LEGILE CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII NORMALE

1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor

şi organelor.
Ţesuturile şi organele constitutive ale organismului
cresc şi se dezvoltă în perioade variate de timp pe
parcursul evoluţiei.
De exemplu de la naştere până al maturitate, creierul
creşte de 4 ori, iar ficatul de 9 ori.

În decursul primului an de viaţă, sistemul nervos

central, dar mai ales urechea internă, ajung la
proporţii apropiate de cele definitive. Deşi se
dezvoltă inegal, ţesuturile şi organele păstrază un
anumit grad şi anumite limite de proporţionalitate,
care nu tulbură prea mult armonia formelor şi
echilibrul funcţiilor.
Deasemenea între cele două jumătăţi verticale ale
corpului se produc asimetrii în forma şi dispoziţia
organelor sau în lungimea şi grosimea segmentelor,
mai ales la nivelul membrelor superioare şi
inferioare.
 2. Legea ritmului diferit de creştere şi
dezvoltare

 La nivelul fiecărui organ şi ţesut, condiţionat de

factorii ereditari şi de mediu, există un anumit
sistem de creştere şi dezvoltare.
Cele mai multe elemente somatice urmează
ritmul de creştere al taliei şi greutăţii corpului,
care devin pentru noi etaloane sau termeni de
comparaţie.
Organele păstrează, un ritm propriu de creştere şi
diferenţiere structurală şi de perfecţionare
funcţională.
Variaţii de ritm se constată în creşterea diferitelor
părţi sau regiuni ale corpului, astfel în timp ce
capul îşi dublează înălţimea de la naştere şi până
la maturitate, trunchiul creşte în acest răstimp de
3 ori, membrele superioare de patru ori.

Ca urmare a ritmului diferit de creştere şi

dezvoltare, pot să apară discordanţe şi chiar
disociaţii fiziologice între diferite părţi ale
organismului .
3. Legea proporţiilor

Ritmul diferit de creştere şi dezvoltare atrage după

sine modificări permanente privind proporţiile dintre
diferitele părţi constitutive ale organismului.
Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa
intrauterină şi se continuă până după pubertate.
La naştere, lungimea corpului reprezintă de 4 ori
înălţimea capului; la opt ani de 6 ¼ ori; la zece ani de
6 ½; la doisprezece ani, de 7 ori.
În ceea ce priveşte raportul dintre membrele
superioare şi cele inferioare, se constată că, în timpul
vieţii intrauterine, membrele superioare sunt ceva mai
lungi decât cele inferioare; la puţin timp după naştere
lungimea lor devine egală; după zece ani membrele
inferioare devin mai lungi decât cele superioare.

De asemenea centrul de greutate se deplasează în

jos pe măsură ce copilul creşte.
4. Legea alternanţei

În decursul perioadei de creştere şi dezvoltare se manifestă o

serie de alternanţe între procesele de creştere şi dezvoltare,
între sporul în înălţime şi cel în greutate, între creşterea
diverselor segmente corporale vecine.
În fazele de creştere cantitativă foarte intensă, îndeosebi în
timpul creşterii taliei şi greutăţii, dezvoltarea organelor şi
perfecţionarea funcţiilor sunt încetinite.
După aceste perioade lungi de acumulare cantitativă
urmează o stagnare sau o diminuare a creşterii.
În perioadele scurte de pauză se produc adevărate salturi
calitative, care duc la o dezvoltare organică superioară.
O alternanţă evidentă se produce deseori între creşterea
rapidă a înălţimii şi creşterea încetinită a greutăţii corpului.
Bartels şi Stratz au împărţit vârsta de la 1 an pînă la 20 ani în
perioade alternante de ,,împlinire” sau creştere în greutate şi
de ,,întindere” sau creştere în înălţime.
Perioada primei împliniri durează de la 1 an la 4 ani, iar a
primei întinderi de la 5 la 7 ani; perioada celei de a doua
împliniri durează de la 8 la 10 ani, iar a doua întindere, de al
11 la 15 ani; perioada celei de a treia împliniri şi întindere
durează de la 15 la 20 ani.
 5. Legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe
genuri

 Succesiunea perioadelor mai active şi mai puţin

active de creştere şi dezvoltare nu este indentică la
cele două sexe. Diferenţele de creştere dintre băiat şi
fată există încă din perioada intrauterină, dar se
accentuează la pubertate sub influenţa secreţiilor
hipofizare, tiroidiene, gonadice şi suprarenale.
Pubertatea la fete începe mai devreme la băieţi.
 În această perioadă, fetele au o creştere mai rapidă, îi
depăşesc pentru scurt timp pe băieţi, în înălţime şi
greutate. Procesele de creştere se opresc în general al
fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar băieţii continuă să
crească până la 21- 25 de ani.

 Creşterea şi dezvoltarea inegală şi diferenţiată pe

sexe, nu este întâmplătoare, ci se supune unor legi
superioare de coordonare şi echilibrare, pe etape
evolutive, care tind să transforme pe copil în tânăr şi
pe tânăr în adult.
 ELEMENTE DE METODICĂ GENERALĂ ȘI
DEONTOLOGICE

 Profesorul care lucrează cu subiecți de diferite vârste

utilizând mișcarea, exercițiul fizic ca principal mijloc de
lucru contribuie la dezvoltarea fizică și funcțională a
ființei umane având un evident rol de arhitect al
acesteia dar și profunde responsabilități care trimit la
un vechi percept cunoscut în științele medicale și nu
numai: „PRIMUM NON NOCERE” (înainte de toate să
nu faci rău);

 Cunoașterea efectelor exercițiilor fizice și a factorilor

asociați obligă la competență și formarea capacității de
a utiliza adecvat și eficient aceste efecte;

 Cunoașterea particularităților fiecărui subiect, a

capacității lui de efort fizic, a disponibilităților și
limitelor, a tuturor resurselor fizice, psihice,
caracteriale etc., în vederea individualizării prin
mișcare și pentru elaborarea unor programe și
prognoze de succes prin selectarea și adaptarea
mijloacelor după accesibilitatea lor;
 Dozarea și gradarea exercițiilor, selectivitatea pe criterii
de maxim efect și eficență precum și economia efortului
sunt alte două principii metodice obligatorii;

 Aplicarea principiilor pedagogice și utilizarea corectă a

metodelor acestei discipline științifice necesită, pe
lângă aprofundate cunoștințe și dezvoltarea unor
aptitudini pedagogice care trebuie să se afle în bagajul
oricărui viitor specialist în cultură fizică;

 La baza cunoașterii elevilor trebuie să existe temeinice

cunoștințe de anatomie și fiziologie specifice fiecărei
etape de vârstă fapt pentru care am acordat importanță
deosebită în tot parcursul prezentei lucrări;

 Respectarea principiilor de igienă în folosirea

mijloacelor ajutătoare și asociate constituie
deasemenea un principiu metodic
fundamental
 Profesorul trebuie să-și dezvolte cunoștințele și
abilitățile profesionale pentru formarea unor grupaje pe
categorii de vârstă (și nu numai) pentru posibilitățile de
lucru frontal dar cu respectarea resurselor individuale
fiind foarte importantă formarea „spiritului de echipă”;

 Formarea unui puternic fond motivațional al subiecților

prin stăpânirea gamei metodelor și proceselor de
învățare, asigurarea succesului continuu prin
stăpânirea principiilor pedagogice și profunde
cunoștințe psihologice;

 Conștientizarea obiectivelor pregătirii de către elevi în

funcție de posibilitățile oferite de vârstă, pregătire
intelectuală și puterea lor de înțelegere;

 Profesorul trebuie să-și valorifice permanent

experiența profesională analizând succesele dar mai
ales insuccesele evitând instalarea rutinei și
indiferenței, supramotivarea mercantilă, stereotipiile
profesionale ineficiente, plafonarea etc.;
 Modalități și tehnici; gama
mijloacelor, etc., privind
dezvoltarea fizică;

 Modalități și tehnici, gama

mijloacelor, etc., privind formarea
și dezvoltarea priceperilor și
deprinderilor motrice;

 Modalități și tehnici, gama

mijloacelor, etc., privind formarea
și dezvoltarea calităților motrice de
bază și combinate.
  ASPECTE ALE MOTRICITĂŢII ÎN
FUNCŢIE DE ETAPELE DE VÂRSTĂ

 Dezvoltarea motrică este privită ca un

proces de învăţare progresivă a
deprinderilor motrice în timpul primelor
etape ale vieţii. Se cunoaşte că studiul
dezvoltării motrice nu se reduce la primii ani
de viaţă ci cuprinde descrierea, explicarea
schimbărilor comportamentului motric ce
operează în timpul perioadei adulte şi de
senescenţă; schimbările calitative şi
cantitative ale acestor perioade nu pot fi
eludate întrucât adulţii vârstnici reprezintă
un important segment al populaţiei.
 În literatura de specialitate întâlnim
mai mulţi termeni: creştere,
dezvoltare, maturizare, îmbătrânirea
care desemnează procese
complementare şi succesive care
afectează unităţile biologice în
sensul adăugării cantitative,
specializării şi organizării funcţionale,
schimbării calitative a compoziţiei
biochimice şi respectiv a degenerării
lente.
  Caracteristici ale etapelor de creştere

 Evoluţia ontogenetică în ansamblu se

exprimă prin două curbe, una ascendentă şi
una descendentă. Viteza cu care se produc
transformările în debutul şi sfârşitul
ontogenezei este remarcabilă (creşterea în
primi ani ai vieţii şi involuţia, în ultimii);

 Caracteristica majoră a primelor stadii este

schimbarea calitativă – un stadiu prezent
conţine mai ales elemente noi, neobservate
anterior şi mai puţin un volum crescut de
elemente cunoscute deja;

 Stadiile motrice subsecvente decurg din cele

precedente, pe care le încorporează,
caracteristică ce poartă numele de integrare
ierarhică;
• Stadiile sunt intranzitive, ele decurg unul din
altul, ordinea lor nu poate fi modificată,
regresia la stadiul precedent fiind imposibilă;
•Trecerea la un stadiu superior este stimulată
de un ,,dezechilibru” între structurile biopsihice
şi condiţiile de mediu. Echilibrarea se
manifestă la sfârşitul primului stadiu, în
perioadele de relativă stabilitate, fiind urmate
de perioade de instabilitate (copiii au un
comportament motric consistent la sfârşitul
unei perioade, dar afişează unul fluctuant când
trec la stadiul superior);
• Subiectul poate dobândi un anumit tip de
comportament motric fără a-l aplica imediat în
diverse situaţii, această întârziere fiind
cunoscută drept decalaj orizontal.
 Motricitatea copiilor sugari

Noul născut are o dezvoltare morfologică şi funcţională

caracteristică şi care influenţează implicit
activitatea motrică.

Având în vedere slaba dezvoltare a sistemului nervos

şi capacitate senzorială redusă, o mare parte din
reacţii au caracter reflex, mişcările sunt grosiere;
un stimul extern antrenează răspunsul
nediferenţiat al tuturor celor 4 membre.

Prin motricitate se înțelege atât motricitatea globală,

adică postura (poziția) și toate mișcările care sunt
necesare pentru dobândirea ortostatismului și
mersului și așa zisa motricitate fină, adică
mișcarea mâinilor, degetelor, mimica și mușchii
fonației.

La sugarul mic motricitatea este primul compartiment

și singurul care este accesibil câtva timp pentru
observarea obiectivă.
 Cu ajutorul acestei motricități sugarul
,,percepe ” în adevăratul sens al cuvântului,
lumea înconjurătoare.
 Dezvoltarea motorie normală este premiza
pentru încadrarea sa netulburată în mediu și
pentru dobândirea de experiența și de noi
aptitudini.
 Apreciem comportamentul motor prin
observația, respectiv examenul poziției
întregului corp și a fiecărui segment (cap,
trunchi, membre), a mișcărilor spontane și a
reflexelor. După vârsta de sugar se observă un
plus în modul în care un copil execută anumite
mișcări învățate. Când acestea se efectuează
în condiții standard, reproductibile, este vorba
de teste motometrice.

 Prin dezvoltarea statică se înțelege acea parte

a motricității care servește la învățarea
ortostatismului și a mersului. Frecvent se
vorbește global de dezvoltarea statomotorie.
 Creșterea și dezvoltarea copiilor sugari

 La naștere fetele au o talie medie de 50,1 cm și o

greutate de 3,2 kg.
 Băieții au o talie de 50,7 cm și o greutate de 3,3 kg.

 Creșterea este foarte intensă în primul an de viață

ajungând cu înălțimea la dimensiuni apropiate de
jumătatea valorilor de la naștere (fetele cresc cu
22,6 cm iar băieții cu 23,1cm).

 Greutatea are valori ascendente, cu aproape de

două ori mai are ca la naștere fetele ajung la 6 kg,
iar băieții ating greutatea de 6,3 kg.

 Dacă ne referim la dezvoltarea pe segmente atunci

observăm că creșterea capului are o evoluție
particulară atât înainte cât și după naștere.
 Înălțimea capului este de 12,5 cm la
naștere. Creșterea craniului se face în mai
multe etape. În primul an creșterea la
ambele sexe este egală și uniformă.

 Gâtul la nou născut pare foarte scurt, mai

ale dacă este privit din față, din cauza
capului căzut înainte și a poziției ridicate a
toracelui. Văzut din spate, gâtul dă
impresia că e mai lung.

 Trunchiul este cea mai voluminoasă parte

a corpului iar în viața intrauterină crește
foarte mult, ajungând să reprezinte 32-35%
din înălțimea corpului. Diametrul biacromial
măsoară la naștere 12 cm. Spatele se
dezvoltă în raport cu creșterea în lungime
și înălțime a trunchiului.
 În uter, corpul copilului stă ghemuit, iar
spatele prezintă o curbură totală cu
convexitatea îndreptată posterior.

 După naștere curbura se îndreaptă și în

primele luni spatele devine plan.

 Coloana vertebrală capătă în primele

trei luni, prin ridicarea capului, o
curbură cervicală cu convexitatea
îndreptată anterior. În următoarele trei
luni prin, prin folosirea poziției sezând
apare o curbură cifotică dorso-lombară,
cu convexitatea orientată posterior.

Toracele se dezvoltă destul de mult,
încât la naștere lățimea lui este de 9
cm, adâncimea este de 8 cm și
perimetrul de 30 cm.
Abdomenul noului născut reprezintă
cea mai voluminoasă parte a corpului
său datorită dezvoltării rapide a
organelor digestive (stomac, intestine,
ficat). Perimetrul abdominal este la
naștere în medie 24-25cm.
Bazinul este la naștere foarte mic și
pare ridicat spre abdomen, diametrul
său anteroposterior este mai mare
decât cel transversal.
 Membrele superioare măsoară la naștere 20 cm în
lungime, iar alonja reprezintă 94% din talie la naștere.

 Membrele inferioare reprezintă la naștere 40% din

lungimea corpului întreg, și au lungime de 17-18cm.
 Pielea măsoară la noul născut circa 2300cm2.

 La naștere musculatura reprezintă 23,3% din întreaga

greutate a corpului. Modificările de ordin cantitativ ale
mușchilor se însoțesc și de modificări în compoziția
lor chimică. Astfel în timp ce la noul născut mușchii
conțin mai multă apă și puține substanțe solide,
procentul de substanțe proteice și de săruri minerale
crește cu vârsta. Proprietățile fiziologice ale mușchilor,
ca excitabilitatea, conductibilitatea, contracilitatea cresc
cu vârsta și cu gradul de antrenament. Elasticitatea
mușchilor este 1,27 kg la copilul de 1 an.

 Oasele cresc și se dezvoltă respectând anumite legi și

reguli privind proliferarea țesutului cartilaginos, apariția
și dezvoltarea centrilor de osificare, creșterea
segmentelor în raport cu creșterea înălțimii corpului,
diferențierea pe sexe.
 Articulațiile încep să se formeze încă din viața
intrauterină. Mișcările reduse pe care le face
fătul în viața intrauterină reușesc în foarte mică
măsură să dezvolte sistemul articular.
 Numai funcțiile motoare de sprijin și de
mișcare, care se exercită după naștere,
reușesc să stimuleze dezvoltarea articulațiilor.
 Factorii mecanici, statici și dinamici, care
acționează permanent asupra segmentelor
osoase, sunt capabili să condiționeze
întinderea și grosimea cartilajului articular,
prezența sau absența cavității articulare sau a
sinovialei, rezistența aparatului capsular și
ligamentar, sensul și amplitudinea mișcării.

 În copilărie caracterul funcțional dominant al

articulațiilor este mobilitatea, la pubertate cresc
extremitățile articulare ale oaselor și se
întăresc; după pubertate crește stabilitatea
articulară și se delimitează sensul și
amplitudinea definitivă a mișcărilor.
 Aparatul respirator, destul de bine dezvoltat la
naștere, prezintă totuși unele imperfecțiuni.
 Nasul copilului este mic și căile respiratorii înguste.
 Traheea măsoară 3 cm lungime față de 12 cm la
adult.
 Plămânii înainte de naștere sunt strânși în partea
superioară și posterioară a toracelui. După primele
resprații ei încep să se lărgească și să coboare în
jos și înainte.
 Greutatea plămânilor este este de 60-65 g, înainte
de respirație și crește până la 94 g după respirație,
din cauza pătrunderii sângelui circulant în vasele
pulmonare.
 Cantitatea de aer ce se ventilează prin plămânii
copiilor este redusă deoarece alveolele sunt încă
mici. Pentru a compensa acest neajuns și pentru a
face față necesităților mari de oxigen a țesuturilor,
ritmul respirator la această vârstă este foarte
frecvent.
 La noul născut frecvența este de 45-50
respirații\minut, iar volumul respirator de circa 20
cm3; capacitatea vitală, măsurată la spirometru,
este de 425 cm3.
 Inima cel mai important organ al circulației,
crește și se dezvoltă în raport cu vârsta și
genul, și cu tipul constituțional, cu
greutatea și înălțimea corpului.

 Contracțile inimii sunt în medie: de la 1-6

luni de la 128\minut; de la 6-12 luni
120\minut; de la 1 la 2 ani 118\minut.

 Reacţiile au caracter primar, fiind

considerate reminiscenţe ale stadiilor
filogenetice, acestea nu reprezintă doar
debutul conduitei motrice, ci şi
fundamentarea activităţii motrice de mai
târziu.
 Reflexele prezente la naștere

 Termenul de reflex provine din cuvântul latin

reflexus (de la reflectare a răsfrânge, a întoarce).
 Reflexele (actele reflexe) sunt procese de bază ale
activității nervoase, prin intermediul cărora exercițiile
senzitive (senzoriale) determină un răspuns efector,
motor sau secretor.
 Copilul se naște cu anumite reflexe primitive
(arhaice), reacții automate la modificările de mediu.
 Aceste reflexe ale nou născutului dispar către
vârsta de 3-4 luni, pe măsură ce locul este de luat
de mișcările voluntare.

 Unele dintre aceste reflexe sunt de protecție, fiind

necesare supraviețuirii, altele reflectă comportarea
care ar putea fi asemuită cu stadiile timpurii din
evoluția omului. Exemplu, dacă o pisică cade de la
înălțime, ea aterizează pe cele patru picioare,
datorită reflexelor primitive de ,,redresare”. Nou
născutul este dotat cu reflexe ce fac ca majoritatea
mișcărilor lui să fie automate.
 Reacția Moro, se produce numai dacă nou-
născutul este treaz. Dacă medicul izbește violent
masa pe care este culcat nou-născutul, dacă se
trage brusc scutecele pe care e culcat sau retrage
mâna care îi susține capul, se declanșează
reflexul Moro. Nou născutul își ,,întinde” tot corpul,
depărtează brațele de torace, le întinde, deschide
degetele, uneori țipă. În timpul al II-lea, se
produce revenirea la poziția de repaus cu brațele
flectate și cu pumii strânși.

 Medicul este singurul în măsură să aprecieze

dacă reflexul Moro este prezent, complet, simetric.
De alminteri nu se trag concluzii decât după ce se
cercetează mai multe reflexe.

 Reflexul de agățare, de apucare a degetelor.

Dacă medicul (sau mama) trece degetul prin
palma nou-născutului, degetele acestuia se închid
brusc și cu atâta forță încât uneori copilul poate fi
apucat și ridicat deasupra planului patului sau
mesei pe care este examinat.
 Reflexul punctelor cardinale se numește astfel,
deoarece modul său de cercetare constă în mai
multe stimulări (atingeri succesive), aplicate în jurul
gurii, în locuri situate conform punctelor cardinale; la
colțurile buzelor (drept și stâng), apoi la părțile din
mijloc deasupra și dedesuptul buzelor. Răspunsul
este cu atât mai rapid cu cât copilul este la interval
mai mare față de ultima alăptare. Limba și buzele
se mișcă spre punctul atins, antrenând uneori și
capul în această mișcare. Esența acestui reflex este
faptul că aceste mișcări ale corpului se fac în
același sens ca și stimulul, declanșând mișcări de
flexie, extensie, rotația ale gâtului.

 Mersul automat. Nou-născutul este ținut de trunchi,

sub brațe, vertical. La contactul plantei (talpa
piciorului) cu masa de examinare, membrul
respectiv se flectează, celălalt se întinde. Când
acesta din urmă atinge planul mesei se flectează,
iar primul se întinde. Din această succesiune de
întindere și îndoire a membrelor inferioare, cu
trunchiul ușor aplecat înainte, rezultă o deplasare
care sugerează mersul automat.
 Reactivitatea. Prin studierea motricității provocate
și a răspunsului la durere, se poate cunoaște
calitatea globală a reacțiilor nou-născutului,
înglobate în termenul de ,,reactivitate”.
 Răspunsul la durerea vie se probează la nou
născutul care este mai puțin vioi cu reactivitate
redusă.
 Pentru aceasta se ciupește prelungit (1-3 sec.)
talpa piciorului.
 În mod obișnuit copilul răspunde prin retragerea
aproape imediată a piciorului excitat, urmată de
flexiuni (îndoiri) succesive ale gambei și ale coapsei
(triplă contracție); apoi apare țipătul (viguros,
prelungit proporțional cu intensitatea durerii) și
starea globală de agitație care se instalează
imediat, pentru a se stinge progresiv, odată cu
țipătul 3-5 secunde. Această mișcare poate fi oprită,
ca și țipătul, prin mângâieri ușoare și rimice ale feței
sau ale toracelui anterior.

 Dacă un stimul prea dureros nu declanșează decât

retragerea imediată a piciorului, fără țipăt și fără
mișcare globală, este vorba de un caz patologic.
 Există o tendință generală ca aceste
reflexe primitive să dispară către
vârsta de 3 luni, care este vârsta
când sugarul începe să facă mișcări
voluntare.

 El atinge această etapă când începe

să dorească și să poată să ,,facă”
ceva singur. În jurul vârstei de 3 luni,
există o acalmie în activitatea
motorie a sugarului deoarece
mișcările automate se sting, iar
mișcările voluntare încep să apară.