Tema: ECOSISTEMELE

NATURALE

1
 Noţiunea de ecosistem a fost introdusă
de A. TANSLEY (1935) prin care se
înţeleg unităţi naturale alcătuite din
totalitatea vieţuitoarelor unui biotop,
considerate împreună cu condiţiile
abiotice în care trăiesc, şi care formează
în ansamblu un tot unitar. În ecosisteme
se stabilesc relaţiile strânse pe deoparte
între organisme şi pe de altă parte, între
acestea şi factorii abiotici. Pe baza
acestor interrelaţii se desfăşoară circuitul
materiei în energie. 2
 În structura ecosistemelor se
disting trei constituienţi:
• Condiţiile abiotice sub formă de factori climatici,
fizico-chimici, substanţe organice, nutrienţi-aminoacizi
etc.
• Organismele autotrofe, reprezentate prin plantele
verzi, algele bacteriile, autotrofe capabile să
folosească energia luminoasă şi substanţele
anorganice pentru a sintetiza substanţele propriilor
corpuri.
• Organismele heterotrofe care necesită substanţe
organice complexe rezultate din asimilaţia autotrofă
pentru a obţine prin transformări substanţa vie proprie.
Unele heterotrofe sunt macrofrage, animale capabile
să ingereze hrana, altele sunt fitofage, carnivore,
saprofage, omnivore. Organismele heterotrofe cu
nutriţie absorbantă saprofită numite şi microfage, duc
o viaţă saprobiontă, acestea sunt bacteriile şi fungii. 3
 Natura şi cantităţile
substanţelor organice
prezente pe unitatea de
spaţiu: în sol, în ape şi în
biomasă cum sunt acizii humici,
unele vitamine şi enzime,
clorofila etc., constituie structura
biochimică a ecosistemului.
4
 Toate organismele existente se
află în anumite interrelaţii (C.
Budeanu, E. Călinescu, 1982):
• relaţii homotipice – care aparţin
aceleiaşi specii de organisme;
• relaţii heterotipice – care aparţin
organismelor de diferite specii.

5
 Sunt cunoscute următoarele relaţii
homotipice:
• competiţia intraspecifică, exprimată prin
comportamentele teritoriale pentru apărarea locului de
trai, zonei de activitate, cât şi menţinerea unei ierarhii a
indivizilor dominanţi, prin lupta pentru obţinerea hranei
sau a luminii;
• efectul de masă, care se manifestă prin diminuarea
natalităţii reglate la nivelul speciei în cazul densităţii prea
înalte a populaţiei;
• tendinţele de grupare a indivizilor (efect de grup) – se
manifestă la insecte, păsări, vertebratele terestre etc. cu
scop de sporire a siguranţei prezentate de traiul în
comun faţă de viaţa izolată.

6
 Se cunosc următoarele relaţii
heterotipice:
• neutralismul, când speciile nu provoacă nici o
influenţă reciprocă şi, deci, rămân pe deplin
independente;
• competiţia, când are loc o influenţă defavorabilă
între specii, speciile devin competitive pentru
obţinerea locurilor de locuit, pentru obţinerea
hranei, ocuparea adăpostului etc.;
• amensalismul – una dintre specii (amensală)
este împiedicată în dezvoltarea ei de către alte
specii (inhibatoare);
• prădătorismul – o specie prădătoare prinde şi
omoară “prada” pentru a o folosi ca hrană;
7
• parazitismul – o specie, de obicei cu dimensiuni
reduse, parazitează pe altă specie
împiedicându-i creşterea şi reproducerea şi pe
seama cărei se hrăneşte;
• comensalismul – asocierea între specii are
avantaje unilaterale;
• cooperarea – o asociere care aduce unele
avantaje ambelor specii, care nu sunt strict
necesare;
• mutualismul – speciile au strictă nevoie de
prezenţa reciprocă deoarece ele depind una de
alta.

8
 Ecosistemul - unitate ecologică funcţională.
Organismele vii se disting în autotrofe şi
heterotrofe. Funcţia autotrofelor este cea de
producător, în timp ce heterotrofele reprezintă
consumatorii dintre care unii se disting ca
descompunători şi mineralizatori.
Producătorii – plantele autotrofe prin intermediul
clorofilei captează energia solară şi o transformă
în energie chimică în procesul sintezei de
substanţe vii împreună cu elementele abiotice
simple: apa şi bioxidul de carbon, inclusiv
substanţele minerale.
9
Consumatorii preiau substanţele elaborate
de producători şi le transformă prin
restructurare în substanţe proprii.

10
 Factorii biotici participă la
menţinerea homeostazei
gazelor atmosferice şi intervin în
regenerarea rezervelor de azot
din sol. Multe microorganisme
intervin activ în curăţirea apelor
poluate cu reziduuri menajere.
11
 Conform datelor C. Budeanu şi E.
Călinescu (1982) în ecosistem se includ 3
fluxuri absolut necesare pentru
funcţionarea lui:
• fluxul substanţelor care circulă între organismele
vii şi mediul natural, înconjurător;
• fluxul energetic, care asigură menţinerea
structurilor şi a funcţiunilor şi care alimentează
fluxul informaţional;
• fluxul informaţional, generat prin interacţiunile
care reglează nivelul schimburilor şi vitezele de
scurgere a energiei.
12
În întreaga ecosferă deosebim
două categorii principale de
zone ecologice:

• Ecosisteme terestre
• Ecosisteme acvatice

13
 Ecosistemele terestre au o capacitate
mare de acumulare energetică,
biotopul lor este o porţiune din uscat. În
biociclul terestru, limita între două
ecosisteme este identificată cu linia sau
zona în care încetează prezenţa unei
anumite combinaţii de specii vegetale.
Producătorii primari sunt plantele de
diferite specii, iar consumatorii (ierbivori
sau carnivori) sunt situaţi pe diferite
nivele ale reţelelor trofice.
14
 Ecosistemele acvatice includ
ecosistemele dulcicole şi cele
marine. Ecosistemele dulcicole
sunt în lacuri şi râuri, care acoperă
2-3% din suprafaţa Terrei.
Ecosistemele marine sunt în
oceane şi mări şi acoperă circa
71% din suprafaţa Terrei.
15
 INTERDEPENDENŢA
ORGANISM MEDIU,
SCHIMBUL DE MATERIE ŞI
ENERGIE DINTRE OM ŞI
MEDIU

16
 Toate vieţuitoarele, deci şi omul, sunt produse
ale mediului nu numai istoric ci şi continuu prin
toate legăturile şi manifestările biologice.
Echilibrul dintre organism şi mediu este într-o
continuă asociaţie, deoarece elementele care
asigură apariţia, dezvoltarea organismelor,
precum şi energia necesară întreţinerii vieţii,
provin din mediu.
Însăşi elementele organismului uman şi organele
sale se schimbă la scurt interval, unele substanţe
se elimină în mediu, altele se substituie.
Organismele umane ca şi a altor vieţuitoare sunt
sisteme deschise. Ele primesc din mediu şi
predau mediului în continuu substanţă şi energie. 17
Ca sa trăiască şi să supravieţuiască, omul are
nevoie şi consumă o serie de materiale
fundamentale pentru viaţă (aer, apă,
alimente), dar între om şi mediu se stabilesc o
serie de raporturi de interdependenţă relativă
mai mult de cât la alte specii, pentru că în
anumite împrejurări, într-o anumită măsură,
omul îşi poate asigura condiţii de mediu
comandate după necesităţile sale. Există
tendinţa la om de a-şi crea un mediu propriu
şi în special de a converti unele substanţe
care se găsesc în cantităţi mai mari şi altele
care lipsesc pe o perioadă din mediu. 18
Cantităţile de substanţe pătrunse
zilnic şi ieşite din organism sunt:
• aer 15.000 – 30.000 litri
• apă 2 – 3 litri
• alimente 0,5 – 1,5 kg din zeci de substanţe de
diferite categorii, iar cele evacuate sunt:
– 15 – 30 osmoli de CO2 (de la presiunea osmotică)
– 1 – 1,2 litri apă
– 150 – 300 grame fiecare şi cantităţi variabile de alte
substanţe metabolice.

19
 Relaţiile organismului uman cu medul
înconjurător se stabilesc sub formă de
schimb permanent, sau periodic de
substanţă şi de energie. De asemenea
aceste raporturi se desfăşoară şi sub
formă de separare, izolare
împiedicarea pătrunderii sau cedării de
substanţe şi energie după necesităţi.
Această comportare rezultă din cauză
că organismul îşi păstrează trăsăturile
proprii diferite de cele ale mediului.
20
 Interacţiune dintre subsisteme şi sistemele
organismului uman în relaţiile cu mediul.
În raporturile organismului cu mediul, fiecare organ
considerat ca subsistem este bine definit în cadrul
aparatului ca sistem.
• Astfel, tegumentul reprezintă elementul care
separă şi uneşte totodată organismul cu mediul
prin procese biochimice şi biologice. Raporturile
de ordin fizic sunt legate de schimburile de
căldură, dar şi de apărare mecanică, protecţia
împotriva radiaţiilor. La om, rolul tegumentului
este completat de îmbrăcăminte şi o serie de
anexe ale pielii ca: părul, unele glande care au
diminuat funcţional şi anatomic, dar prin piele
sunt evacuate o serie de substanţe, săruri, apă
etc. 21
• Aparatul respirator realizează aproape
nemijlocit legătura organismului uman cu mediul
înconjurător, respectiv cu aerul. Acest aparat în
raport cu componentele sale reprezintă un
sistem, iar componentele sale sunt subsisteme.
• Tubul digestiv comunică cu mediul înconjurător
prin ambele extremităţi. Acesta are funcţia de
selecţionare şi de transformare a materialelor
din mediu pentru a face posibilă obţinerea de
substanţe utilizabile în organism, fie pentru
reconstituirea lui, fie pentru asigurarea energiei
necesare desfăşurării proceselor vitale.
22
• Rinichiul. La nivelul glomerulului are loc o mare
acţiune de secreţie şi alimentare reţinându-le
prin reabsorbţie ceea ce este favorabil sau
necesar organismului. În fiecare zi sunt
prelucrate, filtrate zeci de litri de lichid.
• Sistemul nervos central nu permite
pătrunderea unor substanţe nocive şi a
microorganismelor patogene. Pentru axul neural
există marea barieră hematoencefalică care se
opune trecerii substanţelor nocive în lichidul
cefalo-rahidian.

23