Sunteți pe pagina 1din 108

PSIHIATRIE ȘI

PSIHOPATOLOGIE
VIII.
SINDROMOLOGIE PSIHIATRICĂ
(PRIMA PARTE)

Prof. asoc. dr. Daniel Vasile


Medic primar psihiatru
Doctor în științe medicale
SINDROMUL CATATONIC
 Catatonia este un sindrom caracterizat prin disfuncţii
motorii (mutism, tendinţă la posturare, vorbire
repetitivă, negativism şi mişcări imitative).
 Prima descriere în literatură a catatoniei datează din
1583, când medicul englez Philip Barrough a
menţionat cazul unui pacient aflat în stupor catatonic.
 Descrierile tradiţionale ale catatoniei arătau cum
pacienţii, odată cuprinşi de această patologie,
rămâneau bolnavi luni sau ani în şir, recuperându-se
spontan ca după o maladie febrilă sau o criză
epileptică dar, mai frecvent, aceşti indivizi rămâneau
catatonici până când o infecţie intercurentă sau lipsa
alimentaţiei conducea la deces.
SINDROMUL CATATONIC

 Conceptul de catatonie a fost


formulat de clinicianul german Karl
Ludwig Kahlbaum (1828-1899).
Acesta a descris sindromul catatonic
ca pe o boală a creierului, având un
curs alternant, în care simptomele
mentale sunt, consecutiv, melancolia,
mania, confuzia şi, eventual, demenţa.
Gruparea simptomelor catatonice într-
o singură entitate diagnostică
reprezintă contribuţia esenţială a lui
Kahlbaum.
SINDROMUL CATATONIC
Conform DSM 5, catatonia poate să apară în contextul mai multor
tulburări psihice- de neurodezvoltare, psihotică, bipolară, depresivă, ori
a unor patologii organice.
Principalele trăsături ale sindromului catatonic sunt următoarele:
1. stuporul, care este caracterizat prin lipsa responsivităţii, hipoactivitate,
reducerea sau alterarea excitabilităţii; pacientul nu mai răspunde la
întrebări şi nici măcar la stimulii dureroşi;
2. catalepsia sau tendința la posturare, care constă în menţinerea unei
poziţii pentru perioade îndelungate, de exemplu grimaseriile, „perna
psihică” (pacientul stă întins pe pat, cu capul ridicat, ca şi când ar avea o
pernă sub cap), menţinerea unei poziţii cu membrele superioare şi
inferioare îndoite la 90 de grade, ridicarea braţelor deasupra capului,
păstrarea unor poziţii bizare ale degetelor;
3. flexibilitatea ceroasă, fenomen asemănător îndoirii unei lumânări, care
se referă la o rezistenţă plastică iniţială a musculaturii faţă de o mişcare
indusă, urmată de permiterea imprimării diferitelor poziţii, pe care
pacientul le va menţine mult timp;
4. mutismul, definit ca lipsa responsivităţii verbale, semn frecvent asociat
cu imobilitatea;
SINDROMUL CATATONIC
5. negativismul- persoana efectuează mişcări contrare celor
cerute (negativism activ - de exemplu, subiectul se îndepărtează
atunci când este chemat sau îşi mişcă mâna în sens opus celui
care îi este sugerat de examinator) sau se opune mişcărilor
recomandate (negativism pasiv); negativismul poate fi verbal,
alimentar sau intern, putându-se ajunge la alimentarea
pacientului prin sondă nasogastrică sau parenteral, după cum
poate fi necesară şi montarea unei sonde vezicale pentru cazurile
de negativism sfincterian;
6. manierismele sunt modalităţi patologice de exprimare
verbală, mimică, gestuală, atitudinală, caracterizate prin lipsă de
naturaleţe, inadecvare situaţională, preţiozitate excesivă şi
inutilitate; manierismul verbal constă în folosirea unor cuvinte
inadecvate, enigmatice, care fac parte dintr-un limbaj propriu,
incomprehensibil, dar şi modificări de intonaţie, intensitate sau
tonalitate inadecvate contextului. Manierismul gestual se
exprimă prin gesturi deformate, amplificate, distorsionate, care
îşi pierd utilitatea de mijloace ale comunicării, conducând la o
atitudine teatrală, lipsită de naturaleţe, mişcările fiind preţioase
sau excesiv de rafinate.
SINDROMUL CATATONIC
7. stereotipiile, definite ca mişcări fără scop, repetitive;
repetarea unor fraze sau propoziţii, într-un mod automat,
reprezintă o formă de stereotipie verbală. Palilalia este un
comportament similar, în cadrul căruia subiectul repetă, cu
o viteză crescătoare, propoziţiile pe care tocmai le-a
pronunţat;
8. posturare – menţinerea activă și spontană a unei posturi
împotriva gravităţii;
9. agitație, neinfluenţată de stimuli externi;
10. grimase;
11. ecolalia (repetarea de către pacient a afirmaţiilor
examinatorului);
12. ecopraxia (pacientul reproduce spontan mişcările
examinatorului).
SINDROMUL CATATONIC
 COMPONENTELE SINDROMULUI CATATONIC
Mutismul apare la pacienţii catatonici pe fondul
conştiinţei lucide (catatonie lucidă) sau confuze
(catatonie oneiroidă).
Pacientul se poate mişca, dar nu vorbeşte
spontan şi nici nu răspunde la întrebările
examinatorului.
SINDROMUL CATATONIC
Stuporul poate avea durată de ore, zile sau chiar mai mare,
pacienţii nu par conştienţi de ceea ce se întâmplă în jur,
starea lor fiind uneori dificil de distins de mutismul fără
stupor.
Pacienţii pot vorbi foarte puţin sau se pot opri în
mijlocul unei propoziţii sau a unui cuvânt şi nu mai reîncep
să vorbească, ori îşi reduc gradat debitul verbal până la
oprirea completă; uneori şoptesc cuvinte ininteligibile sau
solilocvează, cu o tonalitate joasă.
Pacienţii nu sunt, în general, influenţaţi de stimulii
externi.
Stuporul poate apărea şi în absenţa altor semne de
catatonie, ca manifestare a unor cauze metabolice,
farmacologice sau neurologice, ori ca un indicator al
inhibiţiei psihomotorii severe din depresia majoră.
SINDROMUL CATATONIC

Agitația psihomotorie cuprinde manifestări


precum impulsivitatea, logoreea, dansul,
cântatul sau dezinhibiţia pulsională.
Stările de agitaţie se asociază cu un risc de
epuizare fizică, deshidratare şi autovătămare.
Astfel de pacienţi, care au tablou de
catatonie cu agitaţie psihomotorie, sunt cel mai
probabil bipolari.
Pacienţii pot fi agresivi faţă de personalul
sanitar, în special dacă agitaţia catatonică este
secundară unei psihoze induse de substanţe
psihoactive sau unei demenţe.
SINDROMUL CATATONIC
Stereotipiile pot avea caracter de mişcări complexe, luând
forma unor ritualuri sau comportamente compulsive.
Datorită unor mişcări de acest tip, poate surveni
automutilarea, de exemplu pacientul se muşcă, se loveşte cu
capul de pereţi, se arde cu ţigara etc.
Manierismele sunt frecvent acompaniate de stereotipii şi pot
fi incluse într-o activitate aparent direcţionată de un scop, dar
realizată într-un mod exagerat, bizar.
Stereotipiile catatonice şi manierismele pot fi însoţite de
trăsături obsesiv-compulsive la pacientul psihotic.
Blocajele motorii reprezintă echivalentul barajului mental,
pacientul oprindu-se brusc în cursul unei mişcări, fără a fi în
stare să ofere o motivaţie logică a comportamentului său.
SINDROMUL CATATONIC
Sindromul ecopatic se desfăşoară fără ca pacientul să-şi poată
da seama de ce imită mişcările sau cuvintele interlocutorului, iar
dacă este întrebat în legătură cu motivaţia acestor fenomene, el
dă răspunsuri inadecvate sau aberante, negând chiar existenţa
manifestărilor clinice (anozognozie).
Alte fenomene legate de sindromul ecopatic sunt aşa-
numitele „comportamente de utilizare”, rezultate din
imposibilitatea pacientului de a rezista impulsului de a manipula
sau interacţiona cu obiecte aflate în câmpul său vizual şi pe care
le poate atinge.
Astfel, subiectul simte nevoia de a atinge, arunca sau ridica
diferite obiecte, de a închide şi deschide întrerupătoarele din
cameră sau de pe hol, după cum poate intra în salonul altor
pacienţi, comportându-se ca şi cum ar fi în salonul său.
Pacientul îşi poate însuşi lucrurile altor persoane, fără a avea
intenţia de a le folosi ulterior.
SINDROMUL CATATONIC
Aceste manifestări sunt descrise de obicei în leziunile de lob
frontal şi pot fi induse de comenzile examinatorului: dacă i se
cere subiectului să-şi atingă pieptul atunci când examinatorul îşi
atinge nasul, pacientul poate să-şi atingă şi el tot nasul, imitând
mişcarea interlocutorului, deşi înţelege instrucţiunile care i-au
fost adresate.
Dacă ecolalia şi ecopraxia sunt severe, examinarea
pacientului şi anamneza sunt imposibil de realizat.
Administrarea unei benzodiazepine sau a unui barbituric
poate conduce la remiterea acestor fenomene, cel puţin pentru o
perioadă.
Ambitendința se manifestă prin alternanţa subiectului între
rezistenţă şi cooperare, în relaţia cu examinatorul.
De exemplu, atunci când medicul întinde mâna către
pacient, pentru a-l saluta, acesta din urmă îşi întinde şi retrage
succesiv mâna.
SINDROMUL CATATONIC
Catalepsia reprezintă o menţinere, pentru perioade îndelungate, a
clinostatismului sau decubitusului dorsal, ori a ortostatismului, după cum
poate exista şi o menţinere a unor posturi bizare, cum ar fi „perna psihică”
(pacientul stă întins cu capul şi gâtul ridicate, ca şi cum ar avea o pernă,
rezistând eforturilor celorlalţi de a-i coborî capul), ridicarea picioarelor sau
poziţia „Schnauzkrampf” (protruzia buzelor, ca într-un sărut exagerat); alţi
pacienţi pot menţine membrele superioare contorsionate, într-o poziţie opusă
celei a membrelor inferioare sau pot rămâne într-o poziţie asemănătoare celei
din timpul genuflexiunilor.
O altă postură cataleptică întâlnită la aceste persoane este cea de
„crucifix”.
Atunci când medicul încearcă să schimbe poziţia segmentelor corpului
pacientului, el poate întâlni o rezistenţă iniţială, urmată de o scădere treptată
a tonusului muscular, ca şi când ar îndoi o lumânare caldă (flexibilitate
ceroasă).
Testarea reflexului de prindere este necesară la aceşti pacienţi cu
sindrom catatonic.
Examinatorul apasă cu două degete centrul palmei întinse a pacientului,
pentru a vedea dacă acesta îi prinde degetele.
SINDROMUL CATATONIC
Negativismul poate fi observat din modul în care pacientul se
relaţionează cu alte persoane sau prin manevre specifice de
provocare.
Refuzul individului de a mânca, de a se hidrata, de a se
îmbrăca sau dezbrăca, de a se spăla poate fi de tip pasiv, prin
neimplicarea în aceste activităţi sau activ, pacientul
comportându-se exact invers faţă de recomandările care îi
sunt adresate.
Astfel de pacienţi se pot întinde sub pat şi nu pe pat, pot
să-şi încleşteze maxilarele pentru a evita să fie hrăniţi, reţin
urina şi fecalele atunci când sunt duşi la toaletă, pentru a
urina sau defeca doar atunci când sunt aduşi înapoi în pat.
Examinatorul poate încerca să schimbe poziţia
membrelor superioare, cu grade diferite de forţă, pentru a
observa dacă pacientul i se opune cu o forţă egală, fenomen
specific negativismului.
SINDROMUL CATATONIC
Supunerea automată reprezintă o cooperare exagerată, pacientul ascultând
mecanic orice instrucţiune a examinatorului.
„Mitmachen” şi „Mitgehen” sunt forme de supunere automată.
„Mitmachen” este un semn definit prin menţinerea poziţiei corpului, pe care o
imprimă examinatorul, chiar dacă pacientului i se oferă sugestii de a se opune
manevrei. „Mitgehen” este o formă extremă de obedienţă automată, în
cadrul căreia examinatorul poate să mişte corpul pacientului cu cea mai
uşoară atingere, dar acesta revine imediat la poziţia originală (spre deosebire
de flexibilitatea ceroasă).
Analgezia poate fi observată la pacienţii catatonici şi care prezintă, eventual,
atât mutism, cât şi imobilitate.
Alte fenomene asociate cu sindromul catatonic sunt: atingerea automată a
diferitelor părţi ale corpului, plescăitul buzelor, emiterea unor sunete
stereotipe înainte sau după ce pacientul vorbeşte; grimase; reducerea
treptată a debitului verbal, până ce acesta devine inaudibil sau la limita
auzului; folosirea unor accente străine, necunoscute anterior de pacient;
vorbire mecanică, asemănătoare lecturii cu voce tare a unui copil care învaţă
să citească; încreţirea frunţii, deschiderea largă a ochilor, urmată de
strângerea forţată a pleopelor; ritualuri alimentare sau de îmbrăcare.
SINDROMUL CATATONIC
 Instrumente clinice de evaluare a sindromului catatonic
Scala Bush-Francis de evaluare a catatoniei (Bush–Francis Catatonia Rating
Scale, BFCRS) constă în 23 de itemi, scoraţi de la 0 la 3, pe baza observării
comportamentului pacientului în cursul examenului clinic, cu excepţia itemilor
„retragere” şi „anomalii vegetative”, scoraţi pe baza documentelor medicale şi
a observării directe.
Există şi o versiune mai scurtă, cu 14 itemi, folosită pentru screening-ul
pacienţilor cu sindrom catatonic.
Trebuie scoraţi doar itemii care sunt în mod clar prezenţi, iar dacă există
incertitudini referitoare la prezenţa unui item se scorează cu zero.
Itemii evaluaţi pe această scală sunt, de exemplu, rigiditatea, negativismul,
flexibilitatea ceroasă, ecopraxia, „Gegenhalten”, „Mitgehen”, ambitendinţa,
supunerea automată, reflexul de prindere.
Validitatea CRS a fost confirmată prin comparaţie cu 3 seturi de criterii
diagnostice independente şi cu sistemele de diagnostic DSM şi ICD.
Autorii scalei au sugerat că instrumentul poate cuantifica inclusiv cazurile
uşoare de catatonie.
De asemenea, fidelitatea interevaluatori a fost demonstrată în mai multe
studii clinice.
SINDROMUL CATATONIC
Scala Rogers Modificată (Modified Rogers Scale, MRS) evaluează
anomaliile mişcărilor, voinţei, limbajului, comportamentului global şi ajută la
diferenţierea semnelor catatonice de efectele extrapiramidale.
Această scală evaluează simptomele extrapiramidale, anomaliile
catatonice şi alte fenomene înrudite. Autorii au încercat să izoleze o
subscală pentru catatonie, prin excluderea itemilor care pot fi atribuiţi
sindromului extrapiramidal, dischineziei tardive sau parkinsonismului. Scala
finală include 36 de itemi, grupaţi în 10 categorii, în funcţie de substratul
etiologic. Dintre aceste categorii, 6 reprezintă doar fenomene catatonice.
Scala Northoff pentru Catatonie (NCS) are la bază perspectiva lui
Kahlbaum asupra catatoniei, definită ca o boală cu simptome şi semne
motorii, comportamentale şi afective. Creatorii scalei au arătat că relaţia
dintre trăsăturile motorii extrapiramidale şi simptomele catatonice rămâne
incertă, dar nu au luat în calcul dovezile existente în favoarea unei asocieri în
termeni de fenomene pozitive vs. fenomene negative.
Această scală este derivată din datele existente în literatura de
specialitate, autorii identificând un număr de 40 de itemi împărţiţi în
categoriile motorie, afectivă şi comportamentală. Nivelul de semnificaţie al
scalei a fost stabilit la cel puţin un criteriu (simptom) pentru fiecare
categorie. Unii itemi sunt însă consideraţi prea puţin specifici, de exemplu
anxietatea.
SINDROMUL CATATONIC

Catatonia. https://www.youtube.com/watch?v=zAEJ-Jvndms
SINDROMUL DEPRESIV
SINDROMUL DEPRESIV
 Acest sindrom se caracterizează prin:
-dispoziție depresivă,
-reducerea motivației sau interesului,
-pierderea plăcerii pentru activitățile cotidiene (anhedonie),
-iritabilitate, reduceri sau creşteri semnificative ale apetitului sau greutății corporale,
-modificări ale ritmului nictemeral,
-agitație sau inhibiție psihomotorie,
-sentimente de inutilitate sau de culpă,
-dificultăți la nivelul gândirii, atenției şi memoriei,
-afectarea procesului decizional,
-idei recurente de moarte sau suicid,
-idei de vinovăție,
-distorsiuni cognitive referitoare la Eu, lume şi viitor, planuri ori tentative de suicid.
 O trăsătură esenţială a sindromului depresiv este reducerea sau încetinirea aproape a
tuturor proceselor emoționale, cognitive şi comportamentale (viteza şi fluxul
gândirii, voința, motivația, sexualitatea, abilitatea de a resimți plăcerea).
SINDROMUL DEPRESIV
 Dispoziţia este descrisă de pacient ca tristă, disperată,
pesimistă, descurajată, creând o impresie generală de lipsă
de „chef”.
 Uneori, tristeţea poate fi negată de pacient, dar este activată,
în cursul interviului, de reamintirea unor evenimente sau de
sesizarea diferenţelor dintre nivelul funcţional actual şi cel
anterior îmbolnăvirii, după cum tristeţea poate fi dedusă şi
din mimica pacientului.
 Totuşi, la subiecţii anxioşi, care pot fi neliniştiţi sau iritabili,
dispoziţia depresivă poate fi mai greu detectată din
comportamentul sau mimica pacientului, după cum nici la
pacienţii care afişează o „mască” zâmbitoare, încercând să-şi
minimalizeze simptomele, nu se poate realiza o apreciere
corectă a gravităţii sindromului depresiv.
SINDROMUL DEPRESIV
 Dispoziţia depresivă poate fi însoţită de catharsis
emoțional facil, deşi există o modelare culturală a
comportamentelor de exprimare afectivă, fenomen
de care clinicianul trebuie să ţină cont.
 Anxietatea, iritabilitatea şi chiar furia însoţesc
frecvent manifestările sindromului depresiv.
 Subiectul afirmă că trăieşte într-o lume
monocromatică, în care toate evenimentele şi trăirile
au doar nuanţe de gri.
 Există descris şi fenomenul de reducere a gamei
emoțiilor trăite şi exprimate de individ, fenomen
acut resimţit (anestezie psihică dureroasă), care
creează o barieră între Eu şi evenimentele din mediul
înconjurător.
SINDROMUL DEPRESIV
 La aceste modificări afective se poate asocia derealizarea,
un alt fenomen care înspăimântă pacientul, creându-i
senzaţia de pierdere a contactului cu mediul.
 După Mayer-Gross şi colab., există o diminuare a
capacității de răspuns afectiv normal, atât la
evenimentele fericite, cât şi la cele nefericite, „un aspect al
insuficienţei generalizate a tuturor activităţilor mentale”;
orice eveniment pare să activeze un răspuns dureros din
partea subiectului, chiar şi experienţele fericite ale acestuia,
prin creşterea conştientizării incapacităţii sale de a aprecia
corect o situaţie, dar şi prin creşterea sensibilităţii la orice
aspect negativ al respectivului eveniment; trecutul,
prezentul şi viitorul sunt percepute în aceeaşi nuanţă
întunecată, întreaga viaţă a pacientului i se pare acestuia o
interminabilă agonie.
SINDROMUL DEPRESIV
 Anhedonia poate fi concepută ca o lipsă de motivaţie pentru
implicarea în cele mai multe activităţi, diminuarea interesului
pentru, dar şi a plăcerii obţinute din activităţi care erau
considerate de subiect satisfăcătoare înainte de debutul
tulburării depresive, reflectând o lipsă globală a afectelor
pozitive.
 Pacientul anhedonic nu poate exprima o gamă variată de
emoţii plăcute, de tipul bucuriei, entuziasmului, încrederii în
sine, intereselor pentru activităţi, iar alte persoane exprimă
sentimente de inutilitate.
 Există şi autori care consideră că anhedonia nu înlătură
dorinţa de implicare a pacientului în diferite activităţi, dar
această dorinţă este însoţită de anticiparea incapacităţii de a
se bucura de respectivele activităţi. Pierderea interesului sau
motivației pot fi secundare experienţelor repetate care au
implicat dorinţa subiectului de a participa la activităţi, urmate
de incapacitatea acestuia de a resimţi plăcere sau satisfacţie.
SINDROMUL DEPRESIV
 Ideația de autoculpabilizare prezintă mai multe niveluri de
severitate şi o durată variabilă, fiind tranzitorie sau
persistentă, de la idei uşor modificabile prin sugestie la idei
delirante.
 Cogniţiile subiectului pot conţine referiri la erori din trecut,
care sunt acum reluate şi amplificate sau la erori pe care
pacientul nu le-a comis niciodată.
 Pacientul este frământat de remuşcare, vină sau jenă pentru
evenimente reale sau imaginare, în care el consideră că a rănit
persoanele apropiate.
 Pacientul poate considera că depresia este o pedeapsă pentru
ceea ce a făcut condamnabil în trecut, după cum poate avea şi
idei delirante de vinovăție, urmate de tentative suicidare sau
alte comportamente autoagresive.
 Există, în plan cognitiv, variate forme de ruminații
existențiale morbide şi ideație hipocondriacă.
SINDROMUL DEPRESIV
 Tematica delirantă în depresia cu elemente psihotice este cel mai
frecvent financiară, religioasă sau somatică.
 Halucinațiile însoţesc aceste idei şi le susţin, de exemplu pacientul
poate auzi voci ale unor persoane care îl acuză de erori majore, îi
adresează injurii sau ameninţări sau poate auzi membrii familiei
plângând, spunând că vor muri de foame etc.
 Ideile delirante de sărăcie sau de suferință somatică marcată sunt
asociate frecvent depresiei severe. Chiar dacă pacienţii au o situaţie
financiară foarte bună, ei se aşteaptă permanent să fie arestaţi pentru
neplata unor datorii sau sunt convinşi că băncile în care au depus banii
au dat faliment.
 Există şi forme de depresie în care ideile delirante şi halucinaţiile sunt
semnificative şi induc comportamentul subiectului, provocând stări de
inhibiție psihomotorie, care alternează cu agitație extremă, pe fondul
unor tulburări tranzitorii ale câmpului conştiinţei („melancolia
fantastica”- Kraepelin, „melancolia cu delir”- Griesinger). Pacientul
prezintă şi interpretări delirante, în contextul reducerii acuităţii
perceptive şi a alterării conştiinţei.
SINDROMUL DEPRESIV
 Activitatea pacienţilor este, după cum arată Kraepelin, dominată de
inhibiţie volitivă, ei sunt taciturni, prezentând chiar mutism sau
catalepsie, dar aceste stări alternează cu agitaţie, manifestată prin
ţipete, autoagresiune sau heteroagresivitate.
 Insomnia poate fi iniţială (de adormire), mediană- cel mai frecvent
(treziri nocturne, după ce pacientul a adormit), terminală (treziri
precoce matinale) sau mixtă. Insomnia de trezire, cu două ore sau
mai mult înaintea orei obişnuite de trezire este una din
caracteristicile depresiei melancoliforme.
 Există posibilitatea apariţiei hipersomniei, care se întâlneşte în
special la depresiile cu elemente atipice, constând într-o perioadă
crescută de somn în cursul nopţii, fie de somn în cursul zilei, care
totalizează cel puţin 10 ore de somn pe zi (sau cel puţin două ore
mai mult, comparativ cu perioadele eutimice).
 Somnul poate fi uneori anormal de profund, după cum raportează
pacienţii dimineaţa, dar, mai frecvent, el este superficial, subiecţii
simţindu-se obosiţi la trezire, deşi nu-şi amintesc să se fi trezit în
cursul nopţii.
SINDROMUL DEPRESIV
 Pacientul îşi pierde din elanul pentru activitățile cotidiene, acest
fenomen asociindu-se cu senzaţia unei lipse de eficienţă.
 Persoanele îşi reduc implicarea în activitățile de timp liber, în relaţionarea
cu ceilalţi membrii ai familiei şi în activităţile profesionale.
 Toate activităţile instinctuale sunt reduse, iar pacientul nu doreşte să mai
facă nimic, putându-şi petrece tot timpul în pat.
 Apare fatigabilitatea, retragerea din mediul social, autoizolarea,
avoliția.
 Mimica şi gestica sunt reduse, iar mişcările pacientului sunt greoaie,
lente.
 Postura pacientului este caracterizată prin coborârea umerilor, capul fiind
aplecat, întregul corp părând „prăbuşit”; colţurile buzelor sunt coborâte,
fruntea este ridată, putând fi observat semnul „omega melancolic”.
 Privirea pacientului pare desprinsă de contextul în care se află acesta, fiind
îndreptată mai adesea în jos.
SINDROMUL DEPRESIV
 Depresivul este permanent indecis, el nereuşind să se
concentreze suficient pentru a-şi organiza activităţile pe
termen lung, afirmând uneori că gândurile sale sunt
„imobile”, „foarte lente” sau „paralizate”.
 Datorită acestui fenomen, pacientul nu poate să
urmărească o conversaţie mai mult timp sau să citească o
carte, simţindu-se neatent, uşor iritabil, incapabil, „gol pe
dinăuntru”.
 Subiectul îşi găseşte mai greu cuvintele, poate face
afirmaţii contradictorii, are un timp de latenţă crescut la
întrebările examinatorului, calculele mentale i se par mai
dificile ca înainte şi de multe ori răspunde greşit în cadrul
interviului psihiatric.
SINDROMUL DEPRESIV

 Evaluarea psihologică a sindromului depresiv


Scala de Evaluare Hamilton pentru Depresie (Hamilton
Rating Scale for Depression, HAMD, HRSD) este unul
dintre primele instrumente create pentru cuantificarea
severităţii simptomatologiei depresive şi reprezintă cea mai
utilizată scală pentru monitorizarea pacienţilor cu tulburări
afective. Astfel, o analiză a articolelor publicate în jurnalele
psihiatrice importante, realizată în 1994, a arătat că 66% din
studiile clinice foloseau HAMD ca instrument principal de
evaluare a depresiei.
Scala a fost creată în 1957, iar rezultatele primelor studii au
fost publicate de Hamilton în 1960.
HAMD este folosită pentru evaluarea pacienţilor
diagnosticaţi cu depresie şi nu poate fi utilizată ca
instrument de diagnoză.
SINDROMUL DEPRESIV
HAMD este o scală aplicată de către clinician, care
scorează itemii în funcţie de răspunsurile pacientului la un
interviu semistructurat.
Rezultatele scalei depind foarte mult de abilităţile de
intervievator ale clinicianului şi de experienţa acestuia în
lucrul cu pacienţii depresivi.
Scala iniţială a conţinut 17 itemi, iar în formele
ulterioare s-au mai adăugat 4 itemi- variaţia
simptomatologiei diurne, derealizare, simptome
paranoide, simptome obsesionale.
Există, de asemenea, versiuni ale HAMD cu 24 şi 29 de
itemi, dar acestea au fost criticate pentru supraincluderea
itemilor somatici ai depresiei, validitate internă şi externă
insuficientă, precum şi pentru lipsă de fidelitate.
SINDROMUL DEPRESIV
Din cei 17 itemi, 9 sunt scoraţi pe o scală de la 0 la 4, iar
8 pe o scală de 3 puncte (de la 0 la 2), HAMD având un scor
total de 52 puncte.
Scorarea de la 0 la 2 este indicată de Hamilton pentru
simptomele care par mai dificil de cuantificat în grade
diferite de severitate, pornind de la faptul că pacientul nu
poate oferi suficiente informaţii sau credibilitatea acestora
este pusă la îndoială.
Pentru itemii scoraţi de la 0 la 5, gradele de severitate
sunt următoarele: 0= absent, 1= uşor, 2= moderat, 3=
moderat-sever, 4= foarte sever, iar pentru itemii scoraţi de
la 0 la 3, interpretările sunt 0= absent, 1= uşor, 2= sever.
Scorul de „1” pentru orice item sugerează existenţa unor
dubii referitoare la importanţa clinică a simptomului
respectiv.
SINDROMUL DEPRESIV

 După majoritatea autorilor, interpretarea


rezultatelor scalei HAMD cu 17 itemi arată că
scorurile cuprinse între 0 şi 7 corespund unei
lipse a simptomelor depresive de nivel clinic,
scorurile de la 8 la 17 semnalează prezenţa
unei depresii uşoare, în timp ce valorile
cuprinse între 18 şi 24 sunt observate în
depresiile moderate, iar scorurile peste 24
apar în depresiile severe.
SINDROMUL DEPRESIV
HAMD evaluează în special componentele somatice ale depresiei.
Această scală este utilă mai ales pentru monitorizarea tulburărilor
depresive majore.
Deşi Hamilton a creat această scală pentru cuantificarea
simptomatologiei din depresia primară, ea este actualmente folosită şi
pentru determinarea severităţii simptomatologiei depresive din alte
tulburări, cum ar fi tulburarea schizoafectivă, schizofrenia sau tulburarea
afectivă bipolară.
Timpul necesar administrării scalei este de 20-30 de minute.
Există şi o versiune a HAMD cu doar 7 itemi (HAMD-7), utilizată
pentru evaluarea remisiunilor simptomatologiei depresive în cadrul
serviciilor de asistenţă primară.
Fiecare item este scorat de la 0 la 4 (cu excepţia „simptomelor
somatice generale”, item scorat de la 0 la 2), pe baza interviului condus
de clinician, iar un scor total de maxim 3 puncte semnalează lipsa
depresiei.
Timpul necesar administrării sale este foarte scurt, de aproximativ 5
minute.
SINDROMUL DEPRESIV
Scala pentru Depresie Montgomery-Asberg (Montgomery-Asberg
Depression Rating Scale, MADRS) a fost creată de S.A.
Montgomery şi M. Asberg, prin prelucrarea unei alte scale mai
cuprinzătoare, „Comprehensive Psychopathology Rating Scale”.
MADRS este compus din 10 itemi, care corespund simptomelor
centrale ale depresiei.
Itemii sunt evaluaţi pe baza raportărilor clinicianului (9 itemi)
sau prin observarea subiectului de către clinician (un item), toţi
fiind scoraţi pe o scală de la 0 la 6 (0=absent, 6=sever).
MADRS se focalizează pe simptomele psihologice ale
depresiei, precum tristeţea, tensiunea, incapacitatea de
concentrare, ideaţia suicidară.
MADRS este frecvent folosită în cadrul studiilor
farmacoclinice, pentru a monitoriza efectele medicaţiei
psihotrope asupra simptomelor depresive.
SINDROMUL DEPRESIV
Scorurile MADRS corelează semnificativ cu cele ale
HAMD. Timpul necesar administrării scalei este de
aproximativ 20-40 de minute.
Itemii MADRS sunt scoraţi în cursul unui interviu clinic,
focalizat pe surprinderea simptomelor generale, progresând
treptat spre simptomele mai specifice.
Datele obţinute pot fi corelate cu observaţiile
clinicianului şi cu informaţii provenite de la aparţinători.
Scorurile obţinute la MADRS care sunt situate între 7 şi
19 indică o depresie uşoară, cele între 20 şi 34 corespund unei
depresii moderate, iar cele de la 35 la 60 indică o depresie
severă.
Alţi autori propun limitele intervalelor la 12 (depresie
uşoară), 24 (depresie moderată) şi 35 (depresie severă).
SINDROMUL DEPRESIV
Inventarul Beck pentru Depresie (Beck Depression Inventory, BDI) este
cel mai frecvent folosit instrument psihometric autoadministrat în
depresie, atât pentru monitorizarea evoluţiei simptomelor în cadrul clinic,
dar şi în scop de cercetare.
BDI a fost creat de A.T. Beck şi colab. în 1961 şi ulterior revizuit, sub
forma BDI-II, pentru a fi compatibil cu DSM IV, în 1996.
Inventarul conţine 21 de itemi, fiecare cu 4 variante de răspuns, în
funcţie de severitate, scorate de la 0 la 3.
Pacientul trebuie să aleagă răspunsul care descrie cel mai adecvat
starea sa din ultimele 7 zile.
Interpretarea scorului total este următoarea: 0-9= semne minime de
depresie, 10-18= depresie uşoară- moderată, 19-21= depresie moderat-
severă şi 30-63= depresie severă.
Varianta iniţială a BDI tinde să amplifice importanţa simptomelor
cognitive şi afective ale depresiei, în detrimentul manifestărilor somatice.
SINDROMUL DEPRESIV
Scala autoadministrată pentru evaluarea depresiei Zung
(Zung SDS, ZSDS) cuprinde 20 de itemi, scoraţi pe o scală de
4 puncte, în funcţie de severitatea simptomelor somatice,
cognitive şi afective ale depresiei.
Acest instrument este derivat din Scala pentru Depresie
Zung, aplicată de clinician, care conţine tot 20 de itemi.
Timpul mediu de administrare a scalei este de 10 minute.
 Capacitatea scalei Zung de a detecta schimbările
longitudinale ale simptomatologiei depresive este limitată.
ZSDS nu corelează semnificativ cu HAMD şi s-a arătat că
pacienţii cu depresie au dificultăţi în cuantificarea severităţii
şi frecvenţei simptomelor afective, iar reprezentarea în ZSDS
a manifestărilor endogene este prea mică.
S-a sugerat că ZSDS este cel mai bine utilizată pentru
screening-ul depresiei în populaţiile clinice.
SINDROMUL MANIACAL
SINDROMUL MANIACAL
Denumirea acestui sindrom provine din gr. mania (μανία), care
s-ar traduce prin „furie” sau „nebunie”.
Manifestările centrale ale sindromului maniacal:
-dispoziția crescută,
-ritmul verbal şi ideativ accelerat,
-logoreea,
-nivelul de energie crescut,
-reducerea nevoii de somn,
-iritabilitatea,
-hiperestezia,
-ideația de grandoare,
-dezinhibiția pulsională,
-impulsivitatea,
-polipramazia.
SINDROMUL MANIACAL
Gradul de severitate, impactul asupra funcţionării cotidiene
şi cronicitatea acestor manifestări cognitive, perceptive şi
comportamentale determină subclasificarea sindromului în
forme de manie şi hipomanie.
În hipomanie, manifestările sus-menţionate sunt, în general,
moderate şi nu induc disfuncţii majore în principalele arii de
funcţionare ale individului, iar fenomenele psihotice nu sunt
întâlnite.
Dispoziția în sindromul maniacal este crescută, expansivă
sau persistent iritabilă, definită ca net distinctă de dispoziţia
non-depresivă uzuală.
Chiar dacă pacientul este euforic, exaltat şi foarte încrezător
în sine, există întotdeauna posibilitatea trecerii rapide la
iritabilitate şi irascibilitate.
Pacienţii maniacali şi hipomaniacali au o stare permanentă
de bine, atât mental, cât şi fizic, de fericire continuă, iar acest
fapt îi face să trăiască într-o lume în care totul li se pare posibil.
SINDROMUL MANIACAL
Dispoziţia în manie, arată Kraepelin, este predominant
“exaltată şi veselă”, fiind influenţată de senzaţia unei
capacităţi crescute de a rezolva orice problemă.
Pacientul are “o bună dispoziţie imperturbabilă”, este
“sigur de succesul său”, “curajos”, excesiv de «vesel şi
fericit».
Pe de altă parte, există frecvent o “iritabilitate
emoţională”, pacientul fiind nesatisfăcut, intolerant, căutând
permanent greşeli în activitatea celorlalţi, este pretenţios,
revendicativ, impertinent şi chiar agresiv atunci când
întâlneşte obstacole în calea satisfacerii dorinţelor şi
trebuinţelor sale.
Astfel, datorită unor evenimente externe posibil minore,
pacientul poate instala crize violente de furie, caracterizate
printr-o agitaţie psihomotorie extremă şi heteroagresivitate.
Mr. Jones, 1993, regizor Mike Figgis. Cu: Richard Gere, Lena Olin, Anne Bancroft
SINDROMUL MANIACAL
 Pacientul poate avea o acuitate crescută a
percepţiei, atenţia voluntară este însă instabilă,
pe fondul unei distractibilităţi generalizate.
Pacientul este copleşit de numărul mare de
stimuli senzoriali, pe care nu reuşeşte să-i
proceseze suficient de rapid, fiind favorizată
astfel instalarea tulburărilor mnezice.
Perturbările perceptive asociate sindromului
maniacal includ halucinațiile congruente sau
incongruente cu dispoziția şi iluziile.
SINDROMUL MANIACAL
 Activitatea şi comportamentul sunt afectate
într-o măsură foarte variată în manie.
Pacienţii par neobosiţi, sunt permanent grăbiţi,
agresivi şi intruzivi.
Astfel de subiecţi pot să-şi petreacă mult timp
scriind, iar stilul lor de exprimare este descris ca
demonstrativ, retoric, bombastic şi superficial.
Poate exista un exces de folosire a majusculelor,
multe cuvinte fiind inutil şi excesiv subliniate, dar
se observă şi repetiţii de cuvinte sau propoziţii,
fenomene de tipul circumstanţialităţii şi pierderii
coerenţei, textul fiind presărat cu trivialităţi.
SINDROMUL MANIACAL
 Pentru unii pacienţi, energia excesivă se transformă direct
în “presiunea scrierii”, cu producerea dezordonată de
memorii, declaraţii, poezii, desene etc.
 Kraepelin arată că în sindromul maniacal scrisul poate fi, la
început, regulat şi corect, ulterior crescând ca dimensiune şi
devenind neregulat, ca urmare a excitabilităţii.
Literele sunt suprapuse, iar uneori îşi pierd forma, devenind
ininteligibile, există multiple semne de exclamare,
sublinieri, îngroşări etc.
Tot Kraepelin arată că numărul scrierilor elaborate de
pacienţii maniacali poate fi impresionant, aceştia nefiind
interesaţi neapărat ca o altă persoană să le citească
producţiile, singurul lor scop- dar şi plăcere- fiind acela de a
scrie.
SINDROMUL MANIACAL
 Agitația extremă a pacienţilor expansivi se
numeşte furor maniacal şi se caracterizează
prin comportament distructiv, pacientul
smulgându-şi hainele, distrugând obiectele din
camera unde se află, lovind pereţii, agresând pe
oricine îi iese în cale, în cazurile limită individul
putând ajunge la crimă.
 Dezinhibiția sexuală este o trăsătură comună
în manie.
Kraepelin arăta că excitabilitatea sexuală este
crescută şi conduce la mariaje pripite,
publicarea frenetică în ziare a unor anunţuri
matrimoniale, multiple relaţii sexuale
neprotejate, promiscuitate, dorinţa de a se
machia excesiv şi a se îmbrăca provocator,
gelozie şi dificultăţi importante în relaţionarea
cu partenerul.
SINDROMUL MANIACAL

 Pacientul maniacal poate avea o largă varietate de


comportamente bazate pe hiperexcitabilitatea sa
sexuală, pornind de la cochetărie sau atenţie
excesivă acordată persoanelor de sex opus, până la
stări în care pacientul are mintea complet invadată
de dorinţele sexuale imperioase, orice fel de cenzură
fiind abandonată.
 Activităţile fără scop, haotice, ocazional violente,
creează impresia unei frenezii continue la pacienţii
maniacali. Se pot observa pattern-uri
comportamentale bizare, paranoide, impulsive,
grosier inadecvate contextului.
SINDROMUL MANIACAL
 În forma de manie cu elemente psihotice se observă
idei delirante sau halucinaţii- congruente sau
incongruente cu dispoziţia, care induc
comportamente specifice, de apărare, de urmărire,
heteroagresive etc.
 Aproximativ două treimi din cazurile de pacienţi
bipolari prezintă, de-a lungul evoluţiei tulburării
afective, cel puţin un episod asociat cu elemente
psihotice, cel mai frecvent implicate fiind episoadele
maniacale.
 Multe studii au găsit o corelaţie între elementele
psihotice, în special a elementelor incongruente cu
dispoziţia şi prognosticul negativ al pacienţilor cu
sindrom maniacal.
SINDROMUL MANIACAL
 Ideile delirante la pacienţii expansivi au un caracter de
împlinire a dorinţelor subiectului şi sunt orientate mai mult
spre gregaritate decât spre izolare, spre deosebire de ideile
delirante ale subiecţilor diagnosticaţi cu alte psihoze.
Dacă în schizofrenie predomină delirul primar cu durată
îndelungată, în manie se observă o ideaţie delirantă cu
caracter tranzitor, care poate apărea şi dispărea rapid, pe
parcursul unei zile sau chiar în cursul interviului psihiatric.
La pacienţii expansivi, ideile delirante variază cu starea
afectivă, fiind mai frecvent observate în perioadele de
hiperactivitate şi exaltare, în care fuga de idei devine mai
pronunţată. Ideile delirante reprezintă extensii ale
sentimentului de atotputernicie pe care îl are un astfel de
pacient maniacal.
Uneori, ideile sunt permeabile la contraargumentare, iar
alteori subiectul dă impresia că doar îl provoacă pe
intervievator.
SINDROMUL MANIACAL

 Halucinațiile din episodul maniacal tind să fie de


scurtă durată, asociate ideilor delirante de
grandoare sau religioase (“faţa lui Iisus”, scene din
Paradis).
Halucinaţiile din manie şi depresie au un caracter
fragmentat şi pasager, apărând la cei mai grav
afectaţi subiecţi.
Unii autori au arătat că halucinaţiile, cele mai
puţin frecvente elemente semiologice din manie,
sunt primele care dispar în timpul perioadei de
recuperare dintr-un episod afectiv, urmate fiind de
ideile delirante, fuga de idei, presiunea vorbirii şi
distractibilitate
SINDROMUL MANIACAL
 O analiză realizată de Goodwin şi colab. asupra fenomenologiei
halucinaţiilor din tulburările afective arată că:
(1) modalitatea senzorială se schimbă de la un episod la altul;
(2) pacienţii cu tulburare afectivă au o tendinţă semnificativ mai
mare decât cei cu schizofrenie de a prezenta halucinaţii doar
atunci când nu sunt în prezenţa altor persoane;
(3) nu există modificări de culoare, aspect general sau dimensiune,
ale obiectelor din cadrul halucinaţiilor;
(4) halucinaţiile erau intermitente;
(5) producţiile halucinatorii se manifestau în mai multe modalităţi
senzoriale;
(6) halucinaţiile auditive sub formă de voci acuzatorii sunt mai
frecvent întâlnite în schizofrenie, comparativ cu tulburările
afective.
SINDROMUL MANIACAL

 Aproximativ 80% din pacienţii cu sindrom


maniacal au perturbări ale ritmului nictemeral,
cel mai frecvent raportată fiind reducerea nevoii
de somn.
SINDROMUL MANIACAL

 De obicei, debutul sindromului maniacal este


brusc, dezvoltându-se în câteva zile, spre
deosebire de sindromul depresiv, în care
instalarea se produce gradat, de-a lungul a mai
multe săptămâni sau luni.
 Poate exista o fază prodromală a episodului
expansiv, caracterizată prin „stare de alertă
hipomaniacală”, cu durată de zile sau săptămâni,
în cadrul căreia insomnia este cel mai frecvent
simptom (chiar 77% din cazuri, conform unui
studiu).
SINDROMUL MANIACAL
 Diagnosticul diferenţial al maniei
Hipertimia este caracterizată prin creşterea activităţii şi a stimei
de sine.
Hipertimia reprezintă o trăsătură de temperament şi astfel, spre
deosebire de manie, este prezentă permanent de-a lungul
existenţei individului.
Persoanele hipertimice sunt ambiţioase, carieriste, au o conştiinţă
amplificată a propriei valori, sunt exuberante, foarte optimiste,
asertive şi încrezătoare în forţele proprii.
Aceste persoane sunt considerate «sufletul petrecerilor», pentru
că sunt permanent vesele, gregare şi extroverte.
De asemenea, ele sunt foarte implicate în activitatea profesională
şi au nevoie de mai puţin somn decât persoanele sănătoase.
O anamneză detaliată poate detecta existenţa tulburării bipolare
în antecedentele heredocolaterale ale acestor subiecţi.
SINDROMUL MANIACAL
Ciclotimia a fost descrisă pentru prima dată sub acest nume de
către Karl Kahlbaum, în 1882.
Conform DSM 5, tulburarea ciclotimică se defineşte prin existenţa
unor perioade numeroase cu simptome de hipomanie care nu
îndeplinesc setul necesar de criterii pentru diagnosticarea unui
episod maniacal şi semne de depresie care nu sunt suficiente pentru
a stabili prezenţa unui episod depresiv major, instalate pe o
perioadă de cel puţin 2 ani (sau 1 an la copii și adolescenţi).
Ciclurile afective tind să fie mai scurte decât în cazul tulburării
bipolare de tip I.
Schimbările dispoziţiei sunt bruşte şi neregulate, apărând uneori
într-un interval de câteva ore, ceea ce creează un disconfort
semnificativ subiectului. Acesta consideră că pierde controlul asupra
emoţiilor şi tinde să intre în conflict cu persoanele apropiate, pe care
le poate învinovăţi de variaţia dispoziţiei sale.
SINDROMUL MANIACAL

 Forme ale sindromului maniacal


1. Hipomania prezintă aceleaşi criterii de
diagnostic ca şi mania, dar diferă de aceasta prin
criteriul funcţional.
În hipomanie, pacientul îşi poate desfăşura la
parametrii normali activitatea socio-
profesională.
Unele episoade hipomaniacale pot însă evolua
spre episoade maniacale complete.
Hipomania nu necesită spitalizare pentru
tratament şi nici nu se asociază cu elemente
psihotice.
SINDROMUL MANIACAL

2. Mania indusă de substanțe este consecinţa


directă a intoxicaţiei sau abstinenţei de la un
anumit agent farmacologic.
Diagnosticul de tulburare afectivă indusă de o
substanţă, cu elemente maniacale, este stabilit,
conform DSM 5, atunci când dispoziţia
predominantă este euforică sau iritabilă şi există
dovada unei relaţii cauzale a tabloului clinic cu
substanţa respectivă.
Astfel de substanţe sunt steroizii anabolizanţi,
amfetaminele, halucinogenele, antidepresivele şi
simpaticomimeticele.
SINDROMUL MANIACAL

3. Mania indusă de patologia organică poate fi


cauzată de tumori sau traumatisme ale lobului
frontal, scleroza multiplă, feocromocitomul,
tireotoxicoza etc.
4. Tulburarea schizoafectivă, tipul bipolar este
caracterizată prin alternanţa episoadelor maniacale
şi depresive, pe fondul simptomatologiei psihotice.
Pacientul prezintă idei delirante şi/sau halucinaţii
timp de cel puţin două săptămâni, în absenţa unor
simptome afective proeminente, conform DSM 5.
Simptomele afective ocupă o perioadă importantă
din durata totală a fazei active şi reziduale a
maladiei.
SINDROMUL MANIACAL

 Evaluarea psihometrică a sindromului


maniacal
Scala Young de Evaluare a Maniei (Young Mania
Rating Scale, YMRS), care a fost creată de R.C.
Young şi colab., reprezintă cea mai utilizată metodă
psihometrică standardizată de evaluare a
simptomelor maniacale.
Scala are 11 itemi şi se bazează pe raportarea
simptomelor de către pacient, simptome pe care
acesta le-a manifestat în ultimele 48 de ore.
Datele furnizate de pacient trebuie coroborate cu
observaţiile clinice din cursul interviului psihiatric.
SINDROMUL MANIACAL

Itemii scalei au fost selectaţi pornind de la cele mai


importante simptome şi semne din sindromul
maniacal, respectiv modificările cogniţiei, dispoziţiei
şi comportamentului.
Fiecare item are un scor de severitate, de la 0 la 8
(patru itemi) şi de la 0 la 4 (7 itemi). Itemii care au o
pondere dublă în scorul general reprezintă
simptomele care necesită compensare a cooperării
reduse din partea pacienţilor cu forme severe de
tulburare.
Există descrieri pentru fiecare scor, în scopul a-l ajuta
pe clinician să evalueze cât mai exact severitatea
simptomului.
SINDROMUL MANIACAL
Scorul total poate varia între 0 şi 60.
Un scor global de maxim 12 echivalează cu o
remisiune a sindromului maniacal.
Timpul necesar administrării scalei este de 15-30
de minute.
YMRS este folosit în studiile farmacoclinice pentru
monitorizarea evoluţiei simptomelor maniacale sub
tratament, datorită administrării facile, sensibilităţii la
schimbare şi validităţii confirmate.
Deoarece YMRS nu evaluează şi simptomele
depresive, se recomandă folosirea lui împreună cu un
instrument pentru cuantificarea acestui tip de
simptome.
SINDROMUL MANIACAL
Scala de Evaluare a Stărilor Maniacale (Manic-State
Rating Scale, MSRS) denumită şi scala Beigel, este aplicată
de clinician şi constă în 26 de itemi care corespund
simptomelor- cheie din manie.
Scala a fost iniţial destinată evaluării pacienţilor spitalizaţi şi
poate fi aplicată de echipa de nursing, pornind de la
observarea comportamentului pacientului şi de la interviul
cu acesta.
Celor 26 de itemi li se atribuie un scor în funcţie de frecvenţa
de apariţie a simptomelor, de la 0 (niciodată) la 5 (tot timpul)
şi un scor în funcţie de intensitatea simptomelor, de la 1
(minim) la 5 (foarte sever).
Scorul la fiecare item este rezultat prin înmulţirea celor două
scoruri parţiale (frecvenţă şi intensitate).
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
SINDROMUL HIPOCONDRIAC

 Denumirea acestui sindrom provine din gr.


« hypochondrium », termen utilizat de Hipocrate
pentru a defini regiunile abdomenului de sub
cutia toracică.
 Denumirea zonelor anatomice menţionate,
împreună cu o teorie a emoţiilor, descrisă şi în
operele platoniciene (organele abdominale erau
considerate sursa emoţiilor), precum şi
multiplele cazuri, descrise la vechii greci, de
pacienţi care acuzau senzaţii neplăcute la nivel
abdominal, au condus la atribuirea acestui
termen unei patologii specifice.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
SINDROMUL HIPOCONDRIAC

 Din secolul al XVII-lea au apărut două descrieri


alegorice ale hipocondriei, care au controlat mult
timp percepţia publică şi medicală a acestei
patologii :
(1) preocupările şi convingerile hipocondraice
preiau controlul asupra gândirii şi
comportamentului pacienţilor, fiind străine
acestuia ;
(2) preocupările hipocondriace apar prin
eşecul confruntării subiectului cu un eveniment
stresant şi se dezvoltă în sfera psihică, pacientul
învăţând să trăiască până la urmă cu ele.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Hipocondria este integrată în categoria « nevrozelor » în secolul
al XVIII-lea, ulterior primind diferite interpretări, fiind
considerată, pe rând, o exagerare a percepţiei stimulilor
interoceptivi şi proprioceptivi, o iluzie cu punct de plecare într-o
senzaţie normală sau rezultatul interacţiunii unor procese
inconştiente cu elemente simbolice din mediu.
 Conotaţiile hipocondriei în secolul XX au fost mai mult de natură
peiorativă, acest sindrom fiind asociat cu un stigmat social
puternic, deoarece implica exagerarea unor simptome, o boală
imaginară, tendinţe spre simulare sau « fabricarea »
manifestărilor clinice.
 O definiţie succintă a hipocondriei este preocuparea excesivă şi
persistentă a pacientului legată de sănătatea proprie, de starea
funcţiilor fiziologice, de existenţa bolilor, asociată cu teama şi
suspiciunea că ar putea fi victima unei afecţiuni grave.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Sindromul hipocondriac poate prezenta variaţii ale
intensităţii simptomatologiei, dar persistă luni şi chiar
ani de zile, având, în multe cazuri, tendinţă spre
cronicizare.
Pacienţii sunt mai puţin neliniştiţi din cauza
simptomelor în sine, cât mai ales datorită implicaţiilor şi
semnificaţiilor acestora.
 Debutul sindromului este în a treia sau a patra decadă a
vieţii, dar se poate instala la adulţii de orice vârstă.
Trăsăturile sindromului hipocondriac la vârstnici nu
diferă de cele observate la tineri, însă, odată cu
avansarea vârstei, se observă o asociere mai frecventă
cu depresia
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Etiologia sindromului hipocondriac
Hipocondria se asociază cu anumite dimensiuni ale
personalităţii, în principal cu „nevrotismul” şi „afectivitatea
negativă”.
Persoanele cu scoruri mari la « afectivitate negativă »
prezintă, în mod constant, nivele crescute de distres şi
insatisfacţie, sunt mai introspective şi se centrează pe
aspectele negative ale propriei persoane şi ale celorlalţi.
Astfel de subiecţi sunt vigilenţi şi au tendinţa să raporteze
senzaţiile somatice, precum şi să
Gradul de agregare familială a nevrotismului şi afectivităţii
negative este crescut, un studiu menţionând că aproape 55%
din varianţa ultimei dimensiuni poate fi atribuită factorilor
genetici.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Experienţe negative din copilărie, de tipul abuzurilor fizice,
sexuale sau disfuncţiilor în cuplul parental, au fost observate la
pacienţii cu hipocondrie.
 Într-un lot non-clinic de subiecţi, cei care au avut istoric de abuz
sexual sau fizic au prezentat mai frecvent somatizare şi
hipocondrie.
 Bolile severe în copilăria pacientului predispun la somatizare în
viaţa adultă.
 Evenimentele de viaţă negative corelează cu o creştere a
simptomelor fizice şi a hipocondriei, iar evenimentele legate de
moarte şi boală au un rol specific.
 Simptomele pacienţilor hipocondriaci seamănă uneori cu cele
ale membrilor familiei care au decedat sau au trecut prin
suferinţe grave.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC

 Amplificarea somato-senzorială este un


fenomen definit ca tendinţa persoanei de a
interpreta senzaţiile somatice ca fiind procese
intense, dăunătoare sau disfuncţionale.
Această amplificare poate fi un mecanism
patogenic al hipocondriei, care include o
autoevaluare continuă.
Atenţia pacientului este focalizată
permanent asupra unor senzaţii fiziologice, pe
care le consideră manifestări ale unei presupuse
boli.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC

 Erorile cognitive atribuie senzaţiile corporale


unor procese patologice, iar astfel de atribuiri
false pot direcţiona atenţia subiectului asupra
simptomelor, amplificându-le.
Atribuirile eronate au la bază experienţe
timpurii, care au condus la formarea unor
scheme cognitive disfuncţionale
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Simptomele somatice acuzate de subiect sunt variate, dar
ele fie nu au o bază organică demonstrabilă (fiind denumite
şi « simptome funcţionale »), fie, dacă pacientul are într-
adevăr o afecţiune, simptomele sunt trăite mult mai intens
decât ar fi de aşteptat pe baza analizei probelor biologice
obiective.
Indivizii pot acuza unul sau mai multe simptome în
cursul consulturilor medicale, manifestările fiind
considerate de ei rezultate ale disfuncţiilor apărute la
nivelul diferitelor organe şi sisteme.
Deseori, pacienţii vorbesc despre simptomele lor în
detaliu, dar descrierea de ansamblu a bolii este vagă.
Cu cât simptomele sunt mai ambigue, cu atât
disconfortul pacientului este mai mare, acesta având
tendinţa de a interpreta negativ senzaţiile interoceptive
SINDROMUL HIPOCONDRIAC

 Preocupările somatice reprezintă una din


caracteristicile cele mai specifice, persistente şi uşor
de identificat ale sindromului hipocondriac.
Aceste preocupări includ o exagerare a
conştientizării simptomelor somatice şi un interes
amplificat pentru funcţiile corporale, în general.
Pacientul îşi ascultă bătăile inimii, îşi
monitorizează pulsul şi tensiunea arterială,
zgomotele peristaltice, consecutiv apărând tendinţa
de a raporta din ce în ce mai multe simptome.
Pacienţii nu se limitează la evaluarea periodică a
simptomelor, ci devin interesaţi, din ce în ce mai
mult, de semnificaţia acestora.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Teama pacientului că are deja o boală gravă, care îi
poate pune viaţa în pericol, este o altă trăsătură
distinctivă a acestui sindrom.
Cei mai mulţi oameni se tem de boli invalidante sau
cu prognostic infaust, dar nu privesc aceste afecţiuni ca
pe o ameninţare directă la adresa lor şi le consideră
nişte posibilităţi ce aparţin unui viitor îndepărtat sau
fără legătură directă cu ei.
Prin aceste mecanisme de apărare, oamenii reuşesc
să lupte împotriva nosofobiei şi thanatofobiei.
Pacienţii hipocondriaci nu reuşesc să activeze astfel
de strategii de apărare şi nu pot tolera nici ameninţările
la adresa sănătăţii, pe care cei mai mulţi oameni le pot
neglija.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Pacientul rezistă la reasigurările medicale obişnuite, cum ar fi
cele oferite după examinările fizice sau paraclinice de rutină.
Reacţia pacientului la reasigurări depinde de mai mulţi
factori care nu au legătură cu hipocondria, de exemplu modul în
care informaţiile sau încurajările îi sunt oferite pacientului.
Astfel, dacă pacientul este asigurat cu atenţie la detalii,
particularizându-se informaţiile oferite, în funcţie de
personalitatea şi de contextul în care se află, precum şi dacă
datele sunt susţinute de dovezi necesare şi relevante, el poate
accepta concluziile medicale.
Unii pacienţi pot deveni iritaţi şi furioşi la orice tentativă de
reasigurare, iar alţii necesită reasigurări multiple, dar efectul
acestora este întotdeauna doar parţial, creând clinicianului un
sentiment de frustrare.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Comportamentele hipocondriace formează o categorie de simptome în care intră
verificările repetate ale propriei sănătăţi şi ritualurile de căutare a reasigurărilor în
privinţa sănătăţii.
Ambele tipuri de comportamente reprezintă consecinţele ale ideaţiei legate de
boală.
Pacienţii merg la numeroşi doctori, se supun la multiple analize şi investigaţii
recomandate de aceştia, acceptă intervenţii chirurgicale inutile şi spitalizări
prelungite, cer familiei, prietenilor şi medicilor să-i asigure că nu s-a descoperit niciun
fel de boală gravă în cursul examenelor efectuate.
În plus, pacienţii se pot diagnostica singuri şi pot să-şi autoadministreze
tratamente, uneori periculoase.
Pacienţii colecţionează bilete de externare, reţete şi scrisori medicale, buletine
de analize şi de investigaţii paraclinice, pe care le cercetează cu atenţie, căutând
neconcordanţe.
Astfel de contradicţii sunt ulterior prelucrate şi interpretate ca semne ale
confuziei în care se află cadrele medicale, în ceea ce priveşte diagnosticul acestor
pacienţi.
Unii autori arată că pacienţii hipocondriaci sunt mai preocupaţi de
autenticitatea, semnificaţia şi implicaţiile etiologice ale simptomelor pe care le acuză,
decât de senzaţiile fizice neplăcute asociate acestora
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
 Evaluarea standardizată a sindromului hipocondriac
Interviul Structurat pentru Diagnosticul Hipocondriei (The
Structured Diagnostic Interview for Hypochondriasis,
SDIH) a fost creat de Barsky şi colab.
Acest instrument are o primă parte compusă din 4
întrebări de screening, iar răspunsul afirmativ la una din
acestea este un indiciu că trebuie continuat interviul cu a
doua parte, compusă din 5 secţiuni, câte una pentru
fiecare criteriu diagnostic, conform DSM III R.
Clinicianul evaluează dacă fiecare criteriu este
îndeplinit, pe baza informaţiilor obţinute prin
administrarea seturilor de întrebări corespunzătoare.
SINDROMUL HIPOCONDRIAC
Chestionarul Comportamentului Legat de Boală (Illness Behaviour
Questionnaire, IBQ) este creat de Pilowsky şi Spence în 1975, pentru a măsura
atitudinile pacienţilor şi sentimentele acestora faţă de boală, percepţia
reacţiilor persoanelor din jur, inclusiv ale medicilor, la boala afirmată de
pacient şi perspectiva pacienţilor asupra situaţiei lor psihosociale actuale.
Chestionarul cuprinde 52 de itemi cu variante de răspuns da/nu.
Scalele Atitudinilor faţă de Boală (Illness Atitudes Scales, IAS) au fost
dezvoltate de Kellner şi colab., pentru a cuantifica psihopatologia care tinde să
fie asociată cu hipocondria şi care răspunde de comportamentele anormale
legate de boală.
Întrebările scalelor sunt construite pornind de la afirmaţiile pacienţilor
hipocondriaci sau ale altor subiecţi care au comportamente anormale legate
de boală.
Acest instrument evaluează severitatea afecţiunii şi permite
monitorizarea eficienţei tratamentului.
SINDROMUL CONFUZIONAL
ACUT
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Se mai numește și «delirium»


 Denumirea sindromului provine din lat. «deliro»
(nebunie, «de» + «lira» însemnând «lângă brazdă»).
 Alterarea câmpului conştiinței este elementul
definitoriu al acestui sindrom, alături de tulburări ale
atenției, memoriei, percepției, gândirii,
comportamentului psihomotor, afectivității şi
ritmului nictemeral.
 Pacientul nu poate menţine fluxul ideativ sau
asociaţiile logice datorită incapacității de a realiza o
selecție şi ierarhizare a stimulilor interni şi externi.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Atât limbajul, cât şi activitatea subiectului, reflectă
o secvențializare inadecvată a ideilor şi
gesturilor, fiind posibile acţiunile heteroagresive
sau autoagresive, pe fondul agitației
psihomotorii sau comportamentului indus
halucinator.
 Pot fi observate, de asemenea, somnolență
diurnă şi stări de teamă sau panică.
 În consecinţă, apare şi o reducere semnificativă a
capacităților adaptative, pe fondul unei
perturbări generale a comportamentului
subiectului.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Există descrieri care corespund actualului tablou clinic de
sindrom confuzional acut, cu o vechime de peste 2500 de
ani, provenind de la Hipocrate :
«Erasinus (...) a început să aibă febră spre seară, iar noaptea
a trecut într-o stare agitată. În prima zi, el era liniştit, dar
noaptea a devenit agitat. În a doua zi, simptomele s-au
exacerbat, noaptea devenind delirant. În a treia zi, acuza
dureri mari, fiind şi incoerent. În a patra, el se afla într-o
stare de agitaţie maximă : nu putea să doarmă noaptea, dar
se comporta ca în vis şi vorbea singur ; apoi toate semnele
s-au agravat rapid, apărând şi frică, nelinişte. Spre
dimineaţa celei de-a cincea zi, el a devenit coerent, lucid,
dar spre amiază era furios, nu se putea controla ; avea
extremităţile reci, albăstrui ; urina fără sediment ; a murit la
apusul soarelui »
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 De asemena, Caelius Aurelianus (secolul V d.Chr)


notează:
« pacientul râde puternic sau este liniştit, cântă
sau este trist, poate fi tăcut, murmură, plânge
sau vorbeşte singur, în şoaptă ; pacientul poate
deveni atât de furios încât agresează persoanele
din jur, fiind cu greu reţinut de acestea ; este
iritat de toată lumea, ţipă, se loveşte sau îşi
smulge hainele... »
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Deficitele atenţionale reprezintă o dimensiune
importantă a sindromului confuzional, cu perturbări
la nivelul mai multor componente ale acestui proces
psihic.
Este dificil să atragi atenţia acestor persoane, care
sunt relativ nonresponsive la stimulii externi, la fel de
dificil fiind să menţii focalizată atenţia acestor
subiecţi.
Există un răspuns egal la stimulii auditivi, vizuali,
kinestezici, datorită imposibilităţii de filtrare a
elementelor relevante.
Pacienţii sunt foarte distractibili şi incapabili să
prezinte un comportament direcţionat de un scop
precis.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Perturbările în planul gândirii sunt cel mai frecvent de tipul
relaxării asociaţiilor logice, rezultatul fiind incoerenţa
ideoverbală.
Pacientul poate conştientiza acest fenomen, acuzând stări
de confuzie sau incapacitate de a gândi logic.
Mai mulţi pacienţi sunt însă incapabili să realizeze existenţa
acestor deficite.
Pot fi observate atât perturbări la nivel formal, cât şi în
planul conţinutului gâdirii.
Pacientul are dificultăţi în sfera înţelegerii realităţii,
neputând distinge între planul real şi cel imaginar.
Se pot suprapune, în evoluţia sindromului, idei delirante
nestructurate, pasagere, care pot fi modificate prin
intervenţia stimulilor externi.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Ideile delirante se însoţesc de o rezonanţă
afectivă negativă, cu anxietate, frică sau ostilitate.
Criteriile schneideriene de rangul I, inclusiv
inserţia gândurilor, furtul gândirii, delirul de
influenţă xenopată şi transmiterea gândurilor sunt
rar observate la aceste persoane.
Tulburările perceptive sunt poate cele mai
dramatice manifestări ale sindromului confuzional
acut.
Iluziile sunt erori de percepţie, de complexitate şi
gravitate variată, ale stimulilor din mediul
înconjurător.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Astfel, pliurile păturilor de pe pat pot fi
interpretate ca şerpi, şobolani sau animale
sălbatice ameninţătoare, sunetele obişnuite devin
alarme de incendiu sau zgomote de pistol, iar
neregularităţile zugrăvelii de pe pereţi ajung să fie
considerate gândaci, furnici etc.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

Pacientul poate prezenta interpretări delirante ale


unor stimuli obişnuiţi, de exemplu zgomotele paşilor
altor pacienţi care merg pe hol sunt atribuite unor
răufăcători care vor să-l ucidă.
Camera de spital poate fi percepută de pacient ca o
celulă de închisoare, iar fereastra este considerată o
uşă, ceea ce poate antrena decesul sau vătămarea
gravă a subiectului, prin defenestrare.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Memoria este, de regulă, afectată, la fel ca şi orientarea, dar
pacientul poate răspunde corect la întrebările care vizează
evaluarea celor două funcţii.
Există dificultăţi în organizarea informaţiilor recente şi vechi
într-o secvenţă logică, o consecinţă putând fi instalarea
paramneziei reduplicative, ca formă de perturbare a
continuităţii memoriei.
Un astfel de pacient poate afirma că s-a mai aflat într-un
spital identic cu cel în care este internat acum, în care a avut un
salon identic cu cel actual şi care era condus de acelaşi medic.
Evenimente din trecut pot fi trăite ca şi cum ar avea loc în
prezent, cu un aspect confabulator, fenomen rezultat din
dezorientarea temporală a subiectului, după cum pot fi
observate şi fenomene de déja-vu, déja-connu etc.
Este afectată memoria de scurtă durată, dar şi cea de lungă
durată, iar, după recuperarea din episodul confuzional există,
de obicei, amnezie anterogradă.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Insight-ul este, de cele mai multe ori, absent,


iar pacientul nu înţelege de ce este supus unei
evaluări psihiatrice.
 Limbajul este deseori vag, circumstanţial şi
perseverativ, cu dificultăţi în găsirea
cuvintelor corecte şi înlocuirea acestora cu
alte cuvinte, asemănătoare doar formal, nu şi
din punct de vedere al sensului.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Perturbările ritmului nictemeral sunt constant


observate în sindromul confuzional acut.
 Unii pacienţi sunt somnolenţi, în timp ce alţii au
insomnie, posibil şi mai multe zile la rând.
 Chiar dacă pacienţii nu oferă, spontan sau la
întrebările examinatorului, această informaţie,
membrii familiei acuză adeseori existenţa tulburărilor
hipnice la subiecţii cu demenţă.
 Comportamentul pacienţilor cu sindrom
confuzional acut variază, de la agitaţie la
inhibiţie psihomotorie.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Unii autori au propus 4 forme de sindrom


confuzional acut :
(1) forma hipoactivă, cu un nivel de activitate
redus ;
(2) forma hiperactivă, cu un nivel de activitate
crescut ;
(3) delirium mixt, cu trăsături de hipo- şi
hiperactivitate ;
(4) delirium fără modificări comportamentale.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Fenomenele neurovegetative includ


tahicardia, hipertensiunea, febra,
transpiraţiile, tremorul şi piloerecţia.
 Dispoziţia este frecvent labilă, cu
perplexitate, perioade intermitente de
anxietate şi depresie, survenind şi episoade
de iritabilitate sau euforie.
De obicei, dispoziţia este schimbătoare,
fluctuând în cursul aceleiaşi zile.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Sindromul confuzional are o evoluție tranzitorie,


cu o intensitate variabilă a dimensiunilor
simptomatologice.
Pacientul prezintă variaţii ale simptomelor în
cursul a 24 de ore, precum şi de la o zi la alta, cele
mai grave manifestări fiind dimineaţa, la trezirea
dintr-un somn din timpul zilei sau seara.
Există însă perioade de luciditate, cu durate
variabile, această alternanţă fiind rar întâlnită în
alte afecţiuni psihice.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Sindromul confuzional acut se poate observa


la orice vârstă, dar este mai frecvent la
persoanele care au peste 60 de ani.
 Majoritatea cazurilor se remit în maxim 4
săptămâni, dar există şi forme persistente, cu
evoluţie oscilantă, mai ales atunci când cauza
sindromului nu este detectată sau tratată
adecvat, ori în cazul unor boli cronice-
insuficienţa hepatică sau renală, bolile
maligne, infecţiile subacute.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT

 Diagnosticul diferenţial
-tulburările de invalidare cognitivă (demenţele)
-tulburările psihotice acute sau tranzitorii,
-exacerbările schizofreniei,
-depresiile stuporoase sau
-episoadele din tulburările bipolare cu elemente
catatonice.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Etiologia sindromului confuzional acut
În populaţia psihiatrică, sindromul confuzional acut se
observă în special la vârstnici şi la subiecţii spitalizaţi.
Delirium tremens este probabil cea mai frecventă cauză de
sindrom confuzional acut în clinica psihiatrică.
Sindromul neuroleptic malign reprezintă un alt motiv relativ
frecvent de delirium.
Demenţele, inclusiv cea cauzată de HIV, se pot complica cu
delirium.
Psihozele (inclusiv cele puerperale) şi tulburările afective pot
prezenta interferenţe confuzionale.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Traumatismele cranio-cerebrale, convulsiile, infecţiile,
demenţele, deficitele nutriţionale, afecţiunile maligne.
Accidentele vasculare cerebrale sunt cauze frecvente de
sindrom confuzional.
Accidentele vasculare asociază confuzie mai des atunci
când survin la vârstnici, pe fondul unei atrofii cerebrale
importante.
Afazia Wernicke şi leziunile “în oglindă” din aria Wernicke,
care afectează emisfera dreaptă, pot fi însoţite de agitaţie
psihomotorie şi confuzie, după cum şi unele leziuni talamice,
cauzatoare de afazie, pot induce delirium.
Accidentele multifocale, din cadrul bolilor care asociază
embolii masive, vasculitele şi encefalopatia hipoxic-ischemică
sunt cauze frecvente de sindrom confuzional.
Hematoamele subdurale pot crea tabloul unui delirium acut.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Pacienţii vârstnici, diagnosticaţi sau nu cu demenţă, sunt predispuşi la dezvoltarea
episoadelor de confuzie acută.
Printre cauzele care contribuie la instalarea confuziei la vârstnici trebuie menţionate
insuficienţa cardiacă, dezechilibrul hidroelectrolitic, deficitele respiratorii,
constipaţia prelungită şi ocluzia intestinală. Pielonefritele sau pneumoniile pot fi, de
asemenea, cauze ale apariţiei deliriumului la această categorie de vârstă.
Deficitele nutriţionale, de tipul encefalopatiei Wernicke-Korsakoff, trebuie luate în
consideraţie în cazul sindromului confuzional acut.
Pacienţii cu o astfel de afecţiune au confuzie, ataxie, nistagmus, istoric de alcoolism
sau semne de malnutriţie.
Pelagra poate fi suspectată în cazul în care confuzia se însoţeşte de iritabilitate,
insomnie, rash fotosensibil sau diaree.
Tumorile cerebrale pot induce stări confuzionale, la fel şi chistele, hematoamele sau
granuloamele localizate intracerebral.
Efectuarea unei investigaţii RMN sau CT cu substanţă de contrast poate tranşa
diagnosticul.
Infarctele sau hemoragiile cerebrale reprezintă alte posibile cauze de sindrom acut
confuzional.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Intoxicaţia cu substanţe este cea mai frecventă cauză de sindrom
confuzional la adolescenţi şi tineri.
Substanţele cele mai des implicate sunt amfetaminele, acidul lisergic,
cocaina şi fenciclidina, toate acestea inducând forma agitată de confuzie
acută, cu halucinaţii şi manifestări agresive.
Medicamentele introduse recent (de exemplu, cimetidina) în tratamentul
pacientului trebuie atent evaluate pentru a elimina eventualele cauze
iatrogene ale sindromului confuzional.
Sevrajul la etanol poate asocia stări confuzionale însoţite de agitaţie
motorie, halucinaţii, idei delirante, crize de pierdere a conştienţei,
comportament hetero- sau autoagresiv.
Simptomatologia menţionată apare în 10-52 de ore de la ultimul consum
de alcool.
Delirium tremens reprezintă forma cea mai severă de sevraj etanolic, în
care sunt prezente perturbări mentale, motorii şi neurovegetative.
Sevrajele însoţite de confuzie pot apare şi după 2-8 zile de la întreruperea
consumului cronic de sedative, cum ar fi benzodiazepinele, barbituricele,
glutetimida şi paraldehida.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
 Evaluarea psihometrică a simptomatologiei sindromului
confuzional acut
Există numeroase scale pentru evaluarea manifestărilor
confuzionale, folosite în special pentru cercetarea clinică,
dar şi în evaluarea statusului mental la pacienţii din secţiile
de boli interne, ATI, chirurgie, unităţile de primire a
urgenţelor etc.
Metoda de Evaluare a Confuziei (Confusion Assessment
Method, CAM) a fost creată de Inouye şi colab., în 1990, cu
scopul de a ajuta clinicienii cu alte specializări în afara
psihiatriei, pentru a stabili un diagnostic corect şi rapid de
delirium.
Acest instrument este aplicabil atât în mediile clinice, cât şi
în scop de cercetare.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Acest instrument este aplicat de clinician, pe baza a două interviuri,
unul semistructurat şi altul de reevaluare, la care participă
aparţinătorul principal sau îngrijitorul care se ocupă de pacientul
respectiv.
Cele două interviuri sunt create pentru a evalua modul în care
subiectul a evoluat în cursul sindromului confuzional.
Răspunsurile la aceste întrebări sunt utilizate apoi pentru a
determina prezenţa sau absenţa a 4 trăsături esenţiale ale
deliriumului :
(1) debut acut şi evoluţie fluctuantă ;
(2) inatenţie ;
(3) dezorganizare ideativă ;
(4) alterarea nivelului conştiinţei.
Dacă unul din cele 4 simptome cardinale menţionate este prezent,
atunci se poate stabili diagnosticul de delirium.
SINDROMUL CONFUZIONAL ACUT
Scala de Evaluare a Deliriumului (Delirium Rating Scale,
DRS) este creat de Trypacz, în 1988, pentru măsurarea
severităţii deliriumului, monitorizarea evoluţiei acestuia şi
evaluarea răspunsului la tratament.
DRS are 10 itemi, scoraţi pe o scală Likert, de la 0 la 3 (sau 4,
pentru unii itemi).
Cu cât scorul este mai mare, cu atât severitatea sindromului
este mai importantă.
Pentru completarea DRS sunt folosite toate sursele
informaţionale, de la interviul pacientului, la examinarea
statusului mental, anamneză, testele de laborator,
observaţiile personalului sanitar şi raportările familiei.
Scorul total al DRS variază de la 0 la 32, direct proporţional
cu severitatea simptomatologiei.