Cecul - instrument

de plată
Cecul este un instrument de plată prin
care titularul unui cont dă o instrucțiune
băncii sale de a pune la dispoziție o
anumită sumă de bani unei alte entități,
persoană fizică sau juridică, la prezentarea
inscrisului.
Cecul nu este și un instrument de
creditare, ci doar un instrument de plată.
 Participanții la circuitul cecului sunt:
Tragătorul - este partea care
emite (scrie) cecul pe baza
disponibilului aflat în cont și
care dă o dispoziție de plată,
neconditionată, băncii la care
are deschis contul bancar;
Trasul - este întotdeauna o bancă
la care trăgătorul are deschis
Beneficiarul - este partea care
contul și care efectuează plata pe
primește suma transmisă de
baza cecului primit, numai dacă
trăgător
trăgatorul are suficient disponibil
în contul bancar;
Ca instrument de plată, cecul oferă
posibilitatea unei persoane, care are la o
bancă anumite fonduri, de a efectua plăți
prin intermediul acestei bănci. Prin
folosirea cecului, plătitorul evită plățile în
numerar. Beneficiarul cecului poate să
încaseze suma de bani menționată în titlu,
de la banca desemnată, sau să gireze titlul
pentru plata datoriilor sale.
Fiind un instrument pe suport hârtie,
cecul este instrumentul de plată fără
numerar cel mai costisitor de procesat şi
decontat, de aceea furnizorii de servicii
de plăţi caută soluţii pentru reducerea
costurilor prin dematerializarea
procesului de compensare şi decontare
– prin trunchierea cecurilor, în care este
procesată doar imaginea electronică a
cecului – sau prin promovarea utilizării
altor instrumente, precum plăţile prin
carduri.
 Predecesorul cecului – polița de schimb
• Băncile medievale erau instituții municipale care puteau oferi servicii de plată doar
în interiorul orașului. Pentru a putea transfera fonduri dintr-o localitate în alta, erau
necesare alte modalități, cea mai simplă dintre ele fiind transportarea brută a
monedelor. Din nefericire, acest procedeu era destul de periculos, din cauza
riscurilor de jaf, confiscare sau a altor accidente. Puși în fața hazardului (mai mult
sau mai puțin “natural”), comercianții medievali au fost forțați să adopte polițele de
schimb, concepute, probabil, după modelul primelor polițe musulmane, cunoscute
în Arabia sub numele de “suftadja”.
• Cecurile încep să apară, în Europa, în preajma anului 1400, la aproximativ 200 de ani
după perioada de glorie a polițelor de schimb, în orașele care erau deja familiarizate
cu ceea ce presupuneau depozitele bancare. Gradual, lejeritatea dată de folosirea
ordinelor scrise a început să depășească neîncrederea generalizată legată de
transferurile bancare. O ordonanță din Veneția anului 1421 le permitea celor care nu
aveau rezidență să facă plata prin intermediul ordinelor scrise, fără a fi necesară
prezența la bancă.
Zonele cecului