Sunteți pe pagina 1din 10

Afectivitatea

1. Definiţie si caracterizare generală .


Procesele psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri, uneori
atitudinale, poartă denumirea de procere afective.
Afectivitatea este ansamblul proceselor psihice care reflectă, sub forma usor trăiri subiective
specifice, raportul de concordanţă, respectiv, discordanţă, dintre dinamica evenimentelor interne (
stările proprii de necesitate, motivaţie ) şi dinamica evenimentelor externe ( stimulii, situaţiile
obiective şi proprietăţile lor )
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care
acesta o are pentru subiect pentru că numai într-o asemenea relaţie ( dintre obiect si subiect) obiectul
capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor.
Relaţionarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte, fenomene, persoane, evenimente se
soldeaza cu construirea treptată, în plan subiectiv, a unor atitudinii, a unor poziţii faţă de acestea,
atitudini care pot fi oricând redeclanşate .
Între procesele afective şi cele cognitive, există o serie de diferenţieri .
Procese cognitive :
 În ele, omul operează cu instrumente specializate ( gândirea cu operaţii, memoria cu procese,
imaginaţia cu procedee )
 Subiectul se subordonează obiectului pe care încearcă să-l epuizeze cognitiv;
 Ceea ce contează la ele sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor.
Procese afective :

 Omul reacţionează cu întreaga lui fiinţă, afectivitatea era o vibraţie, concomitent organică,
psihică şi comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie şi
respingere, căutare şi evitare;
 Subiectul se subordonează relaţiei, într-un fel sieşi, pentru că el este cel care introduce o
anumită valoare sau semnificaţie emoţională în obiectul reflectat ;
 Contează organizarea motivaţională a indivizilor, raportul obiectului ( perceput, gânditsau
imaginat ) cu necesităţile, cu gradul lor de satisfacere.

Diferenţe există şi între afectiv şi motivaţional, în cazul primului contând efectul de câmp ( în
care deplasarea unui punct determină o variaţie dinamică într-un alt punct, născându-se astfel
un curent de echilibrare preferenţială care dispare o dată cu lichidarea tensiunii ), în timp ce în
cazul celui de-al doilea, esential este caracterul vectorial.
Aceste diferenţe nu trebuie să ne ducă la considerarea afectivităţii ca fiind ruptă de cognitiv şi
motivaţional, dimpotrivă între ele există o foarte strânsă interinfluenţare, ba chiar o convertire a
unora în altele.
Practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi
interdependenţă. Afectivitatea este prezentă începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu
realizările ultimative ale conştiinţei. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componentă bazală,
1
infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază
profund de roboti şi calculatoare, de aşa zisa inteligentă artificială.

2. Clasificarea trăirilor afective.

În clasificarea acestora se utilizează mai multe criterii, cum ar fi : intensitatea, durata, complexitatea,
gradul lor de conştientizare etc. Inspirati de studiile asupra afectivităţii ale psihologului roman Vasile
Pavelcu vom utiliza criteriul corelaţiei dintre activitatea scoarţei cerebrale ( centri nervosi superiori ) şi
ai subscoarţei cerebrale ( centri nervosi inferiori ) . În funcţie de acest criteriu, vom stabili trei mari
categorii de procese afective : primare, complexe, superioare.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape
de biologic si mai putin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional.
În categoria lor includem :
a. Tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează
afectiv orice act de cunoaştere ; o senzaţie, o reprezentare, o amintire, un gând etc. trezesc noi stări
afective de care adeseori nici nu ne dăm seama ; culorile, sunetele, mirosurile percepute
generează nu doar acte cognitive, ci şi afective. ( de plăcere, de neplăcere )
b. Trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a organelor
interne ; ele sunt datorate, mai ales ’’ ciocnirilor ’’ dintre organele interne în stare de boală ; în
cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de mohoreală, în
hepatită predominantă este euforia, pentru ca în maladiile pulmonare să fie mult mai frecvente
stările de iritare.
c. Afectele sunt procese afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente,
de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima,
accesele de plans zgomotos, râsul în hohote etc. sunt astfel de afecte care, desireorganizate
cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt insoţite de o expresivitate bogată, se
manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate. Desi se supun mai greu
controlului conştient, acesta nu este total exclus şi tocmai de aceea omul nu este considerat a fi
iresponsabil de acţiunile efectuate sub impulsul afectelor . Angajarea într-o altă activitate,
efectuarea unor mişcări preventive ar putea contribui la stăpânirea lor .

B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi


intelectualizare.
Cuprind :
a. Emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile
separate ale obiectelor, au caracter situativ, desfăşurare dumultoasă sau calmă, orientare bine
determinată ( spre un obiect sau o persoană anumită ) . Printre acesrea enumerăm : bucuria,
tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea,
plăcerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate şi diferenţiate decat afectele, manifestându-
se într-un comportament mai nuanţat, şi rafinat, în principal, după tipare şi convenienţe socio-
culturale.

2
b. Emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară
individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în
realizarea comportamentului moral. De obicei presupun evaluări, acordări de semnificaţii
valorice activităţilor desfăşurate. Când între ele şi situaţiile de viată există coincidenţe, asistăm
la acumularea şi sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări emoţionale concordante.
Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al
situaţiilor cu care ne confruntăm pe de altă parte produce şocul emoţional . Spre deosebire de
afecte, ele se supun în mai mare masură învăţării, existând chiar o forma de învăţare afectivă.
c. Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă.Spre
deosebire de emoţii care au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Aceasta nu înseamnă că nu
au o cauză sau chiar mai multe, insă individul, cel puţin momentan, nu-şi dă seama de existenţa
acesteia . În urma unui analize atente, cauza dispoziţiei poate fi depistată şi înlăturată (dacă
este vorba de o dispoziţie negativă care de obicei creează un fond pesimist ) sau reţinută şi
amplificată ( dacă este vorba de o dispoziţie pozitivă care creează un fond optimist ). Dacă
dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter. Firile inchise, taciturne,
anxioase, mohorâte, ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai
prin repetarea şi prelungirea în timp în personalitatea individului a dispoziţiil or afective trăite
de acesta în existenţa sa personală.

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare şi raportare valorica,


situată nu la nivel de obiect ( ca cele primare ), de activitare ( ca cele complexe ), ci la nivel de
personalitate, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.

a. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini
afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situţia provoacă
noi sentimente. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita afectivă a individului. Sentimente
ca dragostea, ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinţa includ elemente de ordin
intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Ca generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi :
- Intelectuale ( curiozitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr ) care apar în procesul
cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora .
- Estetice ( admiraţia, extazul ) apărute în procesul reflectării frumosului din viaţă, natură,
societate .
- Morale ( patriotism, datorie ) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduitele
personale sau ale semenilor.
Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele, se formează sentimentele Eu-lui ( amorul propriu,
sentimentele de inferioritate sau de superioritate ). La fel de importante suntsi
sentimentele sociale şi psihosociale ale omului ( vanitatea, demnitatea, sociabilitatea)
b. Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte
mare, antrenând întreaga personalitate.
Daca emoţia este pasageră, simplă, dezordonată, pasiunea este durabilă, complexă, organizată.
De altfel în toate tipologiile personalităţii, emotivul şi pasionatul formează tipuri distincte,

3
primul fiind exploziv, un foc de artificii, celălalt constant, un fel de bec ce iluminează tot timpul.
Totuşi, pasionatul nu poate trăi fără proliferarea emoţiilor pe care şi le provoacă sau le suportă. El
are nevoie de noutăţi, de surprize, de obstacole, doreşte absolutul, respinge satisfacţiile limitate
oferite de realitate . Ca urmare, el caută, gaseşte sau produce tot timpul motive de
nelinişte, prilejuri de a fi activ. Psihologia clasifică pasiunile în două mari categorii:
 Pasiuni lucide sau nobile si pasiuni oarbe. Ultimele sunt fondate pe trei centre de interes
fundamentale : Eul ( pasiunile posesive : avariţia cupiditatea, fanatismul ) Altul ( gelozia, ambiţia )
Lumea ( pasiunea pentru jocurile de noroc sau pentru alte jocuri intelectuale )
După conţinut, procesele şi stările emoţional-afective se împart în două categorii mari : emoţii şi
sentimente obiectuale, raportate la obiecte concrete, animale şi persoane ( sentimente de admiraţie, de
ataşament, de dragoste, de posesiune sau opusele lor ) şi emoţii şi sentimente valorice, raportate la
sistemele de valori şi relaţii structurate intorico-cultural :
 sentimentele legate de valorile morale ( de mila, de compasiune, de solidaritate, de dreptate
etc )
 sentimentele legate de valorile estetice ( sentimentul frumosului, sentimentul tragicului,
sentimentul sublimului )
 sentimentele legate de valorile cognitiv-spirituale ( dragostea de adevăr, îndoială, sentimentul
consonanţei sau disinanţei cognitive )
 sentimente legate de valorile profesionale ( sentimentul răspunderii, realizării sau
performanţei )
 sentimentele legate de valorile religioase ( iubirea de Dumnezeu, ataşamentul la preceptele
religioase )
 sentimentele de apartenenţă religioasă ( sentimentul apartenenţei etnice, sentimentul
naţional )
 sentimentele legate de relaţionarea interpersonală ( sentimentul respectului, sentimentul
coparticipaţiei, sentimentul toleranţei .

3. Proprietăţile trăirilor afective.


Când vorbim de proprietăţile trăirilor afective avem în vedere nu notele lor distinctive şi definitorii care le
individualizează în raport cu alte fenomene psihice, ci capacităţile sau disponibilităţile pe care le posedă .
a. Trăirile afective dispun de capacitatea de a se exterioriza, de a putea fi ’’ văzute, citite, simţite ’’
proprietate pe care o numim expresivitate emoţională . Exteriorizarea se realizeazăprin
intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale . Acestea sunt :
mimica şi pantomimica ( ras, plâns, zambet) ; modificări de natură vegetativă ( amplificarea sau
diminuarea ritmului respiraţiei, vasoconstrucţia şi vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a
parului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau a
hormonilor ) modificarea vocii ( a intensităţii, ritmului vorbirii, timbrului vocii etc.)
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se subordonează stărilor
afective dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. ( ex : conduita
expresivă a tristeţii – braţele atârnate, capul aplecat, ploapele şi colţul buzelor lăsate în joc, mişcări
fără vigoare se deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei ( ţinută dreaptă, zveltă, ochii deschisi,
strălucitori, mobilitatea braţelor )

4
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care
semnificative sunt :
o Rol de comunicare : se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau
cea pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o perceapă ; citind expresiile emoţionale exprimate pe
chipul elevilor săi, profesorul îşi poate da seama daca aceştia au inteles sau nu ;
o Rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte : o persoană poate
plange pentru a impresiona, a obtine mângâierea, acordul sau ceea ce şi-a propus ; o alta
manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva ; in acest sens vorbim de utilizarea
socială a expresiilor emoţionale cu scop, pentru a obtine ceva .
o Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm :
plângem în situaţii triste, râdem in cele vesele ; comportamentul invers ar fi un exemplu
tipic de dezadaptare expresiv-emoţională .
o Rol de contagiune : de a se transmite şi de a trezi reacţii similare si la alte persoane, de a da
naştere la stări afective colective- pozitive sau negative – prin aceasta întărindu-se forţa de
coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor
o Rol de accentuare sau de diminuare a însăşi trăirii afective : plângând ne putem ’’descărca ’’
, elibera sau dimpotrivă “încărca” afectiv.
În viaţa social unele expresii şi conduit emoţionale se convenţionalizează, sunt întărite si
valorificate, altele inhibate şi response, având loc parcă un fel de ‘’dresaj afectiv’’ . Apoi,
unele expresii emoţionale se standardizează, se generalizează şi se asociază cu o serie de
semen afectogene, dând naştere astfel unui ‘’limbaj afectiv’’ ( ex. Sărutul s -a standardizat sub
diferite specii : parintesc, amical, fratern, collegial, official, erotic ) . Rezultă că expresiile
emoţionale au nu doar o semnificaţie individuală, ci şi una socială .
b. Trăirile afective au proprietatea de a se converti unele în altele, adica de a se transforma din pozitive
în negative sau invers. Un sentiment puternic de dragoste poate trece în opusul său, în cel de ură.
Dacă această coversiune nu depăşeşte o anumită frecvenţă relativă, daca ea este profund
motivată şi păstrează nealterat echilibrul intern al personalităţii, atunci vorbim de mobilitatea
stărilor afective. Dacă însă covertirile unor stări în altele sunt extrem de frecvente şi de nimic
motivate, atunci avem de-a face cu fluctuaţia trăirilor afective care este un semn de natură
psihologică .
c. Trăirile afective au capacitatea de a se păstra şi în lipsa stimulului care le-au generat . Această
proprietate are o foarte mare importanţă, deoarece acţionând asupra semnificaţiei afectogene a
stimulului putem creşte, amplifica sau dimpotrivă diminua trăirea afectivă.
Expresivitatea, conversia şi persistenţa trăirilor afective sunt proprietăţi care au o mare
aplicabilitate practică.

4. Rolul proceselor afective .


Problema rolului proceselor afective a fost extrem de controversată înpsihologie.

Emoţiile prin starea de agitaţie difuză, prin intensitatea şi desfăşurarea lor tumultoasă dezorganizează
conduita umană ( Pierre Janet )
Emoţiile prin mobilizarea întregului organism, prin punerea lui în acord cu situaţia organi zează conduita
umană ( W.B. Cannon)

5
În această manieră tranşantă, nici una dintre concepţiile de mai sus nu poate fi acceptată.
Procesele afective luate în ansamblul lor îndeplinesc ambele categorii de roluri, dar în condiţii diferite.
Astfel, ele dezorganizează conduita atunci când sunt foarte intense sau când individul se confruntă cu
situaţii noi, neobişnuite, pentru care organismul nu si-a elaborat încă modalităţilecomportamentale
adecvate. Stările de groază, de furie, de depresie, de ură, prin intensitatea lor crescută, paralizează,
anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente
a activităţii.
Dacă insă trăirile afective au o intensitate normala, daca ele apar în situaţii pentru care organismul şi -a
elaborat deja diferite modalităţi comportamentale, atunci ele organizează conduita.
Funcţia esenţială a proceselor afective ca şi a expresiilor lor este aceea de a pune organismul în acord
cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita umană din punct de vedere energetic şi direcţional.
Chiar dezorganizarea iniţială care apare uneori va duce, în final, la o organizare superioară, în sensul că
individul va şti în altă situaţie cum să reacţioneze. Procesele afective îndeplinesc un rol major în
susţinerea energetică a activităţii . Ele potenţează şi condiţionează acţiunea ’’regizează’’ schimburile cu
ambianţa permiţând stăpânirea ei.
Chiar situaţiile stresante sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se
adapteze mai bine ambianţei şi solicitorilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduite agresive,
represive sau autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă, autorealizare.
Afectivitatea indeplineşte funcţii importante nu doar în raport cu activitatea, ci şi cu procesul
cunoaşterii interpersonale. Mai mult decât atât, afectivitatea, prin una dintre formele ei specializate –
simpatia, are un mare rol chiar în apariţia şi menţinerea societăţii. Psihologul francez Theodule Ribot
afirma, încă din 1897 că ’’ simpatia este baza întregii existenţe sociale ’’

5. Trăsăturile de bază ale proceselor afective .


Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidenţă câteva trăsături
comune, şi anume :
a) Polaritatea deriva din concordanţa sau discordanţa dintre dinamica actuală a stărilor interne de
motivaţie şi situaţiile externe. Astfel, concordanţa determină apariţia unei trăiri emoţi onale
pozitive, iar discordanţa determină o trăire emoţională negativă .
Polaritatea atestă în modul cel mai convingător faptul că emoţia este condiţionată şi direcţionată nu
numai în plan subiectiv intern ( nu există trăiri absolut pure ), ci şi in plan extern, obiectual, fiind
legată deci de acţiunea unui stimul afectogen . În general se consideră că trăirile de semn pozitiv
ridică tonusul activităţii şi facilitează desfăşurarea ei, fiind denumite stenice, iar cele de semn
negativ scad tonusul activităţii, frânând desfăşurarea ei, fiind denumite astenice.
b) Intensitatea reprezintă forţa sau încărcătura energetică a trăirii emoţionale. Ea este proporţională
cu intensitatea stimulului afectogen . Corespunzator, trăirile emoţionale se impart în puternice,
medii şi slabe. Se dovedeşte că în influenţarea dinamicii comportamentului, în optimizarea sau
perturbarea lui, intensitatea trăirii devine mai importantă decât semnalul. Astfel, trăirile prea
puternice au un efect dezorganizator, iar cele prea slabe sunt insuficient de stimulative. Cea mai
adecvată este intensitatea medie.
c) Durata sau stabilirea este o proprietate importantă a trăirilor emoţionale. Ea se manifestă sub două
forme :

6
 Forma activă ( actuală ) care defineşte o trăire activă ( emoţiile, obiectuale curente );
acestea trebuie să corespundă duratei de acţiune a stimulului, ca orice reacţie de răsspuns.
În realitate, însă, se constată ca orice trăire durează mai mult decât stimulul .
 Forma pasivă ( latentă ) care caracterizează structurile afective complexe de genul
sentimentelor. Avem şi o stare afectivă de fond care devine o constantă bazală a
personalităţii, anume dispoziţia , care poate fi robustă, optimistă sau sceptică şi pesimistă.
d) Convertibilitatea este proprietatea structurilor emoţional-afective de a-şi modifica semnul : unade
semn pozitiv trece în alta de semn negativ ( iubirea se converteşte în ură ), iar una de semn negativ
trece în una de semn pozitiv ( ura se transformă în iubire, intoleranţa în toleranţă ) . Aceasta se
produce, fireşte, în timp, prin schimbarea raportului iniţial dintre semnificaţiilediferitelor
proprieteţi ale obiectului de referinţă.
e) Ambivalenţa este proprietatea unei structuri emoţional-afective de a include două tipuri de trăiri
antagonice în raport cu acelaşi obiect – una pozitivă, de apropiere şi afecţiune, şi alta negativă, de
respingere şi de îndepărtare.
Ambivalenţa este o trăsătură caracteristică a afectivităţii copilului mic şi devine o excepţie la adult (
la acesta din urmă exemplul cel mai frecvent si evident de ambivalentă este gelozia ).
Permanentizarea unor stări ambivalente la vârsta adultă este rezultatul unei tulburări patologice.

6. Locul şi rolul laturii emoţionale în structura afectivităţii.


Pentru a găsi raspunsul corect la întrebarea ’’ce rol joacă emoţia în viata şi activitatea noastră’’ ,
trebuie să pornim de la luarea în considerare a ansamblului sarcinilor de reglare, ce decurg din
interacţiunea largă cu realitatea externă şi din stările interne de motivaţie .
Procedând astfel, se va constata că, în reglarea activităţii umane, intră în mod obligatoriu semnalele
emoţional-afective :
a. De alarmare psihofiziologică
b. De selectare şi clasificare adaptiv-pragmatică a influenţelorexterne
c. De informare inversă suplimentară în stabilirea şi restabilirea echilibrului intern al personalităţii.

Efectul reglator principal va depinde nu de semnul trăirii, ci, în primul rând, de intensitatea şi
durata ei. Prin urmare, criteriul după care se poate delimita în mod corect funcţia reglatoare a
emoţiei de deviaţiile ei perturbatoare este de ordin energetic, iar nu informaţional. Trecerea sau
coborârea intensităţii unei emoţii, indiferent de semnul ei informaţional, dincolo şi, res pectiv, sub
limitele fâşiei de siguranţă a sistemului afectiv determină, de cele mai multe ori,efecte
perturbatoare ; fie blocarea acţiunii, fie alterarea parametrilor ei dinamici – viteză, precizie,
durată, tempou, coordonare, fie, în sfârşit, modificarea totală a direcţiei ei de desfăşurare.
Funcţia de bază şi unica specializată a acestei componente, elaborata şi consacrată de procesul
îndelungatei evoluţii istorice şi ontogenetice, este cea de reglare.
Funcţia reglatoare a acestei componente, atunci când ea atinge nivelul de dezvoltare şi maturizare,
se implică în 3 momente principale ale activităţii:
 Momentul iniţial, de orientare, pregătire şi declanşare, prin conlucrearea cu mecanismele
centrale de decizie la stabilirea scopurilor şi alegerea mijloacelor, la determinarea direcţiei
şi indicatorilor energetici .

7
 Momentul desfăşurării, al execuţiei, prin : evaluarea efectului adaptiv al operaţiilor şi
rezultatelor parţiale, şi prin susţinerea-potenţarea energetică a ’’mişcării’’ spre atingerea
obiectivului final.
 Momentul final al încheierii prin : acceptarea şi integrarea rezultatului obtinut sau prin
respingerea lui şi reorientarea subiectului spre o altă acţiune.
Trăirile asociate unui moment condiţionează şi modulează pe cele asociate altuimoment.
Concluzia este următoarea : orice acţiune, orice structură operaţional-cognitivă şi cu atât
mai mult formele integrate ale activităţii- jocul, învăţarea, munca, creaţia – posedă şi o
integrare în plan afectiv.

7. Expresiile emoţionale şi funcţiile lor.


Trăirile emoţionale se exteriorizează în trei tipuri mari de reacţii şi efecte :
a. Răspunsul emoţional imediat poate fi abordat sub 3 aspecte : cel al comportamentului global, cel
fenomenologic şi expresiv, cel al modificărilor fiziologice ale organismului.
 Tipurile de comportamente globale apar ca răspuns la o situaţie şi variază în natura şi
structura lor conform situaţiei şi particularităţiilor individului. Cel mai bine cunoscute sunt
comportamentele corespunzătoare emoţiilor de tonalitate negativă. Dintr-o perspectivă
finalistă, ele pot fi considerate ca reacţii de urgenţă, care mobilizează sistemul organismului
pentru a face faţă situaţiilor periculoare. Din categoria acestor comportamente menţionăm:
1) Comportamentul de surpriză . Este vorba de un comportament foarte frecvent, sensibil
asemanator de la un subiect la altul, dar de o durată atât de scurtă, încât este dificil de
recunoscut în absenţa unor metode adecvate de observaţie. Este declanşat de un stimul
neaşteptat şi este, probabil, un stadiu pregatitor al comportamentelor de frică şi furie.
Constă în modificarea rapidă a pozitiei corpului : muschii gâtului se întind, umerii se ridică,
bratele se duc uşor înainte, gura se contractă în rictus. Ansamblul reacţiei durează intre
1/4-1/2 secunde si nu a putut fi analizat decât cu ajutorul înregistrării
cinematografice.
2) Comportamentul de frică si furie. Dacă situaţia este percepută ca ameninţătoare,
comportamentul de surpriză este urmat imediat de un comportament de furie, una din
manifestările posibile ale lui putând fi agresiunea fizică, sau de un comportament de
frică. Există comportamente de frică diferite. Cel mai frecvent este cel de fugă, dar este
posibil şi ca subiectul, dimpotrivă, să rămână imobilizat ; această imobilizare poate fi
urmată de un comportament de furie orientat asupra propriei persoane.
Comportamentul de frică-furie a fost studiat din punctul de vedere al calităţilor lui
fiziologice, relevându-se caracterul adaptiv al acestora, pregătirea subiectului pentru o
acţiune violentă necesară supravieţuirii.
3) Sincopa. În anumite cazuri, un stimul afectogen penibil provoacă o stare de sincopă.
Aceasta este precedată de o senzaţie de slăbiciune musculară, de transpiraţie, clătinare
şi înceţoşarea privirii. Apoi, poate surveni pierderea cunoştinţei, acompaniată de
pierderea controlului asupra sfincterelor. Acest comportament este legat de o scădere a
presiunii venoase, antrenând o acumulare a sângelui în părţile inferioare ale corpului şi,
ca urmare, o anoxie cerebrală.

8
 Fenomenologia şi expresivitatea facială. Analiza fenomenologică este de natură lingvistică,
urmărind stabilirea echivalenţelor dintre diferiţi termeni şi arătând relativitatea verbalizării şi
a descrierilor stărilor emoţionale. Psihologia clasică, în cadrul căreia s -a promovat o astfel
de analiză, gasea o corespondenţă directă între conţinutul şi semnul trăirilor emoţionale, pe
de o parte, şi expresiile faciale, pe de alta, ceea ce făcea posibilă studierea celor dintâ i pe
baza observării celor din urma.
 Manifestările fiziologice. Răspunsul emoţional imediat este acompaniat de un ansamblu de
manifestări fiziologice. Se ştie dintotdeauna că emoţiile declansează asemenea fenomene
precum accelerarea sau încetinirea pulsului şi a respiraţiei, transpiraţie, palirea sau
înroşirea feţei, dilatarea pupilelor, uscarea gurii, nevoia de micţiune. Aceste variaţii se află
sub influenţa sistemului nervos vegetativ care este subordonat unor centri situati la baza
creierului, în regiunea hipotalamică . Stimularea mecanismului simpatic are un efect
ergotrop, pregătind organismul pentru acţiune, pentru ripostă la excitantul perceput ca
ameninţător. Stimularea mecanismului parasimpatic, favorizând secreţia de acetilcolină,
tinde să introducă un regim de destindere, care poate corespunde, în cazurile extreme,
reacţiei de sincopă.
Studiul aspectelor fiziologice ale emoţiilor la om poate fi realizat, înregistrând simultan
diverşi indicatori :
 Respiraţia : sub influenţa emoţiei, ritmul se accelerează sau se încetineşte şiin
general devine neregulat.
 Tensiunea arterială : de regulă creşte.
 Rezistenţa electrică a pielii : de obicei scade.
 Electroencefalograma : traseele se modifică, dispărând ritmul alfa .
b. Răspunsul emoţional secundar. Răspunsul emoţional imediat este urmat de o fază de natură
diferită . Astfel, emoţiile cu tonalitatea agreabilă sunt în general urmate de o stare de destindere,
concomitent cu instalarea unei senzaţii de bine şi satisfacţie, pe baza căreia încep să se
organizeze sentimente complexe. Raspunsul emoţional secundar nu decurge într-o manieră rigidă
din cel imediat. În anumite cazuri, el poate fi inadaptiv şi atunci ca intra în cadrul patologiei. Dar
chiar când rămâne normal, poate îmbrăca forme diverse.
Raspunsul secundar exprimă momentele de recuperare şi este marcat în general de starea de
oboseală, de apatie şi depresie. Organismul tinde sa reacţioneze împotriva acestor efecte
secundare şi tocmai aici se află originea efectelor persistente ale emoţiilor.
c. Efectele persistente ale emoţiilor . Din perspectiva psihologiei invăţării, organismul tinde să
dezvolte obisnuinţe, care vor viza prelungirea sau provocarea efectelor secundare agreabile ale
emoţiilor şi, din contră, eliminarea efectelor negative. Aceste atitudini emoţionale reprezintă
efecte persistente ale emoţiilor. Sentimentele sunt aspectul subiectiv, introspectiv al acestor
eforturi constante. Sentimentul adaptează conduita noastră la un univers transformat, la un
univers care ne face sa vedem lucrurile în alte culori. Habitudinile emoţionale au o valoare
adaptivă chiar dacă condiţionează o inadaptare. Astfel, timiditatea se poate dezvolta, în anumite
cazuri, ca o conduită adaptivă destinată evitării efectelor anxietăţii.
Habitudinile emoţionale constituie elementul esenţial al motivaţiilor individului .
Expresiile emoţionale de ordin neurovegetativ şi motov îndeplinesc două funcţii principale :
- Una adaptivă, jucând rolul de semnale de avertizare şi descurajare a adversarului.

9
- Una de comunicare, furnizând informaţii despre starea interă a subiectului în momentul
dat.

8. Teorii privind producerea emoţiilor .


Teoriile privind mecanismul producerii emoţiilor au trecut prin 3 etape corespunzând nivelului
cunoaşterii psihofiziologice la momentul în care au fost elaborate.
a) Teoria periferică James-Lange . În 1884, psihologul american William James propunea o teorie care
ţinea cont de faptele experimentale existente în acel moment. Această teorie explica emotia prin
efectul asupra conştiinţei al tulburărilor periferice provocate de percepţia stimulului. Esenţaei
este condensată în formula “Nu trebuie să mai spunem că dacă vedem un urs ne este frică şi o luam
la fugă”, ci dimpotrivă, trebuie să spunem “ne este frică pentru că fugim” .
b) Teoria cortico-diencefalică a lui Cannon-Bard. Cercetătorii americani B.W. Cannon şi P. Bard au
demonstrate că trebuie admis că, în producerea emoţiei, rolul primordial îl are sistemul nervos
central .
În variant lui Cannon, schemele dinamice ale emoţiilor, îşi au sursa în hipotalamus. În stare
normală, mecanismele emoţiilor sunt inactive, exprimarea lor fiind inhibată de controlul cortical.
Când percepm un stimul de natură să provoace o emoţie, excitaţia transmisă la cortex are drept
effect şi ridicarea acestei inhibiţii. Schima dinamică hipotalamică este eliberată şi sunt declanşate
manifestările periferice, iar, concomitent, semnalul acestei declansări este retrimis cortexului, care îl
integrează în experienţa noastră.
c) Teoria lui Arnold-Lindsley . M.B. Arnold, în 1950 şi D.B. Lindsley , în 1951, au supus criticii teoria lui
Cannon-Bard pentru faptul că ea nu explica satisfăcător anumite aspecte ale emoţiei, care în teoria
lui James-Lange era mai bine surprinse. Astfel, o reacţie emoţională tinde să se autoîntreţină şi să
se accentueze : simţim furia cum creşte şi cum expresia ei se accentuează .
Cei doi au propus o teorie , denumită a activării, care permite concilierea faptelor cunoscute în
prezent . Stimulul declanşează o excitaţie care ajunge în cortex. În acest moment, se produce o
activare emoţională şi o declanşare a schemei dinamice hipotalamice care va genera expresiile
periferice.
Manifestările periferice vor fi, la rândul lor, percepute şi această percepţie tinde să intensifice
activarea emoţională de la nivel cortical. Se stabileşte astfel un circuit închis care explică
desfăşurarea ’’în avalanşă’’ a anumitor emoţii, prin întăriri succesive ale activării emoţionale, care
condiţionează gradul de eliberare a mecanismelor hipotalmice.
În această teorie, regiunea talamo-hipotalmică joacă un rol dublu. Ea primeşte influxurile corticale,
care normal inhibă schemele dinamice; pe de altă parte, ea trimite cortexului semnale că această
schemă este eliberată, ca în teoria lui Cannon-Bard, precum şi percepţia efectelor periferice ale
acestei eliberări, pentru a cărei trasmisie, regiunea respectivă serveşte ca releu .
Trebuie spus că, expresiile periferice se produc prin stimularea directă cu curent electric a zonei
hipotalamice, fără ca subiectul să încerce vreo emoţie.

10