Ivanov Pavel si Trifan Mariana

Clasa a XI-a D
Liceul teoretic “Mihail Sebastian”
 In 1828 Wöhler
realizeaza prima sinteza
organica, printr-o simpla
incalzire, transformand cianatul
de amoniu (sare tipic
anorganica) in uree diamida
H2CO3- compus tipic organic.
Reactia este o reactie
de izomerizare, cei doi compusi
fiind substante izomere,
substante cu aceeasi formula
moleculara, dar formule
structurale diferite.
Experienta lui Wöhler
arata ca obtinerea substantelor
organice este accesibila omului,
nefiind necesara pentru aceasta
o forta de natura divina, ceea
ce a deschis calea sintezelor
organice.
 In aceste conditii definitia pe care a dat-o Berzelius chimiei
organice nu era corecta. Analiza substantelor organice arata prezenta
cu preponderenta a atomului de carbon, atom pe care chimistii il pun la
baza chimiei organice. Conform acestei teorii chimia organica este
chimia carbonului. Aceasta definitie este partial corecta deoarece :
- exista multi compusi ai carbonului de natura anorganica (
H2CO3 si sarurile sale, CO2, CO ).
- exista multi compusi organici care in molecula lor nu prezinta
atomi de carbon ( hidroxil amina H2N-OH, hidrazina H2N-NH2 ).
Analiza compusilor organici duce la concluzia prezentei alaturi
de atomii de carbon al unui alt atom si anume atomul de hidrogen.
Compusii organici ai hidrogenului cu carbonul poarta denumirea
de hidrocarburi. Analizele moderne arata ca teoretic si in mare parte
practic, toti compusii organici pot fi sintetizati din hidrocarburi, acesti
compusi denumindu-se derivati ai hidrocarburilor.
Derivatii hidrocarburilor: compusi organici rezultati prin
inlocuirea unuia sau mai multor atomi de hidrogen cu atomi sau grupuri
de atomi ai elementelor organogene organizati in functiuni.
Elemente organice : elemente care se gasesc in compusii
organici, sunt nemetale C, H, O, N, S, P, X ( halogeni : F ,Cl, Br, I )
 ,,Organogene'' = dau nastere la compusi
organici.
Functiunea Derivat
X ( halogen ) R-X (derivat halogenat ) CH3-Cl (clorura de metil)
OH (hidroxil) R-OH (alcool) Derivat CH3-CH2-OH (alcool etilic)
R'-OH (enol) hidroxilic CH2=CH-OH (alcool alilic)
AR-OH (fenol) C6H5- OH (fenol)
NH2 (amina) R-NH2 (amina) CH3-NH2 (metil amina)

Chimia organica - chimia hidrocarburilor si a derivatilor acestora.

Obiectul chimiei organice il constituie :
· izolarea si purificarea substantelor organice.
· stabilirea compozitiei si structurii lor.
· cunoasterea proprietatilor lor si a posibilitatilor de transformare.
· sinteza de laborator a compusilor organici ce prezinta importanta.
 Borul impur a fost preparat pentru
prima data in 1808, cam in acelasi timp de catre
Gay-Lusac si Thenard in Franta si H. Davy in
Anglia.
Dupa 50 de ani, Wahler si Cleire au
preparat si au descries doua varietati de bor; una
asemanatoare diamantului si alta avand
proprietatile grafitului. In anul 1876 s-a
demonstrate ca borul adamantin este de fapt o
borura de aluminiu (B17Al), iar cel grafitoid o
borocarbura de aluminiu (B48C2Al3). Dupa inca
16 ani (1892), prin reducerea cu magneziu
anhidridei borice, Moissan obtine un produs mai
pur.
Abia in anul 1929 Andrieux a pus la
punct prepararea electrolitica a borului dintr-un
amestec de anhidrida borica, magneziu si florura
de magneziu, iar obtinerea borului cu o avansata
puritate a fost realizata in ultimele decenii prin
descoperirea clorurii de bor in arc voltaic sau prin
cracarea unor borani.
Denumirea de bor provine de la
cuvantul “borach” (borax), prin care alchimistii
intelegeu diferite alcalii . Descoperirea in anul
1775 a acidului boric in soffionii din Toscana a
adus Italiei, incepand din anul 1818, monopolul
borului, care insa nu a fost de lunga durata, fiind
treptat diminuat incepand cu anul 1850, odata cu
descoperirea zacamintelor de borate din Turcia si
Chile, iar mai tarziu si a unor importante
acumulari din S.U.A.
Simbol chimic: B
Numar atomic: Z=5
Masa atomica: 10,81
Singurul element din grupa
13(IIIA), care poate fi situate intre
nemetale si semimetale este borul,
restul fiind metale. Element cu
structura electronica 1s22s22p1, cu
deficit de electroni la atom si
electronegativitate 2,0, borul se
deosebeste essential de restul din
grupa. Capabil sa realizeze cu
usurinta legaturi tricentrice si
legaturi B-B policentrice, in stare
cristalina, borul elementar are ca
unitate de baza structurala
icosaedrul regulat, constituit din
12 atomi de bor uniti prin legaturi
covalente. In functie de conditiile
experimentale, borul cristalin
prezinta trei forme alotropice: α-
romboedric, β- romboedric,
α_patratic.
 Element din blocul p,
borul se distinge printr-o
structura electronica
superioara 2s22p1 cu trei
electroni exteriori, fapt care
ii permite sa prezinte stare
de oxidare maxima +3, in
toate combinatiile sale fiind
legat covalent, acesta
neputand forma cationi, B3+.
Din aceasta cauza nu se
cunosc saruri ale acestuia cu
oxoacizii minerali.
Caracterizat prin
deficienta de electroni la
atomul central, borul are o
tendinta mare de a forma
legaturi tricentrice
bielectronice prin hibridizari
sp3.
 Descoperirea mișcării browniene
Botanistul englez Robert Broun în anul
1827, preocupat cu studiul microscopic al
polenului diverselor plante, a preparat o
suspensie coloidală din polen în apă. Metoda
suspensiei era folosită pentru a separa particulele
de polen extrem de fine în vederea studierii la
microscop a unei singure particule. Brown a
observat în câmpul microscopic că polenul din
suspensie manifestă o mișcare complet
dezordonată și continuă. El a crezut că mișcările
se datorează agitării preparatului în timpul
procesului de amestecare a polenului în apă;
lăsând suspensia în stare de repaus timp de mai
multe luni se aștepta ca gradul de agitație a
polenului să scadă sau să înceteze. Spre
surprinderea lui, intensitatea agitației particulelor
n-a scăzut și nu prezenta nicio modificare a
particularităților sale. La început aceste mișcări
erau considerate o formă de manifestare a vieții,
dar în scurt timp s-a descoperit că fenomenul
observat de către Brown se manifestă și în cazul
suspensiilor de mici particule anorganice. Mai
mult, s-a arătat că intensitatea mișcărilor complet
dezordonate ale particulelor crește odată cu
temperatura și scade odată cu creșterea masei
particulelor din suspensie. Ulterior s-a descoperit
că fenomenul este prezent și în cazul unor
particule solide, extrem de fine, dispersate într-
un mediu gazos (în aer, de exemplu) Fenomenul
pus în evidență de Brown a fost denumit mișcare
browniană.
 Agitația termică, numită și
mișcare browniană (după botanistul
Robert Brown, care a descoperit-o)
este o mișcare spontană, complet
haotică și dependentă de temperatura
mediului, a unor particule aflate într-o
suspensie coloidală sau dispersie
gazoasă. Robert Brown a observat
fenomenul în anul 1827, când a
încercat să studieze particule de polen
în câmp microscopic.
Primul care a dezvoltat o
teorie a mișcării browniene,
confirmată apoi experimental, a fost
Albert Einstein, care în 11 mai 1905 a
publicat în revista Annalen der Physik
articolul „Despre mișcarea particulelor
mici suspendate în lichide staționare,
conform cerințelor teoriei cinetico-
moleculare a căldurii”.
El a stabilit legea care îi
poartă numele și care arată că media
pătratelor deplasărilor (sau
proiecțiilor sale) particulelor
browniene variază direct proporțional
cu timpul în care se fac deplasările,
temperatura rămânând constantă.