Sunteți pe pagina 1din 32

Student: Daniliuc Gabriela

Geografie, anul II
Noţiunea de tip de activitate turistică, înseamnă reprezentarea
esenţializată a unui lucru, fenomen, proces, menit să definească prin
expresia sa o însuşire sau un ansamblu de însuşiri cu caracteristici
dominante, iar în sens restrains indiviualizat, tipul de practică turistică
apare ca un exemplu reprezentativ al fenomenului turistic, printr-o
expresie sau formă de prezentare. Pe baza tipizarii se ajunge la tipologie,
ceea ce inseamna diferentieri in planul unei structuri cu scopul de a studia
analitic, dar mai ales sintetic.
Tipul de activitate turistică ne ajută să diferenţiem structural
organizarea internă a acestui fenomen socio-economic şi să înţelegem
apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen în concordanţa cu dezvoltarea
societăţii întru-un anumit timp, pe un teritoriu concret.
Tipurile de turism au la bază un anumit suport criterial: scop,
destinaţie, durată, dinamică, iar în esenţa sa, un mod de productie cu un
tip de economie, o practică turistica, un habitat, o comunitate umană cu
specifitatea sa, sub aspect motivaţional, dar pot fi şi alte criterii în
schemele de tipizare.
Forma de turism după natura sa de manifestare marchează
caracteristicile tipului de turism şi nu conţinutul său. Astfel, în literatura
de specialitate se disting mai multe criterii.
Potenţialul turistic constituie o componentă esenţială a ofertei turistice
şi o condiţie indispensabilă a dezvoltării turismului. Prin dimensiunile şi
diversitatea elementelor sale, prin valoarea şi originalitatea acestora, el
reprezintă motivaţia principală a circulaţiei turistice.
În prezent se disting mai multe tipuri de turism:
- Turism de recreere şi agrement
- Turismul de îngrijire a sănătăţii (balnear sau curativ)
- Turismul cultural
- Turism educaţional
- Turismul social
- Turismul de tip complex
- Turismul pentru cumpărături
- Turismul religios
Turism de recreere şi agrement – este la îndemâna tuturor turiştilor
proveniţi din medii sociale diferite. În special populaţia urbană este atrasă
de natură, în timp ce populaţia rurală participă mai puţin. Este un tip de
turism practicat de toate grupele de vârstă, dar mai ales de populaţia de
vârstă matură şi de tineri. Durata este variabilă predominând turismul de
durată scurtă (week-end) sau medie, se efectuează la distanţe diferite în
funcţie de posibilităţile materiale ale turiştilor. Scopul principal al
turismului de recreere este schimbarea peisajului, care se poate considera
şi atunci când evadezi dintr-o natura în alta.
Turismul de îngrijire a sănătăţii (balnear sau curativ) – îşi are
originile în timpurile antice, când oamenii cunoşteau şi exploatau
proprietăţile curative ale apelor minerale şi termale, ale curei heliomarine,
nămolurilor. Este considerat cel mai vechi tip de turism, la care participă
mai mult persoanele învârstă. Prin amenajările corespunzătoare, are
avantajul că se practică tot timpul anului şi poate fi organizat
corespunzător capacităţilor de cazare. Se desfăşoară pe distanţe medii si
lungi, în strânsă legătură cu durata concediului de odihnă şi eficacitatea
tratamentului curativ. Are nevoie de o infrastructură specializată şi de
dotări speciale (săli de proceduri, de gimnastică medicală, saune, băi,
nămoluri, etc.) precum şi de un personal calificat, ceea ce ridică costul
serviciilor.
Turismul cultural – cuprinde persoanele care vizitează obiective
turistice aparţinând patrimoniului cultural. Se adresează anumitor categorii
de populaţie (elevi, studenţi, intelectuali); atrage populaţia urbană şi rurală;
durata este limitată la un timp scurt sau mediu. Acest tip de turism este
practicat frecvent de turiştii aflaţi în tranzit, care nu utilizează prea mult
infrastructură turistică. Fluxurile de turişti amatori de turism cultural se
îndreaptă spre oraşele mari ale lumii recunoscute prin arhitectura veche a
clădirilor, prin muzee sau prin concentrări de obiective turistice variate
(Veneţia, Florenţa, Atena, Roma, Paris, Londra, Beijing, Tokio, New
York).
Turism educaţional – cuprinde activităţile turistice organizate în
scopuri educative, in general pentru grupa de vârstă tânără.

Turismul social – reflectă stratificarea socială (veniturile diferite ale


populaţiei), pentru populaţia cu venituri mici (sau cu handicap) anumite
organisme (sindicate, case de ajutor) sociale oferă înlesniri pentru a putea
fi cuprinşi în activitatea turistică. Dezvoltarea acestui tip de turism a fost
posibilă datorită democratizării turismului (apariţiei turismului de masă
organizat).
Turismul de tip complex – rezultă din asocierea pe acelaşi teritoriu a
celorlalte tipuri. Este cel mai realist întâlnit în practică, cuprinzând un mare
număr de turişti de toate vârstele şi profesiile, fiind practicat în special în
perioada vacanţelor şi concediilor. Acest tip are nevoie de o ofertă foarte
largă, de o infrastructură şi servicii diversificate.
Un element major al atractivităţii îl constituie specificul gastronomic al
unei regiuni. Sunt cunoscute expoziţiile şi festivalurile generate de
sărbătoarea vinului, a berii şi a altor băuturi, precum şi a unor sortimente
culinare. Producţia de vinuri constituie pentru anumite ţări o atracţie
turistică de sine stătătoare (Franţa, Spania, Italia). Particularităţile locale
ale sortimentelor de vinuri renumite oferite turiştilor în pivniţe de
degustare şi vânzare, creează fluxuri turistice continue.
Turismul pentru cumpărături – se practică în special în regiunile
turistice renumite, în marele oraşe cu galerii şi centre comerciale, în
magazine mici renumite pentru anumite produse.
Turismul se desfăşoară în mai multe forme, în funcţie de: aria de
provenienţă a turiştilor, distanţa, durata şederii, tipul de transport utilizat,
vârsta turiştilor, modul de organizare, modul de desfăşurare, preţul plătit,
particularităţile regiunii de destinaţie, interacţiunea turiştilor cu locul de
destinaţie, numărul turiştilor, etc.
Turismul religios constă în pelerinajele credincioşilor la lăcaşurile de
cult, considerate sfinte de diferite religii (de exemplu: mănăstirile din
nordul Moldovei pentru creştini, oraşul sfânt Mecca pentru musulmani
etc). în aceeaşi măsură, marile sărbători de cult (Crăciun, Paşte etc),
hramurile mănăstirilor şi bisericilor atrag, în perioadele sărbătorilor
religioase tradiţionale, un număr considerabil de pelerini.
Deşi scopul călătoriei lor este manifestarea credinţei, comportamentul
lor, din punctul de vedere al solicitărilor de servicii turistice, nu diferă de
solicitările celor care participă la diferite alte forme de turism (pentru
cazare, pentru alimentaţie etc).
Mai mult, aceşti pelerini sunt dispuşi să cheltuiască sume considerabile
pentru achiziţionarea de cadouri, amintiri etc. De menţionat că, în perioada
regimului dictatorial din ţara noastră, turismul religios a fost "tabu", deşi
într-o formă camuflată s-a practicat pe scară largă pe tot cuprinsul ţării.
În dependenţă de:
Aria de provenienţă – se individualizează:
- turismul intern sau naţional – cuprinde turiştii ce călătoresc în
interiorul ţării lor în diferite scopuri. Din numărul total al turiştilor,
acestei categorii îi revine majoritatea (peste 80 %) în Franţa, Marea
Britanie, SUA. Este forma de turism cea mai mult practicată datorită
influenţelor costului, ale timpului liber, cunoaşterii unei limbi de
circulaţie internaţională. Acest tip nu aduce valută considerabilă, dar
asigură o funcţionare permanentă a infrastructurii şi staţiunilor turistice.
Turismul internaţional – cuprinde turiştii ce călătoresc în altă ţară
decât cea în care locuiesc. Turiştii internaţionali traversează frontiere
naţionale, utilizează valute diferite, vorbesc limbi diferite. Fluxurile
internaţionale au crescut în ultimii ani ca urmare a ridicării gradului de
bunăstare, de civilizaţie, a mobilităţii mai mari legate de liberalizarea
vizelor şi a formalităţilor legate de trecerea frontierelor.
Atragerea turiştilor internaţionali presupune existenţa unor obiective
turistice deosebit de atractive, infrastructură şi servicii de calitate
superioară, dar şi o reclamă bine echilibrată care împreună formează
imaginea turistică a ţării. Pentru majoritatea ţărilor, volumul turismului
internaţional este mai important decât al turismului intern, fiind o
importantă sursă de venit.
Dar în ţările cu teritorii vaste, în care distanţele sunt considerabile, cu o
mare varietate de resurse şi atracţii turistice, volumul turismului intern îl
depăşeşte pe cel extern (Franţa -80%, SUA -90%, Anglia –85%, Olanda -
50%). Din 1 ianuarie 1993, călătoriile între statele UE sunt considerate
interne.
Dezvoltarea circulaţiei turistice, participarea la mişcarea turistică a unor
mase tot mai largi, diversificarea motivaţiilor care generează cererea au
condus la multiplicarea formelor de turism. Drept urmare, s-a accentuat
necesitatea clasificării acestora după criterii care să asigure grupări relativ
omogene. Delimitarea formelor de turism, importantă din punct de vedere
teoretic şi practic, oferă elemente de fundamentare ştiinţifică a deciziilor
privind dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice, alinierea ei la
modificările intervenite în structura cererii.
Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru
geografic delimitat ca arie, se poate face următoarea subclasificare a
turismului internaţional:
- turismul receptor (turismul activ, de primire) reprezintă acea parte
a turismului care înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată,
aceşti cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă. Turismul
receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă importantă şi eficientă
de încasări valutare;
- turismul emiţător (turismul pasiv, de trimitere) reprezintă acea parte
a turismului internaţional care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări
(pentru călătorii) în străinătate.
O altă clasificare a turismului se poarte face după gradul de mobilitate
al turistului. Turistul intern sau internaţional poate să-şi satisfacă cererea
de servicii turistice fie rămânând un timp cu durată variabilă într-o zonă
(staţiune) turistică, ceea ce a dat naştere noţiunii de turism de sejur, fie sub
forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional,
cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi (microzone) de pe traseele
traversate, ceea ce a dat naştere turismului de circulaţie (itinerant, în
circuit etc).
Întrucât turistul devine tot mai mobil, se tinde către un turism de
vizitare, în care programul cuprinde vizitarea într-o vacanţă mai multor
localităţi sau ţări. Scurtarea duratei de şedere într-o localitate, staţiune,
zonă sau ţară este o tendinţă mondială, o consecinţă a diferitelor forme de
turism de circulaţie
În ceea ce priveşte turismul internaţional, în cadrul acestei clasificări se
distinge şi turismul de tranzit, noţiune legată inerent de traversarea, cu sau
fără oprire a unor ţări sau zone pentru a ajunge la anumite destinaţii mai
îndepărtate.
În perspectiva anilor viitori, este previzibilă dezvoltarea turismului de
tranzit, datorită numărului crescând de automobile proprietate personală,
cât şi timpului liber sporit şi dorinţei turistului de a vizita cât mai multe
ţări.
În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur
poate avea următoarele forme:
- turismul de sejur lung (rezidenţial), în care sunt incluşi acei turişti a căror
durată de şedere într-o localitate, staţiune etc, depăşeşte o lună de zile.
Această formă de turism prezintă, în general, caracteristici tipologice bine
definite, deoarece presupune, a priori, că turiştii au depăşit limita de vârstă
pentru muncă activă (de exemplu, pensionarii care efectuează cure sau
tratamente medicale în staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă
de 30-60 şi uneori mai multe zile) sau că turiştii dispun de un nivel ridicat de
venituri, ceea ce le permite să rămână perioade mai îndelungate într-o zonă,
staţiune, localitate etc, fără a exercita o activitate remunerată.
Aceste categorii de turişti preferă microzonele relativ liniştite, cu un
climat blând, adecvat şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se
suprapun cu vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate în staţiunile
(microzonele) respective.
Tot aici poate fi inclus, parţial, şi turismul de tineret, practicat în
perioada vacanţelor de vară, a cărei durată poate depăşi o lună de zile. Prin
specificul cererii turistice, tineretul preferă însă zone animate, cu
posibilităţi diversificate de distracţie şi agrement, cu folosirea capacităţilor
complementare de cazare mai ieftine.
- turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turişti a căror rămânere
într-o zonă, staţiune etc. nu depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata
apreciată ca limită maximă a concediilor plătite. Experienţa activităţii turistice
demonstrează că majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de concedii sau
de vacanţă, ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă,
practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de nivelul veniturilor. Se
poate aprecia totuşi că sejurul mediu este mai degrabă un criteriu caracteristic
pentru toate categoriile de populaţie cu venituri medii şi submedii. în acelaşi
timp, turismul de sejur mediu are un caracter sezonier pronunţat.

- turismul de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată


scurtă de timp (de regulă pe o durată de până la o săptămână). Aici se includ, cu
preponderenţă, formele turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele
variante ale turismului de sfârşit de săptămână.
Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot delimita
în principiu, trei zone de vizitare situate, de regulă, într-o arie dispusă
concentric în jurul localităţilor de reşedinţă ale turiştilor:
- ZONA I (preorăşenească), care cuprinde o rază de cea 15-45 km, accesibilă
prin egăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu
autoturismele proprii;
- ZONA II, având o rază de cea 100 km, relativ uşor accesibilă cu mijloacele
publice de transport şi cu mijloacele proprii de transport auto, dacă durata
parcurgerii distanţelor nu depăşeşte de regulă două ore (pentru a nu obosi
conducătorul autoturismului - şi el turist la rândul lui). în această zonă se află,
de cele mai multe ori, şi cea de a doua reşedinţă, secundară, a turiştilor
participanţi;
- ZONA III, specifică turismului de circulaţie pentru vizitarea unor obiective
turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de căile comode
de circulaţie.
Aparent, în cadrul acestei clasificări, deosebirile între formele
menţionate de turism nu sunt marcate decât prin durata diferită a sejurului.
în realitate însă această clasificare ia în considerare grupe tipologice
diferenţiate de turişti, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că turismul
sezonier în staţiunile de litoral şi respectiv în staţiunile de sporturi de iarnă
are o durată limitată (dictată de numărul zilelor însorite pe litoral, pentru
plajă, sau al celor cu zăpadă, pentru practicarea sporturilor de iarnă),
perioade care coincid cu vârfurile de cerere intensă de servicii.
În acelaşi timp, între aceste categorii de turişti există diferenţe şi în ceea
ce priveşte componenta pe grupe de vârstă, nivelul de venituri, gusturi şi
preferinţe.
Turismul de circulaţie (itinerant) cuprinde turiştii care, în perioada
con¬cediului lor, se deplasează succesiv în diferite localităţi (zone) de
interes turistic.
Prin caracteristicile ei, această formă de turism se diferenţiază
pronunţat de turismul de sejur. în general se constată că turismul itinerant
este mai puţin legat de un anumit sezon determinant, fiind tot atât de
caracteristic şi sezonului intermediar (primăvară şi toamnă) ca şi
sezonului estival. Totuşi, dacă perioada de intensitate maximă a turismului
de circulaţie se înregistrează în timpul verii, acest fapt se datorează nu atât
necesităţilor de a călători în scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât,
mai degrabă, perioadei de concedii impuse în unele ţări pentru un număr
considerabil de salariaţi.
De exemplu, în multe ţări cu economie dezvoltată (Germania, Franţa,
Marea Britanie etc), marile uzine preferă să-şi întrerupă activitatea pentru
perioada concediilor (exceptând secţiile cu foc continuu), decât să-i
înlocuiască cu forţă de muncă insuficient calificată pe cei ce ar dori să
plece în concediu în diferite perioade ale anului. Apare deci un adevărat
exod în masă al vacanţierilor, mai ales dacă se are în vedere că prin aceasta
se forţează concediul şi pentru personalul micilor întreprinderi - furnizori
de subansamble şi piese pentru aceste uzine. în mod similar, familiile cu
copii, în multe cazuri, sunt constrânse să-şi programeze concediile în
perioadele vacanţelor şcolare.
În cele expuse anterior s-a făcut referire la un factor important care
influenţează fluxurile turistice: sezonalitatea. Influenţele sezonalităţii,
respectiv practicarea turismului în perioada sezonului plin (de vară sau de
iarnă), în perioada sezonului intermediar (de început sau de sfârşit de
sezon) şi în perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de
acută, care este studiată cu atenţie de specialiştii din industria turismului,
căutându-se soluţii pentru atenuarea intensităţii acestor vârfuri sezoniere şi
asigurarea unei activităţi eşalonate cât mai raţional în tot cursul anului.
Există însă o serie de manifestări turistice care nu permit asemenea
imixtiuni (de exemplu: sezonul sporturilor nautice de vară, al sporturilor de
iarnă, sezonul sărbătorilor tradiţionale etc.) în ceea ce priveşte perioadele
de sezon în care au loc aceste activităţi.
Din punctul de vedere al sezonalităţii, distingem:
- turismul de iarnă, care prezintă două caracteristici distincte, după
motivul pentru care se face deplasarea: turismul pentru zăpadă şi turismul
pentru soarele căutat şi în timpul iernii;
- turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de
preferinţă legat de apă, soare, litoral, băi de nămol, cure héliomarine).
Acest turism se caracterizează prin fluxuri masive, cu o mare diversificare
în ceea ce priveşte tipologia turiştilor şi a produselor turistice, având
îndeosebi un caracter de masă. Deşi este practicat, în cea mai mare parte,
de turişti cu venituri modeste, datorită volumului său masiv, constituie
forma de turism cu rol hotărâtor în rezultatele economice ale activităţii
turistice ale unei ţări (zone, staţiuni);
- turismul de circumstanţă (ocazional) este de obicei un turism
localizat în timp şi spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite
evenimente specifice (de exemplu, sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv)
sau de diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi internaţionale, cu caracter
periodic sau ocazional (folclorice, cultural-artistice, sportive etc.).
Datorită investiţiilor şi inovaţiilor în domeniul transporturilor auto,
dezvoltării şi modernizării reţelei de şosele şi autostrăzi, creării infrastructurii
turistice rutiere, în secolul XX s-a intensificat, în majoritatea ţărilor, turismul
rutier, cu formele sale specifice, ca: cicloturismul, motociclismul şi, mai ales,
turismul automobilistic (cu autocare şi cu autoturisme proprietate personală sau
închiriate de la agenţii specializate). Folosirea autoturismelor în scopuri turistice
a crescut în mod semnificativ, îndeosebi în ultimele decenii, pe măsura sporirii
numărului de proprietari de autoturisme.
Dezvoltarea turismului rutier, dar mai ales a turismului automobilistic, a dus
şi la diversificarea corespunzătoare a echipării şi dotărilor amplasate de-a lungul
reţelelor rutiere (restaurante rutiere, staţii service, staţii de benzină etc).
Turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi
fluviale. Companiile de navigaţie organizează de altfel, ca şi agenţiile de
turism, croaziere maritime şi fluviale apreciate de turişti.
În cadrul turismului naval, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic
sportiv, care constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor
şi vele, cu caiacuri, canoe etc, pe traseele oferite de porţiunile navigabile
ale râurilor, precum şi de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale
deltelor şi lacurilor de acumulare.
Relativ mai târziu s-a dezvoltat şi turismul aerian, folosind
avioanele, helicopterele etc. - forme de transport în plină evoluţie.
Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are
întotdeauna un caracter activ, incluzând deplasările, vacanţele, excursiile,
agrementul etc, el se practică în funcţie de anumite motivaţii, de cele mai
multe ori purtând amprente pronunţat individuale. După criteriul
motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:
- turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care
caută să profite de frumuseţile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a
cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor şi, în general, doresc
să-şi folosească timpul de vacanţă pentru pradi-carea unor activităţi
preferate (hobby etc). într-un sens determinant, turismul de agrement se
interferează cu turismul cultural.
- turismul de odihnă şi recreere (destindere): dacă prin destindere nu se
înţelege abandonarea tuturor activităţilor de orice natură ar fi ele, ci exercitarea,
în mod voluntar, a unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit,
turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale, este un turism de
odihnă şi recreere (destindere).
În acelaşi timp, turismul de recreere poate fi diferenţiat de turismul propriu-
zis de odihnă, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual; pe câtă vreme
turismul de recreere se caracterizează prin sejururi medii relativ reduse (de
exemplu: turismul de sfârşit de săptămână, turismul preorăşenesc, turismul
rural - agroturismul etc.) şi presupune o mobilitate mai accentuată a turistului,
turismul de odihnă are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur mai lung,
petrecut la o destinaţie determinată, care oferă condiţii naturale adecvate (de
exemplu: într-o staţiune climaterică, balneomedicală, într-o staţiune de pe
litoral sau în mediul rural etc).
Vă mulțumesc pentru atenție!