Sunteți pe pagina 1din 52

Biomecanica funcției

musculare
Forțele musculare sunt principalele motoare interne dar și
frâne pentru mișcarea umană.
În timp ce gravitația și alte forțe externe pot fi utilizate
pentru efectuarea mișcării, cuplurile, create prin mușchii
scheletici, sunt coordonate cu momentele de la forțele
externe, obținându-se, în final, mișcarea umană.
În timp ce unii specialiști în biomecanică sunt interesați de
forțele și create de mușchii netezi (viscerali) sau cardiaci
(inimă), acest curs se va concentra asupra acțiunilor
exercitate de mușchii scheletici care creează mișcarea
umană.
Activarea mușchilor scheletici poartă denumirea de
contracție. Se va evita, însă, acest termen, deoarece este
inadecvat pentru a descrie ceea ce mușchii, de fapt, nu fac
în timpul mișcării.
Contracția presupune scurtarea, care poate fi exactă
numai în descrierea interacțiunii generale dintre actină și
miozină, în mușchiul activat.
Termenul de contracție intră de asemenea în conflict cu
multe acțiuni ale mușchilor dincolo de scurtare în scopul
producerii unei rezistențe împotriva unei forțe exterioare.
Spunând "contracție excentrică" este similar cu a spune
"scurtarea cu prelungire"! Cavanagh sugerează că
termenul de "acțiune" este cel mai potrivit, și în cele ce
urmează se va adopta această terminologie.
Acțiunea musculară este activarea neuromusculară a
mușchilor, care contribuie la mișcarea sau stabilizarea
sistemului musculo-scheletal.
Mușchii au trei acțiuni majore (excentrică, izometrică,
concentrică), acestea rezultând atât din componente
active cât și pasive ale tensiunilor musculare.
S-ar putea spune, de asemenea, că un sfert din acțiunea
mușchilor este inacțiune, aceasta nefiind activată pentru
că activarea mușchilor în acel moment ar fi ineficientă sau
contraproductiva atunci când se aplică o sarcină externă.
Mecanic, cele trei tipuri de acțiuni se bazează pe echilibrul
forțelor și cuplurilor de forțe prezente la un moment dat.
În cazul în care cuplul de forțe creat de mușchii activați
este exact egal cu cuplul de rezistență, rezultatul este o
acțiune izometrică. Imaginea unui culturist reprezintă
este un bun exemplu al acțiunii izometrice musculare în
care se opun grupe musculare. Trebuie reamintit faptul
că izometrie înseamnă "aceeași lungime".
O acțiune concentrică apare atunci când cuplul generat
de grupa de mușchi este mai mare decât cuplul de
rezistență, rezultând, în acest fel, scurtarea musculară.
Ridicarea unei gantere reprezintă faza concentrică a
exercițiului.
În esență, o acțiune concentrica apare atunci când un
mușchi activat duce la scurtarea unității musculo-
scheletale.
Atunci când coborârea treptată a greutății se face printr-o
rotire a articulației, cuplul de forțe al grupei musculare este
mai mic decât cuplul rezistent.
Această coborâre a
ganterei este o
acțiune musculară
excentrică sau
alungirea unui mușchi
activat. În mușchii
activați excentric
acțiunile musculare
sunt folosite pentru
încetinirea acțiunii
forțelor externe sau
de mișcare.
Importanța acțiunii acestor diferiți mușchi nu poate fi
supraestimată. Analiza funcțională anatomică face ca cei
mai mulți cercetători să se concentreze în primul rând pe
acțiunile concentrice ale mușchilor.
Această supraaccentuare a ceea ce este, în mod obișnuit,
mai puțin important în acțiunile musculare, pentru cele mai
multe mișcări, oferă o falsă impresie a modului în care
mușchii creează mișcarea umană.
În cele ce urmează, referitor la limitele funcționale
anatomice, se va dezvolta această idee, arătând că mușchii
pot crea mișcări într-o varietate de moduri, folosind toate
cele trei tipuri de acțiuni musculare, nu doar acțiunele
concentrice.
Aplicație: Acțiunile excentrice și leziunile musculare
Acțiunile excentrice sunt comune tuturor mușchilor și, practic,
fiecărei mișcări umane. Acțiunile excentrice cu intensitate mare,
natura repetitivă, sau efectuate în timpul oboselii sunt asociate cu
leziuni musculare.
Când în timpul activității musculare excentrice mușchii sunt rapid
depășiți de forțele externe, o supratensionare musculară poate duce
la leziuni musculare.
Când anumite persoane execută o activitate fizică dincolo de nivelul
tipic, în cazul acțiunilor excentrice musculare, rezultatul este, de
obicei, o leziune musculară cauzată de întârzierea apariției durerii. De
aceea este atât de important ca acțiunile musculare să includă
exerciții atât excentrice cât și concentrice. La unele antrenamente
sportive este posibil ca acțiunile să fie preponderent excentrice.
De exemplu, la săritura în lungime sau la aruncarea suliței, este
nevoie de forță puternică de acțiune excentrică în picior, la nivelul
mușchilor plantari, în timpul decolării și a aterizării.
Tensiunea activă și pasivă din mușchi
Mușchii activați crează forțe de tracțiune exercitate
aproximativ egal în toate punctele în care aceștia sunt
atașati de os. Această forță de tracțiune are, în realitate,
două surse: tensiune activă și tensiune pasivă.
Tensiunea activă se referă la forțele create între fibrele de
actină și miozină în aflate în unitățile motorii activate ale
sarcomerilor. Astfel tensiunea activă este creată de forța
dintre proteinele contractile, utilizând energia chimică
stocată în ATP. Această capacitatea a mușchilor de a crea
forțe de tracțiune activă este unică în comparație cu
componente tisulare conjunctive (ligamente, tendoane, os)
din componența sistemului musculo-scheletic. Acest
potențial al musculaturii scheletice de a genera tensiune
activă poartă denumirea de relație forță-viteză a mușchilor.
Tensiunea pasivă este forța care rezultă în urma unei
alungiri a componentelor țesutului conjunctiv din
componența unității mușchi-tendon.
Atunci când o persoană face un exercițiu de întindere
(extensii maxime ale diferitelor articulații), tensiunea care
se simte în mușchi este dată de rezistența internă a unității
mușchi-tendon la solicitarea de întindere.
Această tensiune pasivă în exercițiile de întindere poate fi
destul de mare și poate fi responsabilă pentru slăbiciunea
musculară constatată în mușchi în urma exercițiilor de
întindere.
În mișcarea normală, tensiunea pasivă nu contribuie
semnificativ la forțele musculare; totuși, aceasta este mai
mult un factor prezent în mișcări lente, precum și în
diferitele tulburări neuromusculare.
Tensiunea musculară pasivă este un factor important care
afectează mișcarea la extremitățile sale (extensie maximă,
flexie maximă).
Creșterea tensiunii pasive limitează gama de miscare
normală, este destul de evidentă în mușchi și este vizibilă
în mușchii multiarticulari, fiind denumită insuficiență
pasivă.
Tensiunea pasivă este o
componentă importantă a relației
forță-lungime a mușchilor.
Insuficiență pasivă a mușchilor
ischiogambieri ar putea conduce
la o performanță slabă sau la
riscul de apariție a unor leziuni
musculare în activități care
necesită o combinație flexie șold
și extensie genunchi, cum ar fi o
lovitură de karate. Tensiunea
pasivă, în mușchii ischiogambieri,
este ridicată, deoarece mușchii
traversează articulațiile șoldului și
genunchiului.
Activitate: Tensiunea pasivă
Efectul de tensiune pasivă cu privire la mișcările articulare poate fi simțit cu ușurință
la mușchii care traversează mai multe articulații atunci când acești muschii sunt
tensionați. Acest fenomen se numește insuficiență pasivă. Se adoptă poziția întins
culcat pe spate (în decubit dorsal) și notează diferența între unghiurile de flexie a
șoldului în mișcare atunci când genunchiul este în flexie și în extensie. Grupa de
muschi ischiogambieri limitează flexia șoldului atunci când genunchiul este extins,
deoarece acesti mușchi traversează atât articulația șoldului cât și articulația
genunchiului.
Teste clinice, cum ar fi:
Ridicarea membrului inferior cu genunchiul în extensie;
extinderea activă a genunchiului;
testul în care pacientul sta în poziția șezândă cu genunchiul în extensie și se
apleacă înainte;
sunt utilizate în evaluarea insuficienței pasive a mușchilor ischiogambieri în flexie
statică.
O poziționare atentă a organismului este necesară în testele de flexibilitate, datorită
insuficienței pasive și a altor factorilor mecanici specifici fiecărei articulații în parte.
Modelul muscular Hill
Una dintre cele mai utilizate pe scară largă modele mecanice de
mușchi, care ia în considerare atât componente active și pasive ale
tensiunii musculare este modelul cu trei componente. model
dezvoltat de A. V. Hill în 1938.
Hill a fost un fiziolog englez care a adus contribuții substanțiale la
înțelegerea energiei musculare (căldură și producerea forței) în
timpul acțiunii musculare izolate. Hill a fost, de asemenea, interesat
de travaliul muscular din activitățile specifice atletismului, iar unele
dintre tehnicile sale experimentale sale reprezintă un început
ingenios în primele lucrări din domeniul biomecanicii.
Modelul muscular Hill este un model predominant teoretic creat în
scopul înțelegerii mecanicii musculare și este utilizat de obicei folosit
în modelele biomecanice create pe calculator și sunt folosite pentru a
simula mișcarea umană.
Modelul muscular Hill are două elemente în serie și un element în
paralel. Componenta contractila (CC) reprezintă tensiunea activă a
mușchiului scheletic, în timp ce componenta elastică paralelă (PEC) și
componente elastică în serie (SEC) reprezintă două surse principale
ale tensiunii pasive din mușchi.
Limitările analizei funcționale anatomice
Anatomia clasifică mușchii în grupuri funcționale (flexori/
extensori, abductori/adductori, etc.) clasificare bazată pe acțiuni
ipotetice. Aceste grupe musculare se regăsesc în clasificările
generale și sunt utilizate în mod obișnuit în domeniul exercițiilor de
fitness, exerciții cu greutăți, precum și de reabilitare.
Acțiunile musculare ipotetice în mișcări și exerciții, sunt utilizate
pentru a aprecia relevanța diverselor exerciții de formare sau
programe de reabilitare.
În cele ce urmează se va demonstra că astfel de estimări
calitative, ale acțiunilor musculare, sunt adesea incorecte.
În mod similar, multe dintre acțiunile musculare, evaluate de
antrenori și terapeuți, prin observarea subiectivă a mișcării nu sunt
corecte.
Kineziologii profesioniști pot determina doar acțiunile reale ale
mușchilor, prin analiza mai multor tipuri de studii biomecanice care
să se bazeze pe informații anatomice.
Metoda mecanică de analiză a acțiunii musculare
Anatomia funcțională, este cu siguranță o definiție care
forțează adevarul.
Anatomia funcțională clasifică acțiunile musculare bazate
pe metoda mecanică de analiză a acțiunii musculare.
Această metoda are în vedere examinarea acțiunii unui
mușchi în raport cu o axă de translație sau de rotație și
conchide că o acțiune musculară normală este bazată pe
orientarea și acțiunea mușchiului în poziție anatomică.
În plan sagital, bicepsul brahial este clasificat ca un flexor
al cotului deoarece se știe faptul că:
(1) originile sunt apropiate de articulația umărului,
(2) inserția este pe tuberozitatea radială, și
(3) forța de tracțiune orientată anterior-superior,
precum și forța de tracțiune orientată superior-
posterior, ar crea flexia cotului.
Cu toate acestea, atunci când un mușchi este activat,
forța de tracțiune se manifestă în aceeași măsură atât în
punctele de origine cât și de inserție, astfel încât ceea ce
se mișcă, în final, depinde de mai mulți factori
biomecanici.
Analiza este aplicată bicepsului brahial și
flexiei cotului în plan sagital. Se presupune
că, în poziția anatomică bicepsul trage în sus
dinspre inserția sa (tuberozitatea radiala)
spre originea sa anatomică. Această mișcare
poate fi vizualizată folosind o roată de
bicicletă având axa aliniată cu axa articulației
cotului. Dacă forța musculară trage roata în
direcția ilustrată și are aceeași orientare în
raport cu axa articulației , roata s-ar roti spre
stânga, corespunzătoare unei flexii a cotului.
Din păcate, acțiunile altor mușchi, alte forțe
externe, sau alte poziții ale corpului nu sunt
contabilizate în aceste analize. Sunt necesare
analize biomecanice mai aprofundate și
matematice ale întregului organism pentru a
stabili acțiunile reale ale mușchilor.
În faza de coborâre a halterei,
mişcarea apare, în primul rând,
la articulaţia umărului, unghiul
de la cot rămânând neschimbat.
Metoda mecanica de izolare
acţiunii musculare nu ajuta în
această situatie pentru a
determina dacă capetele
bicepșilor (traversarea
articulaţiilor cotului şi umărului)
sunt isometric active, concentric
active sau inactive.
Credeți că un muşchi biarticular ca bicepșii poate face două tipuri de
acţiuni musculare odată? Vom vedea mai târziu că la numeroasele
modele biomecanice cinetica şi EMG trebuie să fie combinate pentru a
determina durata de acțiune a mușchilor în multe mişcări.
Multe studii efectuate pe animale au arătat că mușchii au
adesea acțiuni surprinzătoare și complexe.

Un astfel de studiu efectuat pe un flexor plantar de curcan


a arătat faptul că, în faza de sprijin, mușchiul a acționat
izometric din timpul alergării pe un teren orizontal, în timp
ce în faza de sprijin la alergarea pe un plan înclinat, în sus,
s-a observat că au fost prezente acțiuni musculare
concentrice..
Natura invazivă a acestor tipuri de măsurători și variațiile
interesante din structura musculo-scheletală la animale
face ca studiile pe animale să fie un domeniu major de
interes pentru biomecanica funcției musculare.

Comportament similar al acțiunii musculare complexe a


fost observată și la om folosind îmbunătățirile recente din
imagistica cu ultrasunete și senzori de forță implantabili
Fiberoptic.
Măsurători simultane ale
forței musculara, a lungimii
fibrelor musculare, si (EMG)
la mușchii gemeni de curcan
în timpul alergării.
(A) În timpul fazei de sprijin
musculatura creează forțe
considerabile, dar fibrele nu
se scurtează, astfel încât
musculatura este în acțiune
izometrică iar modificările de
lungime sunt datorate
întinderii tendonului.

(B) În alergarea în urcare pe un plan înclinat, fibrele musculare se


scurtează (acțiune concentrică), și efectuează lucru mecanic pentru a
ridica corpul curcanului.
Studii recente asupra mușchiului tibial anterior de la om
au ilustrat, de asemenea, un comportament neliniar de
nonisometrie musculară (alungirea tendonului și a
aponevrozei în timp ce fibrele se scurtează), în acțiuni
izometrice.
Acesta este un domeniu de cercetare intensă în
biomecanica, deoarece alungirea și scurtarea fibrelor
musculare, a aponevrozei, si a tendonului de la diferiți
mușchi pot fi experimentate in vivo, în timpul mișcărilor
umane.
Este destul de evident faptul că acțiunile musculare în
mișcările de la diferite animale sunt mult mai complexe
decât cele ce pot fi anticipate a fi concentrice, la o analiza
funcțională anatomică pentru o singură articulație.
Cunoștințele necesare Biomecanicii pentru înțelegerea
acțiunii musculare
Tradiționala "kinetoterapie" începută ca analiză a mișcării
la începutul secolului al XX-lea, a emis ipoteza că, în
esență, mușchii au contribuit la complexitatea mișcării în
fiecare fază a acesteia observând rotațiile anatomice
articulare și presupunând că mușchii care creează rotația
în articulație sunt activi. Cu toate acestea, acțiunile
musculare în mișcările umane nu sunt la fel de simple așa
cum se presupune în anatomia funcțională.
Mai multe studii biomecanice confirmă acest lucru și
arată că sunt necesare combinații dintre mai multe tipuri
de analiza biomecanică cantitativă pentru a înțelege
funcțiile mușchilor în producerea mișcării.
În primul rând electromiografia (EMG)
Studiile au demonstrat tendințele generale în activarea
mușchilor într-un grup special de mușchi, cu o variație
considerabilă, de potențial sau de activare, între diferiți
subiecți.
Sursa primară a acestei variatie poate fi redundanța
considerabilă (mușchi cu aceleași acțiuni articulare) ale
musculaturii sistemului.
Mișcări aproape identice pot fi create de către o varietate
de forțe musculare sau de cupluri mixte de forțe
musculare.
Studiile EMG arată că modelele de activare ale mușchilor
individuali nu sunt reprezentative pentru toți mușchii din
același grup funcțional și există diferențe în modul în
care mușchii răspund în timpul mișcărilor în cadrul unui
grup de mușchi.
Chiar mușchii individuali sunt destul de sofisticați, cu
diferite unități motorii de activare, în funcție de unitatea
de sarcină sau de acțiune musculară.
Mușchiul dintr-un grup muscular poate alterna
perioadele de activitate intensă cu cele de activitate
redusă pentru a minimiza oboseala.
Activitatea musculară poate varia din cauza diferențelor
acțiune musculare în funcție de unghiul articulației, sau de
gradul de stabilizare necesar în urma aplicării unei sarcini
externe.
De exemplu, un test muscular manual pentru biceps,
utilizate de fizioterapeuți, utilizează flexia izometrică a
cotului cu antebrațul în supinație pentru a minimiza
activitatea mușchilor brachioradiali și de a maximiza
activitatea bicepsului.
Cu toate acestea, studii EMG, recente, au demonstrat că
unele dintre aceste proceduri folosite în fizioterapieterapie,
pentru a izola muschii specifici, nu izolează întotdeauna
mușchiul presupus a fi testat.
Activarea mai multor mușchi pentru a crea o forță
specifică sau de acțiune este denumită sinergie
musculară.
O sinergie musculară este o combinație de acțiuni
musculare care servește la realiza optimizării unei
activități motorii.
Este recunoscută importanța sinergiei musculare
și cota-parte a activității mușchilor, în cercetările
biomecanice și în tendințele curente de reabilitare
și condiționare.
Modul în care muschii individuali împart sarcina
este complicat, fiind în funcție de tipul de fibră
musculară, proprietățile contractile, secțiunea
transversală a mușchiului, brațul momentului, și
antagonismul.
Cercetări recente cu EMG, încep să se concentreze
pe activarea diferitelor de secțiuni intramusculare,
într-un mușchi, dincolo de segmentarea brută
tradițională din anatomia clasică.
Wickham și Brown au confirmat activarea a șapte
segmente diferite și distincte ale mușchiul deltoid și nu
a celor trei secțiuni de fibre musculare tipice
(anterioară, intermediară, posterioară) identificate, de
obicei, în anatomie.
Aceasta direcție de cercetare sprijină studiile cu EMG
menționate mai devreme, care ilustează că activarea
mușchilor este mult mai complexă decât fusese gândită
anterior.
Mai multe cercetări, asupra mușchilor, de
microanatomie și cu EMG, în special a celor mari, va
crește, cel mai probabil, gradul de înțelegere a modului
în care părți ale mușchiului sunt activate în mod diferit
pentru a crea mișcare.
În al doilea rând, descrierile musculo-scheletice anatomice
Nu țin cont cel mai adesea de variații ale atașamentelor musculare
pentru diferite persoane. Numărul și locurile de atașament pentru
mușchii romboidal și scalen variază în funcție de persoană.
O persoană născută cu lipsă de fibre musculare mijlocii și profunde
ale trapezului pe o parte a organismul lor trebuie să se bazeze în
primul rând pe romboidali pentru retragerea scapulară.
Variații în structura scheletului sunt, de asemenea, presupuse că ar
contribui la riscul de accidentare. De exemplu, forma procesului
acromion a scapulei este considerată a fi legata de un risc al apariției
sindromului de impingement.
Rolul variației anatomice în anatomia brută sau în arhitectura
musculară și efectele biomecanice ale acestora în acțiunile mușchilor
și riscul de accidentare rămân un domeniu important de studiu.
În al treilea rând, natura organismului uman
Legătura dintre segmentele corpului uman au ca efect faptul că
acțiunile musculare ar avea consecințe dramatice asupra
articulațiilor adiacente și a altor articulații destul de îndepărtate de
cele traversate de mușchii respectivi. Această redistribuire a
energiei mecanice la articulațiile îndepărtate poate fi mai
importantă pentru anumite mișcări. De exemplu, activitatea
mușchiului gemen într-un exercițiu așezat ridicat pe scaun tinde să
se extindă la articulația genunchiului mai mult decât la flexia
plantară sau la articulația gleznei.
Anatomia funcțională nu analizează modul în care forțele și cuplurile
create de un mușchi sunt distribuite în toate articulațiile schelet,
încărcarea sistemului sau de modul de interacțiune dintre
segmente. Zajac și Gordon au furnizat un argument convingător prin
faptul că clasificarea mușchilor ca agoniști sau antagoniști ar trebui
să se bazeze mai curând pe modele biomecanice și accelerațiile
articulare, decât pe cuplurile create de mușchi.
Exemple ale acestei varietăți ale efectelor musculare pot fi întâlnite la
muschii multiarticulari. Există un interes considerabil pentru subiectul
mușchi biarticular sau multiarticular și este cunoscut faptul că aceștia
au roluri diferite în comparație cu mușchii monoarticulari.
Un alt exemplu de complexitate a mișcării este modul în care mici
diferente în plasamentul piciorului (unghiul de flexie plantară /
dorsiflexie) afectează dramatic ce cupluri de forțe sunt folosite pentru
a amortiza șocurile articulare cum ar fi aterizarea în urma unei
sărituri. O aterizare cu picior plat minimizeaza capacitatea unui flexor
plantar de a absorbi șocul, crescând cuplul de forțe dat de extensori
la șold și la genunchi.
Diferențe mici la unghiul piciorului din timpul mersului poate afecta,
de asemenea, dominația mușchilor flexori sau extensori care creează
cuplul genunchiului, precum și cuplurile de forțe de la genunchi în
planul frontal, care pot genera accidentarea genunchiului.
În al patrulea rând modelarea și simularea.
Modelarea implică dezvoltarea unei reprezentări
matematice a sistemului biomecanic, în timp ce simularea
folosește modele biomecanice pentru examinarea modului
în care schimbările diferitelor tehnici și parametri afectează
mișcarea organismului.
Modelele biomecanice ale organismul uman pot fi folosite
pentru a simula efectele modificărilor oricăror dintre
parametrii modelului.
Cu cât modelul este mai simplu, cu atât este mai ușor de
interpretat și aplicat rezultatele.
De exemplu, modelele de mișcare a segmentelor
corpului în aer în gimnastică sau la săritura de la
trambulină sunt destul de eficiente în determinarea
efectul lor asupra zborului sau a rotației în aer.
Dacă modele biomecanice devin mai complicate și tind
să includă mai multe elemente ale sistemului musculo-
scheletic, este mai dificil este de a valida modelul.
Interpretarea este chiar complicată din cauza factorilor
interdependenți și variații ale parametrilor modelului
date de varietatea subiecților.
Principiul lanțului cinematic
Un domeniu în care descrierea anatomica este destul de
eficientă este în zona lanțului cinematic utilizat în
descrierea mișcării.
Mișcarea poate fi descrisă cu exactitate ca și combinații de
mișcări unghiulare articulare.
Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că principiul
biomecanic al lanțului cinematic, poate fi mult mai
general, definit ca orice mișcare (atât liniară sau
unghiulară) a organismului în scopul atingerii unui anumit
obiectiv specific mișcării.
Mișcările articulare specifice pot fi de interes, dar la fel
pot fi de interes mișcările liniare globale ale întregul
corp sau a unei extremități.
Antrenorii pot vorbi de lanțul cinematic al unii "pas", în
alergare sau de "avânt" la săritura în înălțime.
Terapeuții pot vorbi despre lanțul cinematic, pentru o
articulație, în plan transversal.
În mișcarea umană un executant poate modifica
numărul de articulații folsite, rotațiile articulare
anatomice specifice, și valoarea acestor rotații, pentru
adaptarea lanțului cinematic la exercițiul executat.
Principiul lanțului cinematic afirmă că gama de mișcare
mai mică este cea mai eficientă pentru efort scăzut (forță
și viteză) și de înaltă precizie, în timp ce mișcările cu o
gamă de mișcare mai mare favorizează eforturile maxime
legate de viteza și de producerea în ansamblu a forței.

O persoană care joacă darts "îngheață" sau stabilizează


cele mai multe articulații ale corpului, cu acțiuni
izometrice musculare, și limitează aruncarea săgeții la un
grad mic de mișcare concentrat pe cot și încheietura
mâinii.
Aruncătorul de suliță folosește o alergare lungă și o
acțiune totala a corpului în scopul de a utiliza un grad de
considerabil de mișcare pentru a maximiza viteza de
aruncare a suliței.
O mare precizie este necesară în golf prin limitarea
gradului de miscare folosind foarte puține segmente și
limitarea lor de mișcare folosindu-se numai ceea ce este
necesar pentru a trimite mingea în apropierea găurii.
Aplicarea principiului lanțului cinematic este mult mai
complicat atunci când efortul de mișcare nu este maximal
și atunci când sarcina nu poate fi ușor clasificată.
Valoarea și viteza contramișcării într-un salt pe verticală
este esențială pentru un salt mare.

Această variabilă a lanțului cinematic poate fi exprimată ca


o distanța liniară (reducerea corpului la centrul de masă ca
procent din înălțime) sau ca o configurare a corpului, cum
ar fi un unghi minim la genunchi.

În această situație se folosește, în acest exemplu, unghiul


genunchiului, deoarece acesta este independent de
înălțimea unui subiect.
Se poate emite ipoteza că maximizarea mișcării, cu un
unghi mic al genunchiului în contramișcare ar crește
înălțimea saltului.
Săritorii experimentați au tendința de a avea unghiuri
minime ale genunchiului între 90° și 110°.
Dincolo de acest aspect, potențialul de care beneficiază
mișcarea pare să fi pierdut din cauza pârghiei musculare
insuficiente, schimbările de coordonare, sau diminuarea
timpului suplimentar pentru a aplica forța.
Valoarea exactă a contramișcării va depinde de puterea
și abilitatea săritorului, dar, în general, antrenorii pot se
așteaptă ca unghiurile genunchiului să fie în intervalul
menționat anterior.
Gradul de mișcare poate fi evaluat și înfățișat ca o scară analogă
sau un buton de volum. În cazul în care este necesară o schimbare
în gradul de mișcare, executantul poate fi instruit să "crească" sau
"reducă" gradul de mișcare în exercițiul acestora.
Principiul forță mișcare
Un alt mod de a modifica miscarea umana este acela de a
schimba aplicarea de forțelor.
Principiul forță mișcare adoptă forțele dezechilibrate (și
ulterior cuplurile care induc) pentru a crea sau modifica
mișcarea corpului uman.
Pentru a ști ce mărime și direcția de forță se schimbă,
trebuie amintit faptul că în biomecanică este, de obicei,
utilizată o diagramă a corpului liber.
O limitare importantă a analizei anatomice funcționale a
fost caracterul limitat al forțelor și structurilor luate în
considerare.
Nu se pot efectua calcule cantitative pentru a determina
mișcarea exactă a creat în acest, dar această secțiune va
oferi exemple calitative de aplicare a principiului forță
mișcare în îmbunătățirea mișcării umane.

Kinesiologi profesioniști lucrează adesea în zona de


condiție fizica pentru a îmbunătăți funcția motorie.

Funcția motorie poate fi la un nivel înalt al performanței


sportive sau de remediere a efectelor în urma unei
leziuni, neutilizare, sau de îmbătrânire.
Dacă forțele musculare sunt motoarele primare (extensorii
șoldului în alergare) și frâne (flexorii plantari la aterizare în
urma unei sărituri), principiul forță mișcare sugerează că
ar trebui să fie antrenate grupurile musculare care
contribuie la mișcare.
De reamintit este faptul că acest lucru poate fi mult mai
complex decât consultarea cărții de anatomie.
Cum putem ști ce exerciții, tehnici (viteza, pozitia
corpului), sau incarcare se poate prescrie în timpul unui
antrenament sau tratament?
Imaginați-vă un profesor de educație fizică care lucrează
cu elevii exerciții de creștere a puterii musculare pentru
partea superioară a corpului.

Un anumit student, lucrează pentru îmbunătățirea


scorului său la o bară de tracțiune în sala de fitness.

Forțele apărute într-un exercițiu de tracțiune pot fi


simplificată în două forțe verticale: forța gravitațională
descendentă dată de greutatea corpului și o forță
ascendentă creată de acțiunile musculare concentrice de
la coate, umeri, și spate.
Acțiuni izometrice considerabile ale forțelor de prindere,
ale forțelor centurii scapulare și ale forțelor dezvoltate în
trunchi nu par să limiteze performanțele acestui tânăr.

Profesorul decide să lucreze exerciții pentru antrenarea


flexorilor cotului, precum și a adductorilor și a
extensorilor umerilor.

Profesorul va prescrie exerciții cum ar fi tracțiune la


bară, ridicarea greutăților în poziție șezând prin flexia
cotului și canotaj, în scopul creșterii capacității elevului
de face tracțiuni la bară cu o forță mai mare decât
greutatea sa corporală.
Să presupunem că un antrenor este interesat în a ajuta o
gimnastă tanară la îmbunătățirea poziției șpagat în
exercițiul roata sau în șpagatul pe sol.

Gimnasta poate depăși cu ușurință tensiunea musculară


pasivă din adductorii șoldului, dar forța descendentă
creată de această poziție statică este mare (greutatea din
partea superioară a corpului în cazul șpagatului pe sol), în
comparație cu greutatea picioarelor care este divizată în
poziția șpagatului inversat.
Principiul forță mișcare sugerează faptul că echilibrul de
forțe la articulațiile șoldurilor trebuie să fie orientate în
jos pentru a crea divizarea forțelor în acțiunea dinamică
a șpagatului pe sol.
Cu alte cuvinte, forțele abductorilor șoldului și forța de
gravitație trebuie să creeze un cuplu egal cu cuplul creat
de tensiunea pasivă din adductorii șoldului.
În cazul în care gimnasta are probleme cu acest
exercițiu, ar putea fi luate în considerare două soluții
biomecanice care sunt: intinderea adductorilor șoldului
(pentru a reduce rezistența dată de tensiunea musculară
pasivă) sau de a crește puterea musculara sau de
activare a abductorilor șoldului.
Principiul forță-mișcare poate fi aplicat într-o situație în care o
gimnastă are dificultăți în efectuarea șpagatului inversat. Cele două
forțe care pot limita șpagatul sunt tensiuniea musculară pasivă dată
de adductorii șoldului sau de forța insuficientă a abductorilor
șoldului. Antrenorul trebuie să decidă care dintre aceste forțe
limitează această performanță a gimnastei.
Exemplele principiului forță mișcare au fost cele mai
simple, pentru mai multe motive.
În primul rând, s-a avut în vedere un început al înțelegerii
biomecanicii funcției musculare.
În al doilea rând, principiul forță mișcare se ocupă cu un
nivel mai complex și mai profund al mecanicii (cinetică)
care explică cauzele mișcării.
În al treilea rând, complexitatea sistemului
neuromuscular și a sistemelor biomecanice face ca
deducerea acțiunilor musculare să fie complicată.
Prin urmare, de interes a fost variabilitatea în dinamică și
în cinematică a mișcării umane, în studiul biomecanicii
funcției musculare.

S-ar putea să vă placă și