Procese metabolice

Stan Gabriel Andrei

Sandu Andrei
Clasa a XII-a D
 Ce reprezintă metabolismul?
Prin metabolism se înţelege totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care au loc
în ţesuturile organismului viu. Metabolismul este un proces complex, ce implică schimburi
de materii şi energii, şi care include două procese (simultane) opuse:
 catabolism / dezasimilaţie - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanţelor
din organism; se produce în special ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din
moleculele diferitelor substanţe; acest tip de reacţii este însoţit de eliberare de energie
(reacţie exotermă).
 anabolism / asimilaţie - procesele chimice de biosinteză a substanţelor ce intră în
alcătuirea materiei vii. Reacţiile anabolice se caracterizează prin consum de energie şi
se numesc reacţii endergonice (reacţii endoterme).
După rolul jucat în biologia organismelor, metabolismul este clasificat în:
 Metabolism primar sau fundamental, care este implicat direct, esenţial în menţinerea
vieţii organismelor şi plantelor.
 Metabolism secundar sau lăturalnic, care este implicat în producerea de substanţe
"neesenţiale" vieţii (de ex., pigmenţi, alcaloizi, antibiotici agenţi etc.).
 Ce reprezintă metabolismul?
Energia necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare parte din desfacerea
legăturilor macroergice ale diferiţilor compuşi. În funcţie de capacitatea de producere a
energiei, organismele se împart în :
 autotrofe (greacă autos=însuşi; trophe=hrană) - organisme care îşi sintetizează
substanţele organice necesare, prin procesul de fotosinteză şi chemosinteză.
 heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care îşi asigură hrana
folosind diferite substanţe în descompunere (saprofite sau parazitând alte organisme vii
(parazite).
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii chimice:
hidroliză, hidrogenare, deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare,
esterificare, condensare, polimerizare.
 Metabolismul glucidic
Glucidele îndeplinesc în organism trei roluri esenţiale: energogenetic (predominant) ,structural
(în structura substanţelor complexe) şi funcţional (exemplu: ribozele acizilor nucleici)
Monozaharidele absorbite din intestin sunt transportate prin vena portă la ficat. Toate
monozaharidele sunt transformate în glucoză. Glucoza constituie forma finală de transport şi
utilizare a glucidelor Din ficat, glucoza poate urma mai multe căi:
 răspândirea în organism prin intermediul sângelui;
 catabolizarea (oxidarea) anaerobă şi aerobă;
 transformarea în glicogen, formă de depozitare a glucidelor în organism;
 transformarea în lipide sau aminoacizi
 Metabolismul glucidic
Glucoza sangvină. Aceasta, împreună cu cea din alte lichide ale corpului, are concentraţia de 1 g/l şi se menţine
constantă. Această constantă poartă numele de glicemie. Cantitatea medie totală de glucoză din organism este de
aproximativ 55 g.
Catabolizarea glucozei. Se desfăşoară prin două mecanisme: anaerob (glicoliza) şi aerob.
Glicoliza este procesul catabolic care constă dintr-o succesiune de reacţii catalizate enzimatic, ce realizează
transformarea moleculei de glucoză în două molecule de acid piruvic şi eliberarea a două molecule de ATP. În glicoliza
musculară rezultă acid lactic, care este transformat în faza de refacere în acid piruvic. Glicoliza poate porni de la glucoză
sau de la acid piruvic. În ultimul caz este necesară în prealabil glicogenoliza, proces de eliberare a glucozei din
depozitele de glicogen.
Degradarea aerobă continuă procesele oxidative anaerobe şi se desfăşoară în mitocondrii. Degradarea aerobă determină,
într-o primă fază, transformarea acidului piruvic în acetil coenzima A.
Acetil Co A pătrunde în ciclul Krebs unde, printr-un şir de procese oxidoreducătoare, se realizează oxidarea completă.
Rezultă: două molecule de CO2, pentru fiecare moleculă de acetil Co A, H+, care după ce parcurge lanţul respirator,
împreună cu O2 formează H2O şi 38 de molecule de ATP (acid adenozintrifosforic).
Glicogenogeneza este procesul anabolic de polimerizare a glucozei în glicogen, forma de depozitare a glucidelor în ficat
şi muşchi.
Procesele de glicogenogeneză şi glicogenoliză sunt compensatorii şi asigură valoarea constantă a glicemiei. Cele două
procese prezintă o mare mobilitate datorită faptului că glicogenul nu face parte din structura celulară.
Gluconeogeneza este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide. 60% dintre aminoacizii conţinuţi şi proteinele tisulare
pot fi convertiţi în acid piruvic şi, urmând calea inversă glicolizei, pot da naştere glucozei. Aceaşi cale este urmată şi de
glicerolul rezultat în urma hidrolizei lipidelor.
Iniţial, acizii graşi sunt convertiţi în acetil coenzima A şi apoi în glucide. Dacă sinteza are ca final producerea de glicogen,
se numeşte glicogenoneogeneză.
 Metabolismul lipidic
Lipidele îndeplinesc următoarele roluri:
 structural, intrînd în structura biomembranelor, unde asigură permeabilitatea selectivă;
 energetic, prin eliberarea unei mari cantităţi de energie;
 funcţional, prin hormonii steroizi de natură lipidică;
 metabolic, prin procesele permanente de lipogeneză şi lipoliză. În urma digestiei rezultă glicerol şi acizi graşi.
Glicerolul şi acizii graşi cu lanţ scurt de atomi de carbon ajung la ficat prin vena portă. Acizii graşi cu lanţ lung de
carbon sunt absorbiţi în vasele limfatice, după resinteza trigliceridelor sub formă de chilomicroni.
În circuitul sangvin, chilomicronii sunt descompuşi, iar trigliceridele sunt hidrolizate în decurs de 1- 2 ore de la formare. În
ficat ajung, sub formă de glicerol, şi acizi graşi care pot urma mai multe căi:
 Lipidele de circulaţie. Acestea sunt constituite din trigliceridele de absorţie,din acizii graşi rezultaţi în urma hidrolizei
trigliceridelor de rezervă şi din alte substanţe de natură lipidică.
 Formarea depozitelor adipoase. Se realizează din lipide circulante sub acţiunea lipazelor. Adipocitele pot depozita
trigliceride în cantităţi de 80–95% din volumul lor. Ţesutul adipos este răspândit subcutant, retroperitoneal, în
pericard, în ficat etc. El reprezintă 20% din greutatea corporală (aproximativ 15 kg la 75 kg greutate corporală).
 Catabolizarea lipidelor. Trigliceridele din depozitele adipoase, utilizate ca substrat energetic, sunt hidrolizate în
glicerol şi acizi graşi. Glicerolul se cuplează cu căile metabolice ale glucidelor (gluconeogeneză sau catalizare
oxidativă), prin intermediul acidului piruvic.
Acizii graşi sunt degradaţi prin oxidare până la acetil CoA numai în micondrii. Acetil Co A poate pătrunde în ciclul Krebs,
generând CO2, H2O şi ATP; poate genera acizi graşi sau poate participa la procesul de gluconeogeneză. Randamentul
energetic al degradării acizilor graşi este mai ridicat de cel glucidic.
 Metabolismul protidic
Din cei 20 de aminoacizi care intră în structura substanţelor proteice, o parte pot fi sintetizaţi de
organismul uman. Aceştia se numesc aminoacizi neesenţiali. Ceilalţi nu pot fi sintetizaţi în organism,
deci provin numai din alimente. Aceştia poartă numele de aminoacizi esenţiali.
Aminoacizii rezultaţi în urma digestiei substanţelor proteice sunt preluaţi în mare parte de către
sângele venei porte şi în mică măsură de limfă. În sânge, ei se alătură aminoacizilor neesenţiali. De
aici pot urma două căi: să rămână ca aminoacizi circulanţi în plasma sangvină, sau să pătrundă prin
difuziune ori printransport activ în celule
Aminoacizi circulanţi. Ei reprezintă puntea de legătură între căile metabolice ale substanţelor
protidice. Concentraţia lor plasmatică este 35-65 g/dl. Fiecare aminoacid prezintă limite constante.
Aminoacizii plasmatici sunt utilizaţi pentru sinteza unor proteine structurale şi funcţionale sau ca
material energetic. Între aminoacizii plasmatici şi proteinele tisulare există un echilibru dinamic.
Procese metabolice la nivel celular:
a) Biosinteza proteinelor specifice se realizează la nivelul ribozomilor prin cuplarea aminoacizilor
(prin legături peptidice) în ordinea stabilită de gena structurală existentă în ADN, corespunzătoare
proteinei respective. Codul conţinut de genă este transcris de ARN mesager ,care migrează în
citoplasmă, la ribozomi, unde are loc cuplarea aminoacizilor. Proteinele sintetizate pot fi: structurale
(structuri celulare de rezistenţă, elastice) şi funcţionale (enzime, hormoni, albumine, globuline,
fibrinogen etc.)
 Metabolismul protidic
Relaţia dintre proteinele tisulare şi aminoacizii plasmatici
Proteinele structurale, fibrilare, rămân în celulele care le sintetizeaz. Proteinele funcţionale,
globulare, pot fi eliminate în mediul extracelular.
b) Dezaminarea oxidativă este procesul de degradare a aminoacizilor prin îndepărtarea unei grupări
aminice. În urma acestui proces rezultă cetoacizi şi amoniac. Cetoacizii pot intra în ciclul Krebs, unde
sunt oxidaţi complet până la CO2 și H2O, sau pot participa la sinteza de glucoză (gluconeogeneză), la
sinteza de acizigraşi (cetogeneză) sau la refacerea unor aminoacizi prin transaminare.
Amoniacul rezultat în urma dezaminării, toxic chiar în concentraţii mici, este neutralizat prin
transformarea lui în uree (ureogeneză).
Proteinele degradate şi aminoacizii utilizaţi în scopuri energetice sunt, de regulă, substanţe
excendentare. Rolul esenţial al proteinelor este cel plastic.
c) Transaminarea este calea de sinteză a unor aminoacizi neesenţiali prin transferul grupării aminice
de la un aminoacid donor la un cetoacid.
Cetoacizii aminaţi pot fi rezultaţi prin dezaminare sau pot fi produşi de degradare ai glucidelor,
lipidelor şi proteinelor, corelându-se asfel căile metabolice ale celor trei tipuri de substanţe organice.
 Metabolismul mineral
Metabolismul apei. Cantitativ (60%) apa reprezintă o componentă esenţială a organismului, în cadrul căruia
îndeplineşte următoarele funcţii principale: formează mediul intern, este solvent pentru substanţele
organice şi anorganice şi intervine în termoreglare. Din necesarul zilnic de 40 g apă/kg corp, 35 g sunt
reprezentate de apa exogenă şi 5g de apa endogenă. Apa exogenă pătrunde sub formă de alimente lichide şi
solide, apa endogenă este apa rezultată din lanţul respirator mitocondrial.
Metoda schimburilor gazoase se bazează pe faptul că energia şi cantitatea de CO2 eliberate sunt direct
proporţionale cu cantitatea de substrat oxidat, cu natura substratului şi cu cantitatea de oxigen utilizată.
Dacă se ia în considerare raportul dintre CO2 eliminat și O2 consumat (QR-coeficient respirator), se constată
că aceasta variază în funcţie de principiile alimentare catabolizate :
Valoarea schimburilor energetice este diferită în stare de repaus sau în stare de activitate. De aceea, se
poate vorbi de un metabolism bazal şi de un metabolism energetic global.
Metabolismul bazal sau de întreţinere reprezintă consumul energetic minim necesar menţinerii funcţiilor
vitale. Nevoile energetice medii zilnice pentru menţinerea funcţiilor vitale sunt de aproximativ 1650- 1700
kcal. Valorile medii ale metabolismului bazal variază.
Metabolismul energetic global reprezintă valoarea schimburilor energetice variabile sub acţiunea unor
factori. Ingerarea de alimente ,activitatea musculară, scăderea temperaturi mediului ambiant, hormonii (
exemplu: tiroxina) intensifică metabolismul energetic.
Dacă luăm în considerare cheltuieli energetice bazale datorate ingestiei de alimente de 1728 kcal/24 ore ,
activităţile zilnice modifică aceste cifre.
De aici rezultă importanţa stabilirii raţiei alimentare în funcţie de activitatea desfăşurată.
 Metabolismul mineral
În funcţie de substanţa oxidantă, cantitatea de apă endogenă variază după cum urmează:
Menţinerea constantă a bilanţului hidric presupune ca volumul apei ingerate şi al celei eliminate prin
rinichi, plămâni, piele şi materiile fecale ca să fie egale.
Acest volum este de aproximativ 2500 cm3/zi
La o pierdere de 15% a apei din organism, creierul îşi încetează activitatea. Aportul de apă necesar
menţinerii echilibrului hidric se iniţiază prin apariţia senzaţiei de sete.
Setea este cauzată de deshidratarea extracelulară şi intracelulară, în special al neuronilor centrului
setei din hipotalamus.
Centrul setei este localizat în hipotalamusul anterior, în apropierea nucleilor anteriori secretori de
ADH, ceea ce explică hipersecreţia hormonului la excitarea acestui centru prin deshidratare.
Metabolismul ionilor minerali (Na, K, Ca, P, Fe, Cl, I). Ionii minerali au importanţă fiziologică
deosebită în menţinerea echilibrului acido-bazic, în contracţia musculară, în stimularea şi inhibarea
activităţii enzimelor, în excitabilitate etc.
Deosebirea esenţială dintre metabolismul mineral şi cel al substanţelor organice constă în faptul că
substanţele minerale nu se produc în organism. Ele sunt ingerate, îşi îndeplinesc rolul fiziologic şi sunt
eliminate prin rinichi, piele şi prin fecale.
 Reglarea metabolismului
Mecanismele de reglare a metabolismului pot fi împărţite, după nivelul la care acţionează, în:
mecanisme celulare, umorale şi nervoase.
Reglarea celulară realizează integrarea reacţiilor metabolice într-un tot unitar. Reglarea nervoasă
şi umorală integrează procesele metabolice celulare în funcţie de necesităţile întregului organism şi
le adaptează la condiţiile de mediu. Reglarea activităţii metabolice celulare se realizează prin
controlul activităţii enzimatice, prin două mecanisme principale:
a) modificarea cantităţii de enzime prin controlul sintezei acestora, proces ce asigură adaptarea
de lungă durată şi lentă a proceselor metabolice;
b) modificarea eficienţei catalitice a enzimelor prin mecanisme inhibitorii de tip feedback, ce
asigură adaptarea rapidă, de scurtă durată a proceselor;
Reglarea umorală se realizează prin hormonii glandelor endocrine şi prin hormonii locali .Sistemul
nervos influenţează metabolismul în primul rând prin intermediul sistemului endocrin, sistemul
hipotalamohipofizar asigurând controlul principalelor glande endocrine, fiind greu de disociat reglarea
nervoasă de cea umorală
Reglarea nervoasă directă a proceselor metabolice o realizează sistemul nervos vegetativ simpatic
prin intermediul adrenalinei
 Homeostazia
Homeostazia este proprietatea generală a sistemelor biologice de a-şi menţine parametrii în limitele
echilibrului funcţional. Homeostazia organismului uman se realizează prin acţiuniunile coordonate ale
sistemului nervos, endocrin şi cardiovascular. Acţiunile homeostatice se desfăşoară în sensul reglării
funcţiilor interne ale organismului şi în sensul echilibrării acestora cu mediul ambiant.
MECANISME DIRECŢII DE ACŢIUNE
Mecanisme fizico –  menţinerea echilibrului hidroelectrolitic
chimice  menţinerea echilibrului acido- bazic
Mecanisme genetice reglarea biosintezei proteice şi a diviziunilor celulare
Mecanisme neuro-  reglarea funcţiilor senzativo–motorii
umorale  reglarea secreţiilor endocrine
 reglarea funcţiilor motorii şi secretorii digestive
 reglarea activităţii cardiovasculare
 reglarea respiraţiei
 reglarea proceselor de excreţie
 reglarea proceselor metabolice
 reglarea activităţii sexuale
 Homeostazia
Procesele homeostatice asigură integralitatea organismului prin autoreglare , menţinând parametrii
acestuia în echilibrul dinamic.
Starea de sănătate a organismului exprimă funcţionarea normală a mecanismelor homeostatice.
Dereglarea acestor organisme determină apariţia unor dezechilibre morfofuncţionale, care reprezintă
starea de boală.
Homeostazia este un proces complex şi, din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe
aspecte, dintre care sunt detaliate în continuare cele care nu au fost abordate explicit în capitolele
precedente.
a) Homeostazia genetică .Se realizează la nivel individual prin biosinteza proteinelor specifice,
pe baza informaţiei genetice din ADN şi, de-a lungul generaţiilor , prin transmiterea ereditară a
caracterelor speciei umane.
b) Bioritmul .Este variaţia cronobilogică regulată a unor funcţii ale organismului, rezultată din
sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (exemplu: alternanţa somn–veghe ).
c) Stresul . Satisfacerea trebuinţelor şi realizarea idealurilor determină uneori alterarea
echilibrului biologic uman. Pe fondul unor suprasolicitări fizice şi nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reacţii de adaptare şi de apărare, care caracterizează starea de stres.
 Homeostazia
Mecanismele adptative pot ceda în lupta cu agenţii stresanţi, sensibilizând organismul şi
favorizândstarea de boală.
Termoreglarea. Homeotermia cuprinde totalitatea proceselor biologice care au ca rezultat păstrarea
aproximativ constantă a temperaturii mediului intern.
Totalitatea mecanismelor ce menţin constantă temperatura corpului reprezintă termoreglarea.
Producerea de energie calorică (termogeneza )are loc permanent şi este rezultatul unor procese
energogene, de intensificare a metabolismului celular.În repaus, termogeneza este realizată în ficat şi
musculatura striată (intensificarea tonusului muscular şi apariţia frisonului termic ). Păstrarea căldurii
se realizează prin vasoconstricţie periferică.
Eliminarea excesului de căldură (termoliza) se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie
radiaţie şi evaporare a transpiraţiei , la care participă sistemul cardiovascular, prin vasodilataţie
periferică, sistemul respirator şi tegumentul.
Raportul constant între termogeneză şi termoliză determină echilibrul termic al organismului.
Reglarea temperaturi corpului sete asigurată de un mecanism neuromoral, care implică sistemul
nervos (hipotalamusul cu centrii termogenezei şi termolizei) şi glandele endocrine (tiroida).