina, liver, leguminoase, cafea, ceai şi cacao tare,
băuturi alcoolice.
 În perioada de remisiune este recomandată
continuarea dietei sus-descrise după posibilităţile
pacientului.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice
 Valoarea energetică a dietei: se
recomandă la nivelul 25-30 kkal/kg x zi
(2000 – 2500 kcal pe zi), dar în caz de
asociere a sepsisului sau BCR st. III-V se
recomandă corectare.
 Proteine - este recomandat aportul
puţin diminuat de proteine (0,8 g/ kg x zi)
chiar în absenţa insuficienţei renale. În caz
de BCR ≥ st. III se recomandă ajustarea
aportului proteic conform cerinţelor.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice
 Lipide: 0,7-1,0 g/kg x zi, cel puţin 1/3
din grăsimi trebuie să fie de provenienţă
vegetală (acizii graşi polinesaturaţi) ,în
special important pentru pacienţi cu PNC
complicată cu insuficienţă renală sau
ateroscleroză avansată.
 Glucide: 4-5 g/kg x zi. În timpul
acutizării se preferă carbohidratele uşor
digerabile.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice
Kaliul Se limitează la pacienţii cu BCR III-V
(fructele şi produse din ele).
Natriul Pînă la 3-5 g/zi în caz de edeme
şi/sau HTA.
Fosforul Se limitează începînd cu BCR IV (carne,
peşte, produsele lactate).
Vitamine Vitamina C comp. 0,5 x 3 ori/zi şi
şi Vitamina E 400 UI, 1-2 caps/zi au
antioxid efect pozitiv în timpul acutizării şi,
ante respectiv, remisiunii incomplete.
Administrarea polivitaminelor (Triovit -
1 caps./zi) se recomandă începînd cu
BCR III.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice
Regim sodic
În stadiile iniţiale ale bolii se atestă sindrom al “nefritei
cu pierdere de sare”, întrucât în fazele iniţiale ale bolii
se pierd prin urină cantităţi importante de clorură de
sodiu. Aceasta impune indicarea unui consum adecvat
de sare simultan cu produse bogate în potasiu. În
această perioadă regimul fără sare este contraindicat.
În faza inflamaţiei latente, când TA este normală se
permite o cantitate optimală de sare de bucătărie.
În faza de acutizare a PC se recomandă limitarea sării.
Când apar hipertensiunea arterială şi edemele se
reduce consumul de sare (1 – 3 g/zi) concomitent cu
consum redus de apa.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice

 Sunt incluse: lactatele, fructele


bogate în vitaminele grupei C, PP, B,
legumele; carnea, peştele fiert, ouăle.
 Se recomandă coacăza neagră; ea
conţine benzoat de sodiu, care în ficat
se transformă în acid hipuric cu acţiune
bacteriostatică în rinichi şi căile urinare.
Regimul alimentar al pielonefritelor cronice
 Alternarea dietei ce duce la formarea reacţiei acide a
urinei (pâine, făinoase, carne, ouă) pe parcurs 2 – 3
zile, cu dieta ce favorizează reacţie alcalină a urinei
(legume, fructe, lapte) – pentru următoarele 2 – 3.
zile. Aceasta schimbă pH-ul în urină şi în interstiţiul
renal şi formează condiţii nefavorabile pentru
microorganizme.

 Instalarea insuficienţei renale cronice impune


restricţia proteică şi creşterea aportului glucidic
pentru efectul lor de cruţare proteică.
Glomeronefrita (GN) acută difuză este
o afectare acută imunoinflamatorie a
rinichilor cu lezarea iniţială a
glomerulelor renali şi antrenarea în
procesul patologic a tuturor
structurilor renale, care se manifestă
clinic prin simptoame renale şi
extarenale.
Formele clinice ale glomeronefritei acute (GNA)
 Forma polisimptomatică (comună)– tablou clinic şi biologic complet
(sindrom nefritic acut).
 Forme monosimptomatice – hipertezivă, edematoasă, hematurică.
 GNA cu simptome extrarenale – sunt prezente: focarul infecţios semnele
clinice de hipertensiune arterială, edemele, sindromul inflamator biologic
şi cel imunitar, (C3 scăzut), lipsesc: proteinuria şi hematuria.
 GNA, forma frustă: simptoamele clinice şi biologice discrete, care dispar
în câteva zile. Are o evoluţie favorabilă în general, deşi uneori poate
evolua spre cronicizare.
 GNA cu sindrom nefrotic: proteinurie de 3,5 g sau peste această valoare,
hipoproteinemie, hipoalbuminemie, hiper alfa 2 globulinemie, sindrom
dislipidemic, (morfopatologic se poate releva – GN membranoasă).
 GNA după sarcină (morfopatologic se relevă grad moderat de proliferare
extracapilară).
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA difuză

 Limitarea sării de bucătărie şi a apei


 Limitarea glucidelor simple
 Limitarea proteinelor
 Excluderea din raţie a substanţelor extractive
 Micşorarea valorii energetice a raţiei reieşind
din nivelul energiei pierdute de organism
 Asigurarea necesităţilor organismului în
vitamine şi substanţe minerale.
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA difuză
 În GN acută, forma comună, se prescrie de la bun
început un regim compus în bază din glucide şi
lipide (fructe, legume, zahăr, ulei, unt).
 Aportul proteic la adulţi nu trebuie să depăşească
0,5 g/kg/corp/zi, iar la copii - 0,75 g/kg/corp/zi
până la normalizarea sedimentului urinar (V. T.
Mogog, 1995).
 Cantitatea de proteine în raţie se măreşte treptat
odată cu îmbunătăţirea stării funcţionale a
rinichilor.
Terapia dietetică în GNA difuză
Dieta № 7a Dieta №7 b Dieta № 7
Indicaţii În primele Peste 2 – 3 Peste 2 – 3
zile ale bolii zile, după zile, după
dieta 7a dieta 7a
Valoarea 2000 kcal 2000 – 2690 –
energetică 2500 kcal 3000 kcal
Proteine 20 – 30 g 40 -50 g 60 -70 g
Lipide 65 g 80 g 80 g
Carbohidraţi 350 g 400 g 400 - 450g
Dieta № 7. Se respectă pe tot parcursul aflării în staţionar şi la
domiciliu până la dispariţia completă a tuturor simptoamelor
extrarenale ale bolii şi normalizarea sedimentului urinar.
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA difuză
În GNA dieta 7 a şi b - regim fără sare, dieta
7 - se va permite 300 mg sodiu, crescându–se
treptat în funcţie de starea clinică a bolnavului
până la 3 – 4 g sare pe zi, dar în cazurile severe
nu se va depăşi 1 g de sare pe zi.

Curele de descărcare, fără sare, prescrise


bolnavilor cu GNA contribuie la micşorarea
edemelor şi scăderea TA.
Terapia dietetică în cazul complicaţiilor GNA
 Dacă boala are evoluţie gravă, cu edeme masive, hipertensiune
arterială, şi apar complicaţiile: semne de insuficienţă cardiacă sau
edem cerebral, se recomandă cura de “foame şi sete” (Volhord)
timp de 2 – 3 zile.
 Dezavantajul curei de “foame şi sete” - accentuarea
metabolismului proteic cu creşterea rapidă a azotemiei.
 Copiilor şi bolnavilor care nu pot suporta această cură li se
permit ceaiuri şi compoturi îndulcite cu zahăr, o felioară de lămâie.
 Se permite până la 200 – 400 ml lichid. Unii autori recomandă
circa 800 ml lichid în I-a zi, în a II-ua zi – aport de lichid în
cantitate egală cu diureza. Aportul de lichid recomandat ulterior
(decoct de măceşe, suc de fructe diluat, ceai slab, lapte, etc.)
trebuie adaptat la nivelul corespunzător al diurezei.
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA difuză
Dieta în formă de zile de contrast: pe parcursul
zilei se administrează doar unul dintre produsele
permise, în 5 prize: 1,2 kg cartofi fierţi sau copţi
fără coajă, sau 1,2 kg banane, sau 1,2 kg dovleac
copt sau fiert cu zahăr, sau 1,5 kg harbuz copt,
sau 1,5 l compot din mere proaspete sau uscate.

Alegerea produselor, dintre cele permise, este


determinată de capacitatea de a le suporta, de
preferinţele pacientului.
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA
difuză
Dieta № 7
Iniţial dieta va fi îmbogăţită cu supe de
zarzavat (din legume sărace în sodiu),
cartofi, pâine fără sare, gălbenuş de ou,
marmeladă, sos alb, sos caramel.

Treptat se vor introduce produse cu


conţinut proteic mai crescut: laptele
desodat, brânză de vaci, caş, urdă.
Terapia dietetică a bolnavilor cu GNA difuză
 Ulterior se vor introduce:
 peştele de râu, fiert, fript sau copt în pergament, carnea fiartă, friptă (în
limita proteinelor permise);
 făinoasele, sub formă de budinci cu lapte sau cu nuci şi zahăr;
 legumele, sub formă de salate de crudităţi, pregătite cu ulei, ca pireuri;
soteuri cu unt, budinci;
 fructe crude, ca salate de fructe, coapte sau fierte în compoturi;
 dulciurile: tartă de fructe, clătite cu dulceaţă, aluaturi fără sare sau
bicarbonat;
 grăsimi: unt desărat, ulei, smântână, frişcă;
 băuturi: sucuri de fructe, ceaiuri de plante;
 condimentele permise sunt cele aromate, vanilie.
 supele permise sunt cele de legume, de făinoase, de fructe;
 sosuri: numai dietetice, fără sare, asezonate cu condimentele permise.
Glomerulonefritele cronice (GNC)

GNC prezintă un grup neomogen de afecţiuni


renale de geneză imuno-inflamatorie cu
afectarea iniţială şi preponderentă a
glomerulelor renali, şi antrenarea ulterioară în
procesul patologic a celorlalte structuri renale
şi evoluţie progresivă, în rezultatul căreia se
dezvoltă nefroscleroza şi insuficienţa renală.
Glomerulonefritele cronice (GNC)
 Terapia dietetică este diferenţiată în funcţie de
forma clinică, perioada bolii, gradul insuficienţei
renale cronice (IRC).
 În toate formele şi stadiile GNC organismul
trebuie asigurat cu vitamine prin consum sporit de
legume şi fructe.
 Pentru toate formele GNC în puseu acut dieto-
terapia este similară celei recomandate pentru
GNA, cu unele nuanţe în dependenţă de forma
clinică şi de gradul IRC.
Glomerulonefritele cronice (GNC)
În GNC, forma latentă (cu sindrom
urinar izolat), ca şi în GNC, forma
hematurică, în faza de remisiune, în
lipsa IRC nu sunt necesare restricţii
mari în dietă. Alimentaţia trebuie să fie
variată şi de valoare completă.
Sarea de bucătărie sub 6 g/zi.
Glomerulonefritele cronice (GNC)
În GNC, forma hipertensivă regimul alimentar
urmăreşte asigurarea unei nutriţii, care să aducă
cantităţi cruţătoare de sare şi să nu suprasolicite
funcţionalitatea rinichilor. Limitarea sării de bucătărie
poate fi în dependenţă de gravitate, de la 1 – 2 g pe zi
până la 6 g/zi. În cazul unei hipertensiunii arteriale
severe cantitatea permisă a sării nu se măreşte mai
mult de 3 – 5 g/24 ore. Excluderea sării din raţie pe
termen lung poate aduce la dereglări electrolitice
(hipocloremie, hiponatriemie) şi să provoace
înrăutăţirea funcţiei renale.
Glomerulonefritele cronice (GNC)
 Se permit: brânză de vaci, caş slab, urdă dulce, lapte degresat;
carne în cantitate limitată şi numai de 3 ori/săpt.; ouă (3 – 4 săp.)
în preparate; grăsimi animale (10 – 15 g), de origine vegetală (ulei
de floarea soarelui, de porumb, de soia) adăugate crude la
mâncare, până la 50 – 60 g pe zi; pâinea albă sau intermediară
fără sare; făinoase în cantitate mică, fierte fără sare; legume
sărace în sodiu şi celuloză (morcovi, dovlecei, fasole verde tânără,
salată verde, roşii, ardei, vinete), fructe sub orice formă.
 Condimente permise: pătrunjelul, tarhonul, mărarul, leuşteanul,
dafinul, cimbrul.
 În dependenţă de graviditatea bolii regimul alimentar ales va
coincide cu dieta № 7 sau cu dieta № 10.
 Micşorării TA vor contribui şi dietele de contrast (curele de
descărcare), care sunt indicate în HTA gravă.
Glomerulonefritele cronice (GNC)
 În GNC, forma nefrotică se indică dieta № 7. Regimul alimentar va fi
normocaloric, normo- sau hiperglucidic, hipolipidic şi va prevede limitarea
aportului hidric şi a sării (în dependenţă de gravitatea bolii).
 Rata proteică de 1 g/kg corp zilnic.
 Sare - sub 3 g / zi, inclusiv cu cea din produsele alimentare.
 Aportul hidric nu trebuie să depăşească diureza cu mai mult de 200 –
300 ml şi constituie în mediu 600 – 800 ml/zi în coordonare cu diureza şi cu
sindromul edematos. În raţie se includ obligator produsele cu efect diuretic:
harbuz, dovleac, zămos, banane, poamă.
 Grăsimile se permit în cantitate mică (din cauza hiperlipidemiei
prezente) – 5 g unt, 15 g ulei.
 Se recomandă mesele frecvente, de 5 – 6 ori/zi, de volum redus.
 De asemeni, se poate recomanda 1 odată-n săptămână o zi de fructe sau
legume (crudităţi). În aceste zile – repaus strict la pat.
GLOMERULONEFRITELE CRONICE (GNC)
 Meniul se stabileşte, ţinând cont de următoarele produse nutritive:
 carne slabă de vacă, pui, peşte de rău;
 brânză de vaci, urdă şi lapte (desodate);
 ouă, în cantitate limitată şi numai în preparate;
 pâine albă fără sare, făinoase, aşa ca budinci cu zahăr şi nuci, cu puţin
lapte şi unt;
 legumele permise se vor prepara ca salate, pireuri, cu sos dietetic;
 excepţia leguminoaselor uscate, a spanacului, a ţelinei, a steviei;
 fructele sunt permise crude, ca salate de fructe, coapte, ca gelatine de
fructe, compoturi, jeleuri;
 dulciurile: ca aluat fără sare sau bicarbonat, cu puţină grăsime,
 băuturile: sucuri de fructe, ceaiuri diuretice, lapte desodat, compot;
 condimentele sunt cele aromate; supele – de legume, făinoase, fructe;
borş de legume.
GLOMERULONEFRITELE CRONICE (GNC)

În GNC, forma mixtă - dieta №7 cu diferenţierea


particularităţilor dietei recomandate în formele
hipertensivă şi nefrotică.
Alimente interzise în raţia bolnavilor cu GNC: carnea şi
peştele gras, conservele, mezelurile, brânzeturile sărate şi
grase, ouăle în cantitate mare, grăsimile sărate, slănina,
untul sărat, untura, legumele bogate în sodiu (spanac,
ţelină, stevie); leguminoase uscate, conserve de legume,
supele de carne grasă sau de oase, sosurile din zeamă de
carne; maioneza, sosul cu muştar, condimentele iuţi care
excită rinichii, piper, boia, muştar, măsline, usturoi, ceapă,
hrean.
Sindromul nefrotic (SN) se defineşte ca o
entitate clinică de etiologie diversă, caracterizată prin
un complex de manifestări clinico-biologice apărute
în cursul anumitor boli renale sau extrarenale,
exprimate prin proteinurie egală sau mai mare de 3,5
g/24 ore, asociată cu lipidurie, urmate de consecinţe
clinice şi metabolice ca hipoproteinemie,
hipoalbuminemie, disproteinemie , hiperlipemie, cu
hipercolesterolemie, edeme cu oligurie, al căror
substrat morfologic este reprezentat de leziuni la
nivelul membranei bazale glomerulare cu creşterea
secundară a permeabilităţii acesteia.
 SN primar - se întâlneşte în 75% din cazuri la adulţi
şi 90% cazuri – la copii. Apare în cursul nefropatiilor
glomerulare primitive.
 SN secundar - întâlnit în 15% la adulţi şi în 10%
cazuri la copii (Cufler). Apare consecutiv unor factori
etiologici, care pot fi puşi în evidenţă, aşa ca cauze
infecţioase, alergice; imunizării, veninuri; boli de
sistem; boli heredocolaterale şi metabolice;
medicamente şi alte substanţe toxice chimice,
neoplazii şi diverse alte cauze.
Sindromul nefrotic
 Regimul dietetic va fi echilibrat, suficient caloric.
 Regimul hiposodat (fără sare sau cel mult cu un aport
de sodiu sub 500 mg/24 ore, echivalent cu 1 g sare de
bucătărie pe zi sau 20 mEq.) Regimul hiposodat se va
da o perioadă îndelungată şi, în orice caz, atâta timp
cât persistă proteinuria şi edemele. Odată cu
micşorarea edemelor, aportul sării de bucătărie se
măreşte. Deficitul sării poate agrava insuficienţa renală.
 Proteinele - doză obişnuită, dacă nu există
IR, regimul hiperproteic fiind fără rezultate.
Aportul caloric al lor este 35 kcal/kg/zi. Se
preferă proteinele cu valoare biologică
înaltă. Se administrează diete vegetariene,
hipoproteice, cu 0,7 g proteine/kg/zi la
care se adaugă supliment de aminoacizi
esenţiali şi cetoanalogi ai acestora. Această
dietă reduce proteinuria, scade colesterolul
şi are un efect favorabil asupra
hemodinamicii renale, reologiei şi
compoziţiei în acizi graşi a sângelui.
Sindromul nefrotic
 Lipidele şi glucidele se vor da în
raţie normală; eventual, se poate
da un regim hiperglucidic pentru
satisfacerea nevoilor calorice.
Suprimarea lipidelor din regimul
alimentar nu are o bază ştiinţifică.
Terapia dietetică a bolnavilor cu SN
 Se va indica dieta № 7c cu unele particularităţi.
 Glucidele se permit în limita caloriilor indicate. Se reduc în caz de DZ.
 Lipidele: preponderent vegetale. Pentru micşorarea hiperlipidemiei se
discută despre dietă hipolipidemică cu conţinutul lipidelor în cantitate, ce
asigură mai puţin de 30% din valoarea energetică a dietei.
 Se recomandă raport înalt în aportul de acizi graşi polinesaturaţi şi
saturaţi; conţinutul de acid linoleic să asigure nu mai puţin de 10% din
valoarea energetică a alimentelor, redus conţinutul de colesterină, mai
puţin de 200 mg/24 ore (G.D. Amico, 1991).
 Dieta hipolipidemică duce la îmbunătăţirea indicilor metabolismului
lipidic şi micşorarea albuminuriei. Micşorarea proteinuriei pe fonul
acestei diete se poate explica prin schimbările în sistemul hemodinamic
renal ca răspuns la pătrunderea în organism a unui surplus de surse de
sinteză a prostoglandinelor – acizii graşi polinesaturaţi şi acidul linoleic.
Insuficienţa renală acută (IRA) se defineşte ca o pierdere
relativ brutală a funcţiei renale (de la o zi la săptămâni), ce duce
la:
 incapacitatea rinichiului de a participa la reglarea echilibrului
hidroelectrolitic şi acido-bazic al organismului, fenomen ce duce
la tulburări hidroelectolitice, modificări ale diurezei şi acidoză
metabolică;
 pierderea capacităţii rinichiului de a elimina unii produşi de
degradare ai metabolismului proteic, fenomen ce duce la
acumularea unor toxine în organism şi o stare de intoxicaţie
complexă a organismului.
După mecanismele generatoare ale bolii IRA se clasifică în:
1. IRA de origine prerenală;
2. IRA de origine renală;
3. IRA de origine postrenală.
Tratamentul curativ în cursul IRA

Este nespecific. Atât tratamentul conservator cât şi


cel prin hemodializă nu vindecă rinichii, ci oferă timp
suficient organismului să vindece rinichii lezaţi.
Regimul igieno-dietetic urmăreşte menţinerea
echilibrului energetic al bolnavului fără creşterea
încărcării organismului cu proteine, fosfaţi sau kaliu.
Acest regim este mai strict pentru bolnavul tratat
conservator comparativ cu cel tratat prin mijloace de
epurare extrarenală.
Tratamentul dietetic în cursul IRA
Principii:
 Valoare energetică adecvată (35 -45 kcal/kg/24h); necesară
pentru reducerea catabolismului ţesuturilor, suprimarea
gluconeogenezei, a acidozei, determinate de foame.
 Conţinut scăzut de proteine (până la 0,5-0,6 g/kg) în tratamentul
conservator. Contribuie reducerii acidozei metabolice şi uremiei.
 Proteinele consumate –cu valoare biologică ridicată.
 Creşterea conţinutului de proteine la pacienţii dializaţi până la 1
g/kg/24h.
 Glucide: 100-130 g/24h, pentru menţinerea calorajului.
 Evitarea produselor cu conţinut sporit de kaliu şi fosfor.
 Suplimentare adecvată cu vitamine hidrosolubile (C şi B).
Tratamentul dietetic în cursul IRA
Aportul energetic se apreciază (după Heinze şi coaut.) la 30 –
40 kcal/kg/zi (în mediu 35 kcal/kg/zi) atât la bolnavii trataţi
conservator, cât şi la bolnavii dializaţi, sau în faza poliurică
postdializă.
Repartiţia principiilor alimentare se face după Heinze, conform
următoarei scheme de tratament:
Glucdie: oral – 4 – 8 g/kg/zi atât la bolnavii trataţi conservativ
cât şi la bolnavii dializaţi; parenteral – glucoză hipertonă 20 – 70 g
sau amestec de glucide: glucoză-fructoză-xylit (0,5 l) cu viteza de
perfuzare 0,25 – 0,4 g/kg/h (oră).
Lipide: oral 0,5 – 1,0 g/kg/zi; parenteral – de 2 ori/săptămână,
2 g/kg cu viteza de perfuzie 0,15 g/kg/h; - concomitent cu
perfuzia de glucide; contraindicaţii: sările de şoc sau de stres.
Tratamentul dietetic în cursul IRA
 Proteine:
 tratament conservator: 0,35 – 0,40 g/kg/zi;
 bolnav dializat: 0,5 – 0,6 g/kg/zi;
 faza poliurică: 0,5 – 0,6 g/kg/zi (Heinze).
 Proteine: aportul oral va consta în proteine cu valoare biologică
ridicată (lapte, ouă, carne), conţinut sărac în K şi Na (Zosin).
 Se discută aportul suplimentar de aminoacizi esenţiali (Köhler).
 Köhler recomandă un aport proteic normal în faza poliurică
tardivă, când rinichiul şi-a reluat funcţia.
 Propunerea repartiţiei principiilor după Kluthe: glucide – 55,5%;
lipide – 40,2%; proteine – 4,3%.
Tratamentul dietetic în cursul IRA
 Aportul de lichide, indiferent de fază sau formă de
tratament, se apreciază după bilanţul hidric conform
formulei:
aport hidric oral + aport hidric perfuzabil =
diureză + perspiraţie insensibilă (500 ml) + alte
pierderi extrarenale + 500 ml/ °C febră peste 38°C.
 Controlul echilibrului hidric se poate face prin
cântărire. La un echilibru hidric acceptabil bolnavul
scade în greutate 0,3 – 0,5kg/zi, datorită stării de
hipercatabolism propriu IRA şi nu pierderilor de
lichide.
Tratamentul dietetic în cursul IRA
 În faza oligoanurică a IRC dereglările echilibrului hidric se
manifestă mai des prin hiperhidratarea extracelulară şi celulară. În
această fază introducerea unor cantităţi mari de lichid provoacă
hidremie şi “otrăvire cu apă”. Conform datelor lui Laftimer,
mortalitatea în această fază este direct proporţională cu cantitatea
lichidului supradozat.
 În perioada de restabilire a diurezei - faza poliurică, poate avea
loc dehidratarea extracelulară, celulară şi generală. În această
perioadă se recomandă aport hidric oral atât, cât doreşte
pacientul, nu mai puţin decât diureza.
 Bolnavul dializat, având în vedere posibilităţile de ultrafiltrare prin
dializă, va putea avea un aport de lichide suplimentar, individual
adaptării fiecărui bolnav.
Tratamentul dietetic în cursul IRA
 Aportul de săruri se recomandă a se efectua (Kluthe, Heinze) după
scheme testate clinic:
 Kaliu:
 tratament conservator – sub 30 mEq/zi;
 bolnavul dializat – 30 – 60 mEq/zi;
 faua poliurică – regim bogat în K;
 Natriu:
 faza predializa – conservatoare – 10 – 20 mEq/zi;
 bolnav dializat – 10 – 20 mEq/zi;
 faza poliurică – fără restricţii.
 Echilibrul Na şi K trebuie menţinut prin controlul permanent al natriemiei
şi potasemiei (Kluthe).
Insuficienţa renală cronică (IRC) se defineşte ca incapacitatea rinichilor de
a-şi satisface multiplele funcţii datorită leziunilor organice ireversibile
bilaterale sau unilaterale în caz de rinichi unic (distrugerii lent progresive
a populaţiei de nefroni).
 Simptomatologia clinică şi modificările biologice întâlnite
în IRC sunt rezultatul insuficienţei acestor funcţii.
 Funcţia excretorie:
 alterarea capacităţii maximale de concentrare a urinei;
 alterarea capacităţii maximale de diluare a urinei;
 modificări ale echilibrului hidro-electrolitic;
 modificări acido-bazice – acidoză metabolică;
 alterarea capacităţii de epurare a rinichilor privind toxinele
exogene şi endogene: retenţie azotată, retenţia toxinelor
uremice – autointoxicarea organismului cu consecinţe asupra
metabolismului şi asupra diferitor sisteme.
Insuficienţa renală cronică (IRC)
 Funcţiile de sinteză:
 insuficienţa sintezei de eritropoetină – anemie
renală;
 insuficienţa de sinteză a 1,25 (OH)2 D3 –
modificări ale metabolismului fosfo-calcic.
 Totalitatea acestor fenomene definesc
sindromul uremic. În sindromul uremic sunt
incluse, de asemenea, şi modificările şi
complicaţiile legate de suplinirea artificială a
funcţiei renale. (epurarea artificială şi
transplantul renal) (Mujais şi colab.).
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
OBIECTIVE:
 A participa la diminuarea acumulării în organism a
produşilor de catabolism proteic
 A asigura echilibrul hidro-electrolitic
 A aduce o raţie calorică suficientă (35 kcal/kg/24h),
fiziologic complexă şi balansată prin conţinutul proteic.
 A contribui încetinirea progresiei bolii
 Reducerea fosfatemiei şi a acidozei
 Diminuarea retenţiei azotate
 Controlarea tensiunii arteriale
 Obţinerea unei stări de nutriţie adecvate.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
Regimul dietetic este o parte esenţială în tratamentul BCR, deoarece:
 Aportul de proteine este limitat pentru a întîrzia progresia
deteriorării renale
 Aportul de sodiu poate fi redus pentru a optimiza controlul
presiunii sangvine şi pentru a evita retenţia de apă
 Aportul de kaliu poate fi redus în cazul în care nu este excretat în
mod eficient şi se găseşte în cantităţi mari în sînge (hiperkaliemie).
 Aportul hidric este limitat doar în condiţiile unei retenţii de apă în
organism.
 Nivelurile de calciu şi fosfor sunt, de asemenea, atent
monitorizate. Dacă nivelul sangvin al acestor minerale nu este
corespunzător, atunci aporturile alimentare trebuie modificate.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
Aportul de proteine în BCR
 Dietele hipoproteice pot preveni sau pot încetini progresia unor afecţiuni renale.
 Cantitatea de proteine consumate este bazată pe gradul de afectare a rinichilor.
 Aportul proteic se calculează prin măsurarea cantităţii de proteine (şi a produselor rezultate
în urma catabolizării lor) din sînge, precum şi prin alte teste de laborator.
 Aportul recomandat de proteine într-un regim hipoproteic este de 0,6g/kg/zi, minimul de
proteine – 25-30 g/zi.
 La persoanele care suferă de o afecţiune renală (precum sindromul nefrotic), care duce la
pierderea unei cantităţi mari de proteine prin urină, restricţia proteică este nesemnificativă –
1g/kg/zi.
 Foaia de echivalenţă proteică
 5 g proteine: = 1 ou; = 25 g carne sau peşte; = 15 g brînză; = 60 g pîine; = 40 g paste
făinoase; = 75 g orez; = 200 g cartofi.
 Se dă prioritate produselor cu valoare biologică înaltă, adică cu cantitate mare şi bună
asociere de aminoacizi esenţiali (AAE). La aceste produse se referă proteina din ou, carne,
inclusiv pasăre, peşte şi produse lactate. Raport reuşit al AAE s-a determinat în amestecul
de ouă cu cartof (35:65%).
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Micşorarea cantităţii de proteine în raţie datorită acţiunii
reglatori a ei asupra perfuziei glomerulare permite micşorarea
hiperfiltraţiei şi încetinirea dezvoltării IRC.
 Reducerea ratei degradării funcţiei renale secundar regimului
hipoproteic ar putea avea loc prin:
 scăderea încărcării osmotice şi a fluxului plasmatic pe
glomerulei restanţi, ceea ce ar duce la încetinirea proceselor
de scleroză glomerulară secundară fenomenului de
supraîncărcare adaptativă, ce are loc în cursul IRC,
 reducerea fosfatemiei şi, prin aceasta, reducerea depunerilor
renale de fosfat de calciu, care conform unor teorii ar sta la
baza alterării funcţiei renale restante în cursul IRC.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
Dieta hipoproteică poate fi deficitară în:
 unii aminoacizi esenţiali;
 vitamine (Cianocobalamină, Tiamină, Piridoxină).
 minerale: calciu şi fier.
 Este importantă şi micşorarea exprimării acidozei, mai ales în folosirea în
dieta hipoproteică preponderent a proteinelor vegetale.
 Deoarece produsele din carne, mai ales, cele din peşte şi lactatele,
limitate în dieta hipoproteică, sunt bogate în fosfor, dieta recomandată
conţine de 2 – 3 ori mai puţini fosfaţi, decât dieta liberă, ca rezultat scad
fosfotemia şi fosfaturia, se previn hiperparatireoza şi posibilitatea
calcificării parenchimului renal, care agravează evoluţia IRC.
 Atunci cînd afecţiunea renală este în stadiu avansat, dieta hipoproteică
poate duce la malnutriţie şi trebuie respectată doar sub supraveghere
medicală.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)

 Glucide pentru un bolnav de 70 kg va fi: 340 –


460 g/zi sub formă de zahăr, fructe, legume,
paste făinoase. Întrucât s-a observat că toleranţa
la glucoză este scăzută e mai bine de utilizat
alimente bogate în fructoză (mierea, marmeladă,
jeleurile, fructele).

 Lipide la o greutate corporală de 70 kg va fi 80 –


90 g/zi cu aport egal 1/1 grăsimi
vegetale/grăsimi animale.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
Aportul de minerale şi de vitamine
 Aporturile de sodiu depinde de tipul de insuficienţa renală. În cazul utilizării
unui medicament care conţine cortizon, regimul trebuie să fie relativ sărac în
sare şi în zahăr. Atunci cînd pacientul efectuează şedinţe de hemodializă,
restricţia sodică este mai puţin importantă. Limitarea aportului de sodiu
contribuie la controlarea hipertensiunii arteriale şi la evitarea insuficienţei
cardiace congestive.
 În general, aportul de sodiu nu trebuie să scadă sub 2 g pentru fiecare 100 ml
de diureză. Restricţia totală şi bruscă de sodiu poate duce la deshidratare
extracelulară.
 Aportul de NaCl se va permite în funcţie de pierderile urinare de Na şi natriemie.
O reală restricţie a aportului de Na nu este indicată decât în IRC însoţită de HTA,
sindrom nefrotic şi/sau insuficienţă cardiacă. (Zosin). De menţionat: regimurile
excesiv hiposodate induc hiponatriemie şi alterarea funcţiei renale, de aceia
sarea se limitează la necesitate până la 5 – 6 g/24 ore.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Aporturile de kaliu vor fi normale atît timp cît diureza este
peste 1000 ml/24h. Tendinţa de hiperkaliemie (creşterea
anormala a nivelului de kaliu) apare în stadiile avansate ale BCR.
Combaterea hiperkaliemiei:
evitarea alimentelor bogate în kaliu: fructe uscate, ciocolată,
bere, orez, pîine, unele specii de peşti, ouă, carne, brînză, lapte;
administrarea unor medicamente hipokalemiante (care
micşorează nivelul kaliului); hemodializa.
 Aportul de fosfor poate fi limitat prin reducerea consumului de
lactate. Dar, pentru a preveni bolile osoase, trebuie administrate
suplimente de calciu şi vitamina D, în scop de a controla
echilibrul calciu şi fosfor din organism.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Aporturile de calciu trebuie suplimentate în cazul unei
hiperkaliemii (datorită faptului că acest mineral se găseşte în
unele legume proaspete bogate în kaliu care trebuie evitate).
Necesarul zilnic al unui adult este estimat la 1 g/zi. Ţinînd cont de
regimul urmat de pacienţii cu BCR, este necesară suplimentarea cu
1 g de calciu, alături de vitamina D.
 Suplimentele de magneziu nu sunt recomandabile, deoarece pot
creşte nivelul seric al acestui mineral la pacienţii cu afecţiuni
renale.
 Suplimentele de fier sunt importante, deoarece majoritatea
pacienţilor cu afecţiuni renale în stadiu avansat suferă şi de
anemie severă. Doza va fi prescrisă de medic.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Aportul caloric trebuie să ţină cont de starea de nutriţie
a bolnavului, precum şi de echilibrul azotal.
 În legătură cu tendinţa către hipercatabolism în IRC se
menţine necesitate energetică înaltă.
 Aportul caloric: la bolnavii subnutriţi va fi 40–
45kcal/kg/zi, la cei normoponderali – 35 kcal/kg/zi, la
bolnavii cu exces ponderal – 30 kcal/kg/zi. Acest aport
caloric nu negativează echilibrul azotului la un aport
proteic de 0,6g/kg/zi.
 Creşterea calorităţii raţiei se obţine în bază din contul
glucidelor şi lipidelor, cu recomandarea uleiurilor vegetale,
bogate în acizi graşi nesaturaţi.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 În dependenţă de exprimarea IRC se foloseşte dieta
hipoproteică (DHP) cu diferite grade de limitare a proteinei:
 în stadiul latent şi compensat al IRC: 0,9 – 1 g la 1 kg/corp în
zi (Ярошевский б 1971)
 ulterior, la o filtraţie glomerulară de 30 – 50 ml/min este
necesară limitarea proteinei până la 0,4 – 0,5 – 0,6 g/kg,
 la o filtraţie glomerulară de 5 – 20 ml/min este necesară
limitarea strictă a proteinei: 0,3 g/kg corp/zi, până la18 – 25
grame în zi.
 În cazul proteinuriei semnificative fiecare gram de proteină
din urină se compensează cu de la 0,5 la 1,5 g aport proteic
alimentar.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
Cantitatea permisă de proteine se poate aprecia folosind diferite formule:

Proteine consumate (g)=(uree urinară (g)/2 + 2 )x6,25 + proteinurie (g).

Sau formula lui Maroni modificată:


Proteine consumate (g) = 6,26 x excreţia ureei cu urina + (0,31 x IMC) +
*proteinurie (g/24h) x1,25.

Notă: * indicele dat se pune în formulă doar când proteinuria nectimirală


depăşeşte 5,0g/24h;

Excreţia ureei cu urina =Concentraţia ureei în urina nectimirală x


diureza/2,14.

În componenţa DHP se folosesc pe larg fructe, legume, inclusiv, cartof,


crupe de orez şi arpacaş (cu conţinut mic de proteică). În scopul micşorării
aportului de fosfaţi se recomandă, concomitent cu limitarea proteinelor
animale şi limitarea boboaselor, curechiului roşu, pâinii albe, a laptelui,
nucilor, cacao. Se recomandă folosirea pâinii speciale fără proteină.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Totuşi, folosirea de durată a dietei cu conţinut proteic
mai mic de 0,5 g/kg determină deficitul AAE, ceia ce
necesită compensarea lor sub formă de adausuri
speciale.
 Introducerea în practică a preparatelor, care conţin
AAE sau ketoanalogi permite sporirea posibilităţilor
indicării DHP cu menţinerea echilibrului azotic normal
timp îndelungat, în pofida micşorării aportului proteic
alimentar până la 20 – 30 g/zi.
 Cota (procentul) absolut minimă a proteinei se
consideră 0,17 – 0,2 g /kg/zi.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
După transferarea bolnavului de la terapia conservativă la
hemodializă se recomandă dieta №7h. Aici se recomandă
aport hidric 700 – 800 ml/zi în oligurie şi 300 – 400 ml/zi în
anurie, aşa ca greutatea să nu crească între dialize mai mult
de 3 kg. Aportul proteic se măreşte la 0,9 – 1,0 g/zi/corp
preponderent în contul proteinelor animale, ceia ce-i legat de
pierderea în timpul procedurii de hemodializă ≈ 20% AAE. Se
indică control strict al hiperkaliemiei. Dieta necesită
suplimentar îmbogăţire cu microelemente, vitamine, obligator
– acid folic, care, de asemeni, se elimină cu hemodializa.
Indicarea ketoanalogilor va facilita controlul hiperfosfatemiei.
Regimul alimentar al bolii cronice renale (BCR)
 Forţarea diurezei (peste 1,5 l) prin aport
excesiv de lichide s-a dovedit a fi ineficace
privind reducerea retenţiei azotate, mai mult,
creşte riscul de hiperhidratare, vărsături, care
pot antrena un întreg lanţ de dezechilibre cu
consecinţe inadecvate. În acelaşi timp
folosirea a mai puţin de 1,5 l lichid/zilnic nu
este de dorit, deoarece la o funcţie de
concentrare scăzută a rinichilor eliminarea
toxinelor e posibilă doar la o diureză bună.
Alimentaţia dietetica în litiaza renală
Litiaza renală - indicaţii comune
Există mai multe tipuri de litiază renală, în raport cu componenţa
chimică a calculelor. Deosebim litiaze: urică, oxalică, fosfatică,
calcică, etc.
 Urina, fiind soluţia suprasaturată din care se depun precipitatele
care vor forma calculul, va trebui crescută cantitativ astfel încât
diureza să depăşească 2000 ml în 24 ore.
 Se folosesc ceaiuri, compoturi, ape minerale etc. Este preferabil
ca ele să fie băute în afara meselor sau seara (pentru a evita
hiperconcentraţia nocturnă) şi dimineaţa pe nemâncate (pentru a
realiza o cantitate mare de urină şi a elimina microorganismele
formate în timpul nopţii).
PRINCIPIILE REGIMULUI ALIMENTAR ÎN LITIAZA
RENALĂ

 Se va evita supraalimentaţia, preferându-


se un regim hipocaloric, care să ducă la
pierderea în greutate a bolnavilor
hiperponderali.
 Sunt indicate exerciţii fizice.
 Se recomandă reducerea aportului de
calciu, având în vedere rolul lui în
formarea litiazei renale.
Dieta Recomandări
Aport În afara epizoadelor de colică renală aportul zilnic de lichide
ul este de 2-3 l pentru a majora dizolvarea sărurilor în urină şi a
hidric creşte probabilitatea eliminării calculilor. La fiecare 5oC în plus
al mediului (≥ 25oC) şi la fiecare 1oC în plus al temperaturii
corpului (≥ 37oC) se recomandă creşterea aportului de apă cu
0,5-1 l/zi. În timpul colicii renale nu se recomandă sporirea
consumului de lichid. De asemenea, aportul zilnic de lichid se
modulează în funcţie de valorile tensionale şi prezenţa
edemelor.
Prelu Se recomandă administrarea felurilor de mîncare termic
crare prelucrate, uşor digerabile, fără adaos de condimente.
a Se exclud felurile de mîncare iute, acre, sărate, condimentate,
prod gustări acre, produse alimentare sărate şi afumate.
uselo În timpul aflării în SATI poate fi necesară alimentaţia parenterală
r sau enterală artificială, efectuată conform normelor
alime convenţionale.
ntare
Dieta Recomandări
Aport Se recomandă la nivelul 25-30 kcal/kg x zi, iar în caz de
calor. sepsis şi/ sau IRA hiperkatabolică poate atinge 30-50 kcal/kg
x zi.
protei Este recomandat aportul obişnuit de proteine (1-1,2 g/kg x zi)
ne cu excepţia pacienţilor cu patologiile renale preexistente şi
BCR ≥ st. III. Cel puţin ½ din proteine trebuie să fie de
provenienţă animalieră.
lipide 0,7-1,0 g/kg x zi, cel puţin 1/3 din grăsimi trebuie să fie de
provenienţă vegetală (acizii graşi polinesaturaţi).
Glucid Se recomandă la nivelul 4-5 g/ kg x zi.
ele La pacienţii aflaţi în staţionar se preferă glucidele uşor
digerabile.
Potasi Se limitează la pacienţii cu IRA sau cu BCR ≥ st. III (fructe şi
u produse din ele).
Sodiu Se limitează pînă la 3-5 g/zi în caz de edeme şi/sau HTA.
Fosfor Se limitează începînd cu BCR st. IV (carne, peşte, produsele
lactate).
Produse alimentare şi influenţa lor
asupra pH-ului urinar

•Acidificante:
•Carne, mezeluri, peşte, ouă;
•Brînză;
•Grăsimi: şuncă, nuci, arahide;
•Fibre: toate tipurile de pîine, cereale,
biscuiţi, orez, macaroane, spaghete,
tăiţei;
•Legume: porumb, linte;
•Fructe: prune, afine.
Produse alimentare şi influenţa lor
asupra pH-ului urinar
•Alcalinizante:
•Produse lactate;
•Grăsimi: castane, migdale, nucă de cocos;
•Legume: toate tipurile cu excepţia porumbului şi
lintei;
•Fructe: oricare cu excepţia prunelor şi afinelor;
•Dulciuri: melasă.
•Neutre:
•Grăsimi: unt, margarină, uleiuri vegetale;
•Dulciuri: zahăr, siropuri, miere;
•Fibre: tapiocă;
Băuturi: cafea, ceai.
Diateza oxalică (DO)
 Diateza oxalică (DO) se caracterizează prin tendinţa spre
cristalizare şi depunere din urină în precipitat a acidului
oxalic (AO) şi a calciului oxalic, ceia ce poate duce la
formarea litiazei.
 Litiaza oxalică deţine o mare frecvenţă printre formele de
litiază renală.
 Prezenţa unei litiaze oxalice (oxalat de calciu) impune
căutarea unuia sau mai multor din următorii factori:
pierderi hidrice, climat cald, un episod oliguric, consum
excesiv de alimente bogate în oxalaţi, creşterea calciului şi
a acidului oxalic eliminaţi prin urină.
Diateza oxalică (DO)
 Se consideră că dereglarea biochimică, care duce la
producerea excesivă a acidului oxalic este legată de
metabolismul glicocolului. Oxaluria depinde de:
producerea acidului oxalic în organism; modificări în
re-absorbţia lui la nivelul tubului renal; factori
alimentari.

 Aportul exogen de acid oxalic este asigurat de alimente


oxalofore (cu diferit conţinut de AO) şi cele oxaligene,
care prin descompunerea lor pot da naştere AO. Sursele
alimentare de AO sunt, mai ales, de origine vegetală.
Diateza oxalică (DO)
 Unele alimente: cartofii, leguminoasele boabe, dulciurile
concentrate, pastele făinoase – pot da naştere la AO prin
fermentaţie la nivelul intestinului, de altfel, alimentele
bogate în glucide sunt formatoare de AO. De aceia unii
autori recomandă reducerea aportului glucidic la maximum
200 – 250 g/24 ore.
 În prezenţa unor paraziţi intestinali (ascaride, tenie) la
descompunerea glicogenului (provenit din carne), de
asemeni, poate lua naşterea AO.
 Nu conţin AO: dintre fructe – merele, lămâile, grupurile,
dintre legume – castraveţii, mazărea, ridichea, conopida.
Diateza oxalică (DO)
 Absorbit prin mucoasa intestinală, AO este
puţin metabolizat în ficat, iar restul trece în
bilă, de unde o parte este eliminat prin fecale,
dar alta – trece în circulaţia sanguină şi va fi
eliminată prin urină.

 AO influenţează metabolismul calciului,


formează oxalat de calciu, insolubil în apă.
Precipitarea AO în căile urinare nu este
proporţionată cu abundenţa lui în urină,
întrucât precipitarea depinde şi de alţi factori.
Tratamentul dietetic al litiazei oxalice
 Se indică aport hidric abundent în cantităţi 1,5 – 2 l zilnic,
evitând apele alcaline şi bogate în calciu precum şi sucurile de
fructe. Regimul va fi acidifiant, se vor reduce alimentele bogate
în calciu. Se majorează cantitatea de cereale, alimente, care
acidifică urinele şi împiedică într-o oarecare măsură precipitarea
oxalaţilor.
 Se indică regim sărac în glucide, pentru a evita fermentaţiile
intestinale generatoare de oxalaţi. Cu acest scop se limitează, în
primul rând, alimentele care conţin celuloză digerabilă (cartofi,
pâine neagră, leguminoasele).
 În raţie va fi crescut conţinutul proteic în contul cărnii, peştelui.
Prin creşterea aportului proteic se jugulează dezvoltarea excesivă
a fermentaţilor intestinale.
Tratamentul dietetic al litiazei oxalice
 Se va reduce cantitatea alimentelor cu conţinut moderat de
oxalaţi.
 Grăsimile se vor da în cantitate limitată (60-70 g)
 Sarea nu va depăşi 8 – 10 g (Vasilachi Ana) sau ( 4 – 5 g zilnic – L.
Mincu).
 Eliminării acidului oxalic şi a sărurilor lui din organism contribuie
perele, gutuile, merele, coarnele, ceaiul din frunze de coacăz, din
frunze de păr, cojile de fructe.
 Alimente permise: pâine de secară şi de grâu, bucate din fructe şi
paste făinoase, zahăr (maximum 50 g zilnic), miere, legume
(conopida, varza albă, ciupercile, salata verde, mazărea, ridichile,
ţelina, morcov, castraveţi, tomate, pepene verde, pepene galben,
ciuperci; cartofi şi sfeclă se vor da în cantitate limitată), fructe:
mere, pere, piersici, caise, struguri, gutui, coacăze negre, vişine.
Tratamentul dietetic al litiazei oxalice
 Se exclud: alimentele oxalofore; ceaiul, cacao,
ciocolata, măcrişul, rubarba, smochinele, sparanghelul,
spanacul, cartofii, sfecla, agrişele, prunele, dulciurile
concentrate. Se exclud şi produsele care măresc
secreţia gastrică, deoarece hiperaciditatea gastrică va
mări solubilitatea oxalaţilor alimentari şi va favoriza
resorbţia lor cu eliminare ulterioară urinară.
 Principiile alimentare, expuse corespund cu dieta №6
sau se poate indica dieta № 5 cu limitarea glucidelor
până la 300 g şi a sării de bucătărie până la 8 – 10 g/zi.
Fosfaturia

Fosfaturia se caracterizează
prin dereglarea metabolismului
de fosfor şi calciu, depunerea
în urină a precipitatului
insolubil al sărurilor de calciu
ale acidului fosforic, din care se
pot forma calcule în căile
urinare.
Fosfaturia
 Eliminarea de fosfaţi prin urină creşte la orice surmenaj, stare
febrilă şi la o alimentaţie bogată în carne.
 Precipitarea fosfatului de calciu în urină are loc numai atunci,
când urinele sunt alcaline.
 Acidificarea ulterioară a urinei nu duce la dizolvarea calculului
format, după cum ne-am aştepta.
 Alcalinizarea urinei se realizează în excesul de crudităţii fără
grăsimi, în hiperacidităţile gastrice, în infecţii urinare.
 Datorită alcalinităţii urinei survin şi infecţiile urinare, ceea ce dă
naştere la un cerc vicios.
 Urina este tulbure, alcalină, uneori purulentă, sedimentul urinar
conţine cristale de fosfat amoniaco-magnezian, solubil în mediu
acid.
Tratamentul fosfaturiei

 Tratamentul constă în primul rând în


dezinfectarea urinei, iar apoi în acidificarea ei. Cu
cât aceasta se va face mai corect după o operaţie
pentru litiaza fosfatică, cu atât şansele de a dezvolta
un nou calcul vor diminua.
 Regimul alimentar prevede o dietă: acidificantă,
săracă în fosfor şi calciu, cu aport scăzut caloric,
săracă în grăsimi, bogată în proteine, cu cantitate de
sare scăzută şi bogată în lichide.
Tratamentul fosfaturiei
 Micşorarea concentraţiei sărurilor de calciu în urină se
obţine prin mărirea diurezei la 2 – 2,5 l şi limitarea sau
excluderea din raţie a produselor bogate în calciu (lapte,
brânză, caşcaval, cacao). Se folosesc produse cu proprietăţi
acide (carne, peşte, paste fainooase, crupe) şi se limitează
cele cu efect alcalin (fructe, legume) pentru modificarea
urinei în direcţie acidă. Sarea se va da în cantităţi limitate 8 –
10 g/zi. Principiile dietetice expuse coincid dietei №14.
 Valoarea energetică a dietei: 2730 – 2810 kcal. Componenţa
chimică – 80 – 100 g proteine (55 – 60% animale), 90 g lipide
(30 vegetale), 400 g glucide, 8 – 10 g sare , 2 – 2,5 lichid
liber.
Tratamentul fosfaturiei
 Legumele permise sunt cele cu conţinut scăzut în calciu şi
care nu sunt puternic alcalinizante, aşa ca: varza roşie,
dovleac, dovlecei, mazăre, fasole verde.
 Fructele se vor permite în cantitate redusă şi se permit
numai merele, coacăze, afine, prune. Se vor da alimente
bogate în vitaminele A şi D, aşa ca: untul, untura de peşte,
drojdia, drojdia de bere. Ca sursă de vitamine se
recomandă şi pâinea de secară.
 Laptele se va permite în cantităţi limitate: 250 – 350 ml,
ouăle – 3 – 4/săptămână în produse; condimentele
permise: mărar, pătrunjel, tarhun, leuştean, oţet.
Diateza urică
 Atât diateza urică, cât şi litiaza urică poate să apară şi în cadrul
unei gute, dar poate surveni şi evolua independent.
 Hiperuricemia poate să apară şi ca o complicaţie a unor boli, cum
ar fi leucemiile acute şi cronice, policitemiile, sau ca o consecinţă
a unui tratament prelungit cu cortizon, tiazide şi altele.
 Diateza urică sau uraturia se caracterizează prin creşterea
tendinţei de depunere din urină în precipitat a produselor finale
ale metabolismului nucleoproteic – acidul uric (AU) şi sărurile lui
(uraţi), care în stare normală se reţin în formă solubilă, datorită
coloizilor protectori. Se presupune că în diateza urică au loc
modificări ale acestor coloizi, care în urma schimbării reacţiei
urinei în direcţie acidă se depun în precipitat în formă de fulgi.
Diateza urică
 Litiaza urică este cea mai benignă dintre litiazele urinare,
fiind bine tolerată, foarte rar – hemoragică sau dureroasă,
rar – infectată.
 Diateza urică se caracterizează printr-o eliminare de
microcristale de acid uric în urină cu o aciditate anormală a
urinei, menţinându-se în permanenţă pH-ul urinar în jur
de 5 şi uneori sub 5. Acidul uric este insolubil în mediu
acid, solubilitatea lui creşte cu creşterea pH-ului urinar, iar
şansa de a face litiază urică scade. O alcalinizare prea
puternică poate favoriza apariţia litiazei fosfatice. Mai
optimă este menţinerea unui pH urinar în jur de 7.
Diateza urică
 Regimul alimentar dietetic prevede alcalinizarea urinei,
reducerea alimentelor care se găsesc la originea creşterii
acidului uric, mărirea diurezei.
 Principiile dietetice de bază corespund dietei № 6.
Valoarea energetică a ratei trebuie să orespundă
pierderilor de energie ale organismului.
 Raţia alimentară trebuie să conţină vitamine în cantităţi
suficiente.
 De menţionat, că carenţa de retinol în organism
contribuie la formarea calculelor în căile excretoare.
Diateza urică
 Este importantă limitarea aportului de purine.
Regimul clasic recomandat va fi lacto-fructo-
vegetarian, alcătuit din lapte şi produse lactate,
fructe, inclusiv, sucurile lor, legume (cu excepţia
spanacului, ciupercilor, leguminoaselor), paste
făinoase, pâine, mămăligă.
 Cantitatea de proteine în dietă se limitează (0,8 – 1
g/kg corp) din cauza contribuţiei lor la formarea
acidului uric. Proteinele vor fi date sub formă de
carne de vacă, găină, oaie, peşte (fiert sau fript
înăbuşit), brânzeturi nesărate, ne fermentate.
Diateza urică
 Se interzic: viscerele, carnea de viţel, pui, miel, conservele de
carne, peşte, brânzeturile sărate, fermentate, supele de carne şi de
oase, sosurile de carne. Carnea – se va servi numai la prânz şi cu
garnitură de legume.
 Grăsimile sunt permise în cantităţi moderate.
 Sarea de bucătărie se limitează. Se recomandă îmbogăţirea
raţiei cu sărurile de potasiu, care au efect diuretic.
 Sunt interzise: alcoolul, cafeaua, drojdia de bere.
 Totuşi, acest regim nu poate singur să ridice pH-ul urinar peste
6, motiv pentru care se impune asocierea cu medicamente
alcalinizante (bicarbonat de sodiu – 5 g în 24 ore sau citrat de
sodiu; citrat de potasiu, piperazină).

S-ar putea să vă placă și