~ CUPRINS ~

1.Biografie
2.Anii de formare
3.Modele
4.Redescoperirea literaturii române
5.Doctoratul în literatură
6.Colaborări la revistele literare
7.Activitatea de cercetare academică. Criticul literar. Scriitorul.
8.Activitatea de critic literar
9.Romancierul, poetulşi dramaturgul
10.Ultimii ani de viaţă
11.Posteritatea lui Călinescu după 1990
12.Afilieri
13.Opera
 Biografie

Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan . Copilul
e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa
cărora, mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu Maria
Vişan și copilul ei, se mută la Botoșani, apoi Călinescu este transferat la Iași. Aici
Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) este înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul
Internat. În 1907, Maria Vișan acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l
înfieze,urmând să se numească Gheorghe Călinescu.În 1908, familia Călinescu se
mută la București.

Anii de formare

Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul “Carol I”, celelalte
două la București, la Școala “Cuibul cu barză”, apoi gimnaziul “Dimitrie Cantemir”
la București și își încheie studiile medii la Liceul “Ghe. Lazăr” și pe cele
universitare în Capitală, la “Facultatea de Litere și Filozofie” din București,avându-i
ca profesori pe N. Iorga, M. Dragomirescu, Ramiro Ortiz, Vasile Pârvan. Își ia
licența în Litere în 1923, devine profesor de limba italiană pe la diverse licee
bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma,
pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de
propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
 Modele

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și
literatura italiană la “Facultatea de Litere și Filozofie” din București, și Vasile
Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.
Ramiro Ortiz :
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student ,s-a născut o strînsă
amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită
acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am
deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al
construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”.

Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană.
În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, “Un om sfârșit”, și o
nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, “Decameronul” (1921). Tot la
îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista “Roma”, primul
număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în
Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, “Alcuni missionari
catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII “ a apărut în 1925 și
tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a
contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite
descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
 Vasile Pârvan : Spre acest „părinte”
spiritual Călinescu s-a întors
întotdeauna, ori de cîte ori
Dacă în București, alături de greutățile vieții păreau să-l
profesorul Ortiz, a avut îngenuncheze.
revelația vocației sale creatoare,
în capitala Italiei, atenția lui G.
Călinescu s-a focalizat asupra
lui Vasile Pârvan, directorul
Școlii Române. Pârvan a
reprezentat cel de-al treilea
pilon în formarea adevăratei
personalități a lui Călinescu,
după Titu Maiorescu și Ramiro
Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă
captivat de erudiția și puterea
de muncă, dar și de concepția
despre existență a savantului.
 Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul
“Gh. Șincai“și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu,
“Sburătorul”. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari
bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este
descris cu lux de amănunte în romanul “Cartea nunții”. Editează, de asemenea,
revistele “Sinteza” în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din
revista sa personală “Capricorn” în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se
încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor
reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii
române. Cele două reviste constituie astfel un soi de
poligon de încercări. Dar cea mai fertilă experiență
e cea de cronicar la revista “Viața românească”,
începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul
“Garabet Ibrăileanu”. Din 1931 devine profesor
definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în
“Adevărul literar și artistic” rubrica celebră
“Cronica mizantropului”, care va
da titlul cărții de eseuri.
 Doctoratul în literatură

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre

“Avatarii faraonului Tla”, nuvelă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în
valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său
volum “Opera lui Mihai Eminescu”, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare
și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de
literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu
nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la
Universitatea din București.

Colaborări la revistele literare

În 1926 debutează cu versuri în “Universul literar”, din 1927 colaborează

la “Viața literară și Gândirea”, cu care va ajunge să polemizeze în paginile
revistei proprii”Capricorn”. În perioada 1933-1934 a făcut parte din comitetul de
conducere al revistei “Viața românească”, revista înființată, la Iași, in 1906 . La
București colaborează cu prestigioasa “Revistă a Fundațiilor Regale”, condusă de
Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al
desființării revistei. Fondează la Iași în “Jurnalul literar”(1939). A condus
revistele “Jurnalul literar” și “Lumea” și ziarele “Tribuna poporului” și
“Națiunea”. După 1947 publică în revistele “Gazeta literară” și
“Contemporanul”. A mai colaborat la revistele “Roma”, “Universul literar”,
“Viața literară”, “Sburătorul”, “Gândirea”.
 Activitatea de cercetare academică.
Criticul literar. Scriitorul

În 1944 devine profesor titular la

Universitatea din Iași și un an mai tîrziu,
din 1945, devine profesor titular și la
Facultatea de Litere a Universității din
București. După 1947 aceasta și-a schimbat
numele în “Facultatea de Filologie”. Va fi
totuși scos de la catedră în ciuda faptului că
în perioada interbelică s-a manifestat drept
un intelectual democrat, cu idei de stânga,
iar în anii '50 devine director al Institutului
de Teorie literară și Folclor, care după
moarte îi va purta numele. Va coordona revista “Institutului”, “Studii și
cercetări de istorie literară și folclor”(1952-1965). Va fi rechemat ca
profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.
 Activitatea de critic literar
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (“Viața lui Mihai
Eminescu”, “Opera lui Mihai Eminescu”, “Viața lui Ion Creanga”,etc.). Publică, dupa 1945,
studii și eseuri privind literatura universală (“Impresii asupra literaturii spaniole”, “Scriitori
străini”). Studiul “Estetica basmului” completează spectrul de preocupări ale criticului și
istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat
monografii, în volume separate, consacrate lui M. Eminescu, I. Creangă, N. Filimon, Grigore
Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut
numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de
reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Romancierul, poetul și dramaturgul

Scrie romane de tip balzacian ,obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în
terminologia lui N.Manolescu din studiul asupra romanului românesc, “Arca lui Noe”,
începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Primul
său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, “Enigma Otiliei”, narează povestea de
dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, “Cartea nunții “este un eseu despre căsătorie, “Bietul
Ioanide “și “Scrinul negru “au în centru figura unor intelectuali. Ca fapt divers, titlul
romanului “Scrinul negru” provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare
neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai
scris versuri, “Lauda lucrurilor”; teatru, “Șun”, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar
“Cronicile mizantropului” au devenit brusc, după 1947, “Cronicile optimistului”.
 vieții sale, semn că aceasta are o
valoare perenă și că poate oferi
Ultimii ani de viață cercetătorilor noi și noi perspective.

În noiembrie 1964, este internat

cu diagnosticul ciroză hepatică la
Sanatoriul Otopeni. La 12 martie
1965, la adăpostul nopții, pleacă în
lumea umbrelor, lăsând „o operă
fundamentală pentru cultura
poporului român” (potrivit epitafului
literar semnat de Geo Bogza).

Posteritatea lui Călinescu după

1990

După 1989 începe o perioadă în

care toată această activitate civică
postbelică este pusă sub semnul
întrebării, în care este acuzat de
colaboraționism,inclusiv de către unul
dintre foștii săi asistenți, Adrian
Marino. Începe acum un veritabil
proces de presă George Călinescu, o
activitate de reevaluare a operei și
 o Principii de estetică (1939)
Afilieri o Impresii asupra literaturii spaniole
(1946)
o Sensul clasicismului (1946)
A fost liderul unui partid de
buzunar, Partidul Național Popular, o Studii și conferințe (1956)
care prin fuziuni succesive a intrat în o Scriitori străini (1967)
Partidul Comunist. Călinescu a fost o Ulysse (1967)
director la Institutul de Teorie Literară
și Folclor al Academiei Române în
perioada (1949-1965). După moartea
sa, acesta este rebotezat și devine
“Institutul de Istorie și Teorie Literară
G. Călinescu” . În 1946 a fost ales
deputat în parlamentul României în Poezie
circumscripția Botoșani, și va fi reales o Poesii (1937)
până la moartea sa.

Opera lui George Călinescu

Studii de estetică și literatură o Lauda lucrurilor (1963)

universală
Teatru
o Șun, mit mongol sau Calea
netulburată (1940)
o Ludovic al XIX-lea (1964)
o Teatru (1965)
Proză
o Cartea nunții (1933)
o Enigma Otiliei(1938) (inițial
Părinții Otiliei)
o Trei nuvele (1949)
o Bietul Ioanide (1953)
o Scrinul negru (1965)
Istorie și critică literară
o Viața lui Mihai Eminescu
(1932)
o Opera lui Mihai Eminescu
(1934)
o Viața lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (1941)
o Istoria literaturii române.
Compendiu (1945)
o Universul poeziei (1947)
o Nicolae Filimon (1959)
o Gr. M. Alecsandrescu (1962)
o Ion Creangă (Viața și opera)
(1964)
o Vasile Alecsandri (1965)
Publicistică
o Cronicile optimistului (1964)
o Ulysse (1967)
Impresii de călătorie
o Kiev, Moscova, Leningrad,
1949
o Am fost în China nouă, 1953
 pentru moștenirea lui Costache și
pentru înlăturarea Otiliei.
Enigma Otiliei • Celălalt urmărește progresul și
maturizarea lui Felix, care, vine să
studieze medicina în București.
• Planurile secundare sunt utilizate
pentru a susține imaginea amplă a
societății citadine. Acțiunea este
redată prin înlănțuire, completată
Titlul inițial :“Părinții Otiliei” cu inserția unor micronarațiuni.
reprezintă motivul balzacian al
paternității, o aluzie la felul în care
fiecare personaj determină soarta
acesteia. Schimbarea titlului mută
accentul pe misterul
comportamentului ei.
Specie : roman realist balzacian.
Structură : alcătuit din 20 de
capitole, este construit pe mai
multe planuri narative, care
urmăresc destinul diferitelor
personaje, conferind dimensiune
celor două conflicte.
• Dintre cele două planuri
principale, un plan urmărește
familia Tulea și lupta acestora
 Personaje : Portretizarea personajelor se face prin tehnica balzaciană a
descrierii mediului și a fizionomiei. Astfel tipologiile clasice(avarul, ipohondrul,
gelosul) sunt introduse într-un context social care le conferă o dimensiune
psihologică , transformând realismul tradițional într-o comedie umană.Ca trăsătură
a esteticii moderne, autorul ambiguizează personajele și arată de asemenea un
interes pentru procese psihice deviante care au la bază ereditatea și
mediul(naturalism).
 Teme principale : După temele folosite, romanul este balzacian și
citadin, aspect al modernismului lovinescian, o frescă a burgheziei
bucureștene de la începutul sec. XX (1909-1911), opera prezintă aspectele
ei caracteristice din perspectiva social economică(moștenirea averii lui
Costache). Pe acest fundal se profilează și maturizarea lui Felix care-i oferă
caracterul de bildungsroman.Calitatea
realist-balzaciana este întărită de folosirea
motivelor moştenirii şi paternităţii.

Adaptare cinematografică : Cartea a fost

adaptată pentru prima dată în 1971 sub
numele “Felix și Otilia” de către studioul
cinematografic "București". În rolurile
principale au jucat Radu Boruzescu ca
Felix, Julieta Szönyi în rolul Otiliei și
Hermann Chrodower (Costache)
în regia lui Iulian Mihu.
Proiect realizat de
elevele:

Drăgan Mădălina
Gavrilă Oana
Pisăliţa Ana
Şincă Laura

Bibliografie :
www.wikipedia.ro
www.referate.com