Sunteți pe pagina 1din 29

Călătorie prin evoluția muzicilor

militare europene

În Europa trecând peste perioada Antichității și a Evului Mediu,


momentul construirii primelor ansambluri ,,veritabile” de muzică
militară se regăsește în Renaștere (secolul al XVI-lea). De aici
înainte, progresul ansamblurilor de suflători va fi indisolubil legat
de continua perfecționare a instrumentelor, de inventarea altora
noi, de creșterea calității emisiilor timbrale, a întinderii registrelor,
a rafinării mijloacelor tehnice în pas cu cerințele tot mai complexe
ale textelor muzicale.
Muzica militară a evoluat gradual de la
statutul de cod informațional (transmitere de
reglementări disciplinare, semnalizări sonore,
etc.) la cel al unei arte bine definite, ce-și
valorifică propriul principiu de generare,
vizând capacitatea atenției compozitorilor și în
final câștigarea admirației auditive a marelui
public.

Inițial, în secolul al XVI-lea, trompeții, aflați la dispozția comandanților,


folosesc instrumente cu tubul curbat pentru a comunica, prin semnale
convenționale, ordine trupei de razboi. La infanterie sunt folosite
tabururile în scopul susținerii pasului de marș. Nu e greu de imaginat la
ce anume se reduce zestrea repertorială redată cu ajutorul acestor
instrumente. Diferențieri se manifestă totuși de la o țară la alta.
În Franța, micul flaut (le fifre)
importat din Elvetia este menționat
ca instrument folosit în campaniile
militare (1515, bătălia de la
Marignan).Către mijlocul secolului
(1545), prinr-o ordonanță, sunt
repartizați fiecărei companii de
infanterie câte doi instrumentiști
pentru a reproduce semnalele
codificate, cu fluierul sau tamburul.

În Germania, țară care va deține timp de câteva secole o tacită


supremație în domeniul artei europene a sunetelor, fanfara
activează și în orașe, integrate, ca forme de manifestare activă,
în viața lor socială și administrativă. În formații sunt folosite
zinkenul (corn de țap), trompeta, tamburul persan, tromba (mai
târziu).
Deși nu făcea parte din arealul geografic, sociocultural sau
administrativ al Europei, Turcia, prin intense războaie pe care le
poartă sau cu care amenință liniștea continentului, va influența
substanțial tipologia, maniera de alcătuire a fanfarelor militare.
Peste vremuri, atunci când puterea agresiunii imperiale se va
disipa, sensul de transmitere al influențelor va fi inversat
(fafarele turcești vor fi reclădite după modelul celor europene).

Muzica turcească își va găsi locul și în paginile capodoperelor semnate de W. A. Mozart, L.


V. Beethovan sau K. M. Von Weber, compozitori care apreciază capacitatea de redare a
unei inconfundabile expresivități, folosită pentru a reînvia atmosfera culturală a timpurilor
apuse.
Un repertoriu gândit și imaginat direct în termeni de muzică
militară începe să se închege în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea când J. B. Lully scrie marșul pentru mușchetari, arii
pentru oboiști ș.a., partituri pe care Andre Philodor le va
transcrie în parte urmând să compună, la rândul său, muzică
penru fanfara. El face parte din ,,Banda Marii Cavalerii a
Regelui” (creată in 1522) care are in dotare fluiere, flaute,
oboaie, bassonuri, cromoron, saqbuturi, tambururi, timbale.

Sfatul militar, reprezentat de către Mareșalul de Saxa, apreciează ca absolut necesar aportul
fanfarelor la ridicarea moralului trupelor în timpul marșurilor și al campaniilor militare propiu-
zise. În consecință, o succesiune de ordonanțe (1754; 1764; 1766) reglementează componența
registrului instrumental al formațiilor de suflători pentru infanterie și cavalerie (erau deja în uz
instrumentele de alamă cu ance și clape, chei). De altfel, în Germania, țara în care se
apreciează că a fost inventat marșul ca gen muzical, însuși Frederic al II-lea are succes cu
partiturile sale. El controlează și nivelul de performanță instrumentală al fanfarelor numindu-l, în
fruntea muzicilor prusace (în 1741) pe I. J. Quantz, profesorul său de flaut.
În 1867, se organizează din nou la Paris un
concurs internațional la care iau parte muzici
militare din: Austria, Prusia, Bavaria, Belgia,
Olanda, Franța (înscrisă cu două formații),
Spania, Rusia. Ansamblul cel mai numeros este
cel al Prusiei (87 de muzicieni) dirijat de
Wieprecht.

În Anglia, o ,,bandă” ( o muzică militară) avea, în 1830, un efectiv de cel mult 30 de instrumentiști.
Odată cu înființarea Școlii de suflători, devine ulterior regală, de la Kneller Hall (1857) muzicile
militare britanice, apreciate (dupa Războiul Crimeei) ca net inferioare celor din armata franceză, au
făcut, datorită aportului acestei instituții specializate, notabile progrese. Banda Regimentului Regal de
Artilerie își mărește efectivul de la 71 la 93 de instrumentiști. O particularitate a muzicilor militare
engleze rămâne prezența cimpoaielor, folosite în special de către regimentele scoțiene.
Sintetizând, in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, fanfarele
militare europene au efective ce nu scad ca număr sub 30 de
instrumentiști. Războaiele vor bulversa inevitabil existența
muzicilor regimentare. Desființarea lor se dovedește a fi o măsură
nepopulară asupra căreia forurile militare decizionale vor reveni.
O apreciere retrospectiv-generalizatoare a literaturii muzicale, în
integralitatea ei, scrisă în secolul al XX–lea, denotă că acesta pare a
fi fost marcată de pasiunea inventicii și mai puțin de cea a
revelației creatoare.
Apariția și dezvoltarea fanfarelor
militare românești

În toate cele trei Principate Române este menționată


prezența unor colective de instrumentiști (surlari,
trâmbiceri, trompeți, toboșari) asemănătoare ca
alcătuire cu cele din întreaga Europă. Ele vor fi, la
rândul lor, dominate de o puternică influență orientală.
Un exemplu edificator, emblematic pentru muzica
militară a epocii respective îl oferă ceremonialul intrăii
lui Mihai Viteazul, în Alba Iulia (1 noiembrie 1599),
când alaiul domnesc este deschis de o ,,bandă” de
instrumentiști ce folosesc: trâmbițe (8), flaute, fluiere,
formație întreagă prin aportul lăutarilor civili.
Ca și în alte centre occidenrale din secolele
XVI-XVII, instrumentiștii români se
organizează în brezle (la Brașov, Sibiu,
Mediaș) și activează conform cu regulamente
prestabilite. Fenomenul are ca arie de
cuprindere, în special, Transilvania.
Desigur, impactul ,,muzicii turcești” cu
precădere în Moldova și Muntenia va fi mult
mai puternic și mai îndelung exercitat decât
în alte zone Europene.

În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea (respectiv în Europa


fanariotă) fanfarele de tip oriental sunt omniprezente atât în ceremonialele și
evenimentele desfășurate la curțile domnești, cât și în viața socială și artistică a
diferitelor centre urbane.
Ansamblurile instrumentale, meterhanele, tabulhanele însumând zurnale
(instrumente din lemn ce emit sunete în registrul acut) trompete, tobe ( de până la 12
dimensini), tumbelicuri etc. Pot ajnge la efective remarcabile (48 de membri) și sunt
conduse de un mehter-bașa (capelmaestru) și un mehter II (subșef).
Pe lângă formațiile instrumentale ,, de import”,
muzicologul T. T. Burada avansează ipoteza că,
în paralel cu acesta activau și tabulhanele
autohtone, conduse de către mehter creștin. În
sprijinul ei vine și pledosria eruditului prinț
Dimitrie Cantemir, dezvoltată în Descriptio
Moldaviae unde se comentează faptul că la
masa domnească, tabulhaneaua turcească (dar
și simbol al autorități sultanului) era în dialog
cu o tabulhanea moldovenească.
Sfârșitul secolului al XVII-lea (1774, pacea de la Kuciuk-Kainargi) marchează majoră
deschidere culturală a Principatelor către Occident și, în egală măsură către Rusia. Armata
imperială rusă, prin reprezentanții ei de frunte și formațiile muzicale ce o însoțesc promovează
repertoriul apusean al epocii, de largă popularitate.
Pacea de la Adrianopole (1829) reprezintă un alt moment istoric ce favorizează intensitatea
colaborărilor în această direcție.
Efectul reorientării structurale a percepției muzicale
românești este aplicat prin concertele și spectacolele
susținute de trupele lirico-dramatice ale artiștilor ce
străbat Principatele, prin turneele întreprinse de
concertiști iluștri (F. Z. Liszt, J. Brahms) sau de
angajarea permanentă a unor artiști de prestigiu la
curțile aristrocratice, înfloritoare în secolul al XIX-
lea. Prin intermediul lor sunt cunoscute și
intrumentele de suflat tot mai perfecționate: flaut,
oboi, clarinet, trompetă cu clape.

Odată cu înființarea armatei moderne permanente în Moldova, a ,,strajei pământești”, devenită simbol al redeșteptăriii
naționale (1830) se manifestă și o sporire a interesului pentru fanfarele militare (fapt atestat în documentele epocii).
,,Porunca domnească” din 25 august 1830 precizează data înființării (instituționnalizare) a primei muzici militare la
Iași. Cel însărcinat cu realizarea proiectului este François Ruzitski.
Actul de naștere al primei muzici militare, aflată sub conducerea lui F. Ruzitski, este menționat în Regulamentul
Organic la data de 1/13 iulie 1831, iar debutul ei în viața publică a Iașului are loc la 23 august 1831, cu ocazia sfințirii
armelor Moldovei și a depunerii jurământului militar.
La parada organizată pentru acest eveniment fanfara este condusă de către J.Hertfner, primul ofițer de muzică din
Principate având gradul de sublocotenent.
Tot în aceeași perioadă (1830) marele spătar
Alexandru Ghica,comandantul Corpului de oaste
din Sudul Munteniei, adună, în jurul formației
alcătuită cu câțiva ani în urmă de Dinicu Golescu,
instrumentiști ai ,,isnafului bărbierilor craioveni” și
prezintă atsfel prima muzică a Statului Major,
,,banda ștabului”, dirijată de capelmaestrul austriac
Doboș și subcapelmaestrul Dinică.
Odată construit acest ,,capăt de pod”, muzicile
militare românești vor tinde să se reliefeze, ca
formă de organizare și conținut repertorial la nivel
atins de similare orchestre de suflători europene.
Tot în această perioadă, în Țara Românească și
Moldova, la regimentele de infanterie acționează 48
de instrumentiști și 12 la cavalerie.
Modelul de urmat îl reprezintă muzica
militară ieșeană pe care colonelul Constantin
Filipescu, prin subscripții și bani propii
dorește să-l transpună și la București (1832).
Cu efective mai modest înzestrate
instrumental apar formații militare la Galați,
Roma Piatra Neamț, Ploiești, Brăila.
Tendința de diversificare repertoriială se
manifestă prin eforturi componistice
interesante, dublate de cele necesare
transcripțiilor de partituri simfonice sau de
muzică populară, înterprinse de artiști
militari sau civili. În anul 1837, I. Alati
transcrie pentru fanfară un Imn valah,
partitură cu declarat conțnut național.
Tendința estetică se va face tot mai viu
resimțită în următorul deceniu (1840- 1849)
și va contiua pe tot parcursul secolului al
XIX-lea și în primele decade ale secolului al
XX-lea.
În Transilvania și Banat, fanfarele militare și
civile au o activtate concertistică susținută încă
de la debutul secolului al XIX-lea (la Aiud,
Arad, Sibiu, Brașov, Timișoara) sensibil
compatibilă cu manifestările de gen european.
Odată cu propagarea, acceptată și înțeleasă de
mase populare tot mai lungi, a creației clasice
și romantice occidenntale, ,,muzica turcească”
nu mai corespunde astfel încât, desființarea
prin ordin, în 1838, a meterhanelelor vine să
consfințească național în care vor fi antrenate
și ansamblurile muzicale militare.
Anul 1848 este momentul de maximă afirmare
al avântului revoluțional național în care vor fi
antrenate și ansamblurile muzicale militare.
Și în anul primei uniri (1859), muzicile militare
vor fi în centrul evenimentelor: pe străzi, în
piețe, la serbările populare, cântă hore și
marșuri dedicate evenimentului, sunt incluse în
protocolul organiat cu prilejul intrării lui Al. I.
Cuza în București.
Din nenumăratele titluri prin care se omagiază
Uirea se remarcă: ,,Marș Moldo-Valah”, ,,Imnul
Înălțării Sale Alexandru Ioan I Domnitorul
Principatelor Române”, ,,Hora lui Cuza-Vodă”,
,,Couza-Marche” și desigur celebra Horă a
Unirii compusă de Al. Flechtenmacher.
La Războiul de Idependență (1877), fanfarele
vor participa ca unități combatante, ocupând
poziții, prin instrumentiștii ce transmit sonor
diverse comenzi militare, în primele linii ale
frontului la Vidin, Smârdan, Plevna, Rahova,
Grivița.
Începutul campaniei, cu trecerea Dunării de
către subunități ale Diviziei a VI-a, este marcat
prin intonarea Imnului Național, pe malul
turcesc, odată cu desfășurarea drapelului (16
iunie 1877).
Fanfarele militare sunt în teatrele de
război, pentru susținrtra psihologică și
morală a soldaților români care vor uimi
Europa prin determinarea și eroismul lor.
Ofițeri muzicieni, șefi ai formațiilor, scriu
marșuri dedicate punctual acțiunilor
menționate în ordinel de front. Luarea
Plevnei, marș compus de către Ioan
Ialovițchi estre prezentat în primă audiție
la cartierul general de la Prodim al regelui
Carol I. Marșul pentru cor și fanfară
Trecerea Dunării, de același autor, este în
mod deosebit apreciat de Marele Duce
Nicolaie care cere să fie preluat în
repertoriul armatei imperiale ruse.

Prin natura activităților ei, fanfara de dovedește a fi o tot mai eficientă metodă de interelaționare cu
mediul civil. Ținând cont de această realitate, ministerul de război, colonelul Gh. Slăniceanu, semnează
o decizie (25 iunie 1880) prin care stipulează ca fiecare regiment să-și organizesze o fanfară, urmând
ca, în perioada estivală, la finanțarea lor să contribue și administrațiile locale. Revine astfel, în
actualitate, problema deficitului de cadre, de subofițeri instrumentiști cu o bună/adecvată calificare.
Conform Regulamentului Muzicilor Militare,
fanfarele ce aparțn unităților de infanterie pot
angaja, în limita fondurilor disponibile,
instrumentiști civili (gagiști) absolvenți de
conservator, cu certificat de bună purtare și o
vârstă de maxim 35 de ani. Ei nu sunt încadrați
însă în efectivele regimentelor. Pe această cale
ansamblurile militare încearcă să-și completeze
compartamentele timbrale ca să poată accepta
o literatură muzicală cu un nivel tot mai
ambițios. Pe lângă transcripțiile din creația
clasică și romantică (W. A. Mozart, L. V. Bettovan,
G. Verdi, G. Puccini, Fz. Schubert, R. Wagner)
ofițerii, șefi de muzică (J. Herfner, P. Purcărea, E.
Hübsch, I. Ivanovici, M. Mărgăritescu, N. Argenti)
continuă să îmbogățească repertoriul de fanfară
cu partituri de gen de mare succes la public
(marșuri, valsuri) configurând, la nivelul întregii
țări, o veritabilă stagiune de concerte.
Primul Război Mondial înseamnă, pentru
muzicile militare și dirijorii lor, un prilej
dramatic de identificare a constantelor și
excepțiilor (raportate la acumulările) ce
definesc, fără echivoc, capacitățile de
semnificare a mesajului lor muzical:
eroic-simulatoare, optimiste, etic-orale.

După sfârșitul Primului Război Mondial,


muzicile milittare rămăseseră cu
efectivele incomplete, cu instrumente
vechi și uzate, lipsite de omogenitate, al
căror efect acustic lasă mult de dorit, cu
accesorii muzicale insuficiente și , în cea
mai mare parte, necorespunzăroare, cu
un repertoriu muzical sărac și lipsit de
varietate. După încheierea primei
coflagrații mondiale, armata română a
fost obligată să ducă un nou război
împotriva Ungariei, formațiile de muzică
militară participând în linia întâi a
frontului.
În perioada dintre cele două
războaie mondiale muzicile
militare au trecut printr-un proces
de clarificare și perfecționare a
rolului lor în armată și, în general,
în societatea românească. La 5
aprilie 1932 Egizio Massini a
devenit ofițer, numirea și
activitatea lui la conducerea și
îndrumarea muzicilor militare,
marchează în istoria fanfarelor
armatei un punct culminant al
maturizări, modernizării și afirmării
acestor formații.
Revoluția din decembrie 1989, moment de referință în istoria noastră națională,
a constituit și pentru muzicile militare un prilej de reconfirmare a atașamentului
față de popor, șa cum a făcut-o în întreaga lor existență. După 1990 ideea de
profesionalizare a armatei a devenit un concept primordial și pentru muzicile
militare.
De-a lungul acestor ani reformele petrecute în muzicile militare au vizat atât
dimensiunea militară, cât și cea muzical-artistică.
OBoiul

 Oboiul apare în orchestră


pe la jumătatea secolului al
XVIII-lea;
 Denumirea provine de la
cuvântul francez hautbois,
ceea ce pledează pentru
originea franceză a acestui
instrument;
 Forma actuală i-a fost dată
oboiului încă de acum trei
secole.
Clarinetul
 Clarinetul este un
instrument muzical de
suflat din lemn cu ancie
simplă și corp cilindric;
 Clarinetul actual este
construit din cinci bucăți
demontabile și are înre 15 și
20 de clape. Partea
inferioară este pâlnia,
urmată de partea de jos a
corpului (prinsă cu mâna
dreaptă), apoi partea de sus
(prinsă cu mâna stângă) un
mic butoiaș și capul
instrumentului, în care este
montată ancia.
Butoiașul ajută la
acordarea precisă a
instrumentului.
Flautul

Flautul denumește o
familie de instrumente
muzicale de suflat.
Este cel mai vechi
instrument muzical, fiind
documentate exemplare
vechi de peste 40.000 de ani.
 Înălțimea sunetelor
produse de flaut este variată
prin astuparea și eliberarea
găurilor (la flautul
tradițional) ori închiderea și
deschiderea clapelor sale (la
flautul traversier modern și
parțial la flautele drepte
moderne).
SaXofonul

 Saxofonul aparține
familiei instrumentelor de
suflat din lemn pentru că
necesită aceeași tehnică de
folosire ca și fagotul,
clarinetul, oboiul;
 Și nu face parte din
instrumentele de suflat de
alamă așa cum este
materialul din care este
confecționat în întregime
exceptând lama care
produce sunetul.
Cornul de vânătoare: insturument de suflat
din metal cu muștiuc, cu tubul conic răsucit în formă
de spirală care se termină cu un pavilion larg. Forma
instrumentului se pare că a fost dată de un anonim

Cornul de vanatoare francez din secolul al XVII-lea. Instrumentul era


purtat de vânători în jurul corpului în timplul vânătorii.
Înălțimea sunetelor se realiza prinpresiunea
progresivă a buzelor pe bazinul mușriucului. În timpul
vânătorii se comunica cu anumite sunete distinctive:
se dădea salutul de rutină în timpul zilei, se dirija
vânatul, se anunța prinderea vânatului.
Trompeta

 Trompeta este instrumentul


despre care se poate afirma că a
cunoscut cea mai spectaculoasă
evolutie de-a lungul timpului;
 Încă din secolul al XV-lea au fost
construite în principal din alamă, de
obicei, îndoite de două ori într-o
formă alungită, rotunjită.
Trompetele primitive se asemănau
într-adevar cu o trompă de elefant.
Folosirea acesteia se limita la
război, ocazii festive sau funerarii,
întreceri sportive și alte evenimente
publice.
TuBa
 Tuba este un instrument
muzical de suflat, din alamă,
cu registru grav, format dintr-
un pavilion larg, un tub răsucit
și un mecanism de pistoane.
Este lungă de 1 m. Produce
sunetele cele mai joase dintre
toate instrumentele de alamă
ale orchestrei simfonice.
 Tubele sunt folosite mai ales
în orchestrele de fanfară, unde
în general susțin partida
basului. În formațiile
simfonice, registrele grav și
mediu ale compartimentului
de alamă sunt susținute de trei
tromboni și o tubă.
.
SFÂRSIT
,