Sunteți pe pagina 1din 165

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL

FIRMEI

Lect. univ. dr. BORDEIANU DANIELA


BIBLIOGRAFIE
 Bordeianu, G.D., Analiza poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii,
Ed. Tehnopress, Iaşi, 2009
 Buglea, A., Analiză financiară, Ed. Mirton, Timişoara, 2005
 Niculescu, M., Diagnostic financiar, vol. 2, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
 Păvăloaia, W., Bordeianu, G.D., Analiză economico-financiară, Ed.
Tehnopress, Iaşi, 2011
 Păvăloaia, W., Paraschivescu, M.D., Lepădatu, Gh., Pătraşcu, L., Radu, F.,
Bordeianu, D.G., Darie, A., Analiză economico-financiară. Concepte şi studii
de caz, Ed. Economică, Bucureşti, 2010
 Păvăloaia, W., Păvăloaia, D., Analiză economico-financiară, Ed. Tehnopress,
Iaşi, 2009
 Păvăloaia, W., Paraschivescu, M.D., Olaru, G.D., Radu, F., Analiză financiară.
Studii de caz, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2006
 Păvăloaia, W., Păvăloaia, D., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii, Ed.
Tehnopress, Iaşi, 2006
 Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Ed.
Economică, Bucureşti, 2005
CONCEPTUL DE ANALIZĂ
FINANCIARĂ
Literatura de specialitate prezintă diferite opinii şi definiţii ale acesteia.

 E. Cohen afirmă analiza financiară constituie un ansamblu de


concepte, de metode şi de instrumente care permit a formula o
apreciere privitoare la situaţia financiară a unei întreprinderi, la
riscurile pe care o afectează, la nivelul şi calitatea performanţelor
sale (Analiyse financiere, 1999).

 I. Mihai arată că (Analiza situaţiei financiare a agenţilor economici,


1997) analiza financiară constă într-un ansamblu de instrumente şi
metode care permit aprecierea situaţiei financiare şi a
performanţelor unei întreprinderi.

Se poate defini astfel analiza financiară ca un ansamblu de tehnici ce


permit aprecierea poziţiei financiar contabile trecută şi actuală ce
ajută la luarea deciziilor coerente de conducere şi de stabilire a
valorii întreprinderii.
Analiza financiară vizează în principal:

 ameliorarea gestiunii întreprinderii,


 serveşte ca element de decizie la contractarea unui împrumut sau a acorda
împrumut unei întreprinderi,
 la recomandarea cumpărării sau vânzării acţiunilor unei societăţi cercetate,
 studiul unui concurent, client sau furnizor, pe planul gestiunii, a
solvabilităţii, a rentabilităţii,
 stabilirea valorii întreprinderii.

Scopul analizei financiare este de stabilire a unui diagnostic asupra situaţiei


financiare a întreprinderii.

In sens larg finalitatea analizei financiare constă în oferirea de informaţii


atât celor din interiorul (managerii, acţionarii sau salariaţii) cât şi din
exteriorul întreprinderii (analiştii financiari, acţionarii potenţiali, partenerii
tradiţionali, organisme bancare şi financiare, statul).
Informaţiile necesare analizei financiare
Evoluţia unei întreprinderi este generată de o serie de factori:
 Factori interni: organizarea întreprinderii, procesele
tehnologice, nivelul costurilor, natura şi tipologia produselor.
 Factori externi: progresul tehnic, cercetarea economică,
politica fiscală şi monetară, conjunctura economică.

Pentru a efectua o analiză financiară sunt necesare


următoarele informaţii:
 informaţii generale,
 informaţii sectoriale,
 informaţii privind agentul economic cercetat.
Informaţiile generale privesc conjunctura
economică, situaţia generală a economiei la un
moment dat. Recesiunea sau expansiunea afectează
rezultatele întreprinderii. Conjunctura favorabilă –
activitatea întreprinderii creşte, la fel masa
profitului, cursul acţiunilor de asemenea.
Recesiunea se manifestă de regulă în situaţii
inverse.

Informaţiile generale sunt oferite de organisme


specializate: Comisia Naţională de Statistică,
Institutul Naţional de Studii şi Cercetări Economice.
Informaţiile sectoriale vin să precizeze că
evoluţia unei întreprinderi depinde de rezultatele
proprii pe care îşi pun amprenta şi caracteristicile
sectorului de activitate (ramura) din care face parte.

Specificacitatea sectoarelor de activitate privesc:


► natura produselor şi serviciilor,
► procesele tehnice şi tehnologice folosite,
► structura producţiei şi apartenenţa la ramură:
industria grea, uşoară, alimentară.

Este cunoscut că structura producţiei are impact


asupra principalilor indicatori: profit, rentabilitate,
viteza de rotaţie, modalităţi de finanţare.
Informaţii privind întreprinderea cercetată
Sursa acestor informaţii este diversă. Unele sunt
obligatorii, altele sunt oferite numai unor persoane, o parte
sunt confidenţiale. Sursa principală de informare o constituie
situaţiile financiare anuale. Conform noilor standarde ale
contabilităţii setul complet de situaţii financiare include:

♦ Bilanţul,
♦ Contul de profit sau pierdere,
♦ Situaţia modificării capitalului propriu,
♦ Situaţia fluxurilor de numerar,
♦ Politici contabile şi note explicative.
Întreprinderile pot să prezinte şi un raport de analiză ce
cuprinde o analiză a:

 Principalilor factori şi influenţe care determină


performanţa, inclusiv a modificărilor de mediu în care
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, reacţia agentului
economic la modificări, politica de investiţii, politica de
dividende;

 surselor de finanţare ale întreprinderii, politica de


îndatorare, politicile de gestionare a riscului;

 punctele forte şi puncte slabe.


Instrumentele analizei financiare
Prin instrument sau mijloc al analizei financiare se înţelege o metodă
sau tehnică ce serveşte la :

♦ măsurarea eficienţei pe plan financiar a acţiunilor trecute, ex:


rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară;
♦ aprecierea performanţelor financiare: coeficient de solvabilitate ridicat,
viteză de rotaţie a stocurilor mare, nivel superior al ratei rentabilităţii
economice şi financiare;
♦ luarea deciziilor şi care să permită evaluarea consecinţelor deciziei
asupra viitorului întreprinderii.

Aceste instrumente de cercetare folosesc pentru:


►compararea diferitelor momente din evoluţia fenomenului cercetat,
►analiza indicatorilor (în această fază importante nu sunt calculele cât
interpretarea lor),
►analize specifice (studiul solvabilităţii şi lichidităţii agentului, analiza
riscului, analiza conjuncturii financiare etc.).
Utilizatorii studiilor de analiză financiară
Finalitatea analizei financiare constă în furnizarea
diagnosticului asupra problemei cercetate celor
interesaţi sau celor ce au solicitat acest studiu.

Utilizatorii studiilor de analiză financiară sunt:


►managerii,
►acţionarii (actuali sau potenţiali)
►analiştii financiari,
►participanţii la viaţa economico – financiară,
►instituţiile bancare, organisme financiare,
►statul.
În domeniul gestiunii întreprinderii se poate face o paralelă cu
diagnosticul din domeniul medical, de maniera prezentată mai jos:

UMAN ÎNTREPRINDERE
Sănătate precară Disfuncţionalităţi

boli dificultăţi
Medic Diagnostic Consultant/Expert
Analiza simptomelor; Analiza indicatorilor;
Cercetarea cauzelor interne sau Cercetarea cauzelor si
externe responsabilitatilor interne sau externe
exr\terne
Identificare Identificare
Programe de acţiune Propuneri Program de acţiune
 terapie  măsuri de redresare
 chirurgie  măsuri de structurare

Tratament Transpunere in practică


Aplicare

Urmărire medicală Control Control de gestiune

Vindecare Obiective Redresare

Paralela diagnostic uman, diagnosticul întreprinderii


Din figură rezultă două situaţii:

 întreprinderea este în dificultate – caz în care recurgerea


la diagnostic este o veritabilă necesitate de a identifica
cauzele dificultăţilor sale şi a preciza măsurile de
redresare adoptate pentru a ameliora situaţia pe plan
economico-financiar;

 întreprinderea are o bună sănătate – apelarea la


diagnostic vizează optimizarea activităţii.
În funcţie de situaţii, de natura problemelor sau urgenţelor se
pot distinge mai multe tipuri de diagnostic, precum:

 diagnosticul global – ce permite evidenţierea punctelor forte şi


punctelor slabe, înţelegerea rezultatele trecute.

 diagnosticul expres – ce vizează identificarea dificultăţilor dar


mai ales formulare de măsuri de salvare rapidă şi de a ierarhiza
acţiunile în ordinea urgenţei şi importanţei. Sunt vizate în
special măsuri de gestiune pe termen scurt;

 diagnosticul funcţional – este vorba de un diagnostic


fragmentar, al unei funcţii cum ar diagnosticul tehnic,
financiar.
Diagnosticul constituie un mijloc de informare şi permite
identificarea diferitelor variabile şi alternative.

 Variabile externe – ce privesc evoluţia pieţei, volumul cererii,


gusturile şi preferinţele consumatorilor, evoluţia tehnologiei, a
pieţelor de materie primă, a capitalurilor, evoluţia politicilor
economice şi financiare, evoluţia sistemelor socio-culturale;

 Variabile interne – cum sunt mijloacele materiale, calificarea


personalului, comportamentul personalului, resursele financiare.

Totodată activitatea de diagnostic vizează şi perioada viitoare.


Aşadar, activitatea de diagnostic, este complexă şi la nivelul
unei firme se poate prezenta astfel.
Analize externe Analize interne

 concurenţa  mijloace materiale


 studiul pieţei  resurse umane
 studiul tehnologiei  resurse financiare
 piaţa muncii  strategii
 legislaţie fiscală  politici
 metode de gestiune şi
 piaţa capitalurilor organizare
 situaţia politică  sisteme de control
 factori socio-culturali  stiluri de management

Activităţi şi rezultate actuale

Previziuni şi tendinte viitoare

Conţinutul diagnosticului întreprinderii


DIAGNOSTICUL FINANCIAR presupune
identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe din
mediul intern al companiei, prin prisma principalilor
indicatori economico-financiari, precum şi
identificarea oportunităţilor şi riscurilor care pot să
apară ca influenţă a mediului extern asupra companiei.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt:


 analiza creşterii şi a performanţelor economico-
financiare ale întreprinderii;
 analiza poziţiei financiare a întreprinderii;
 analiza previzională a riscului.
Componenţa analiză – diagnostic - norme contabile
Tipul de analiză şi Domeniul de analiză Norma contabilă internaţională ce
diagnostic defineşte domeniul cercetat
DIAGNOSTICUL ECONOMIC
Analiza potenţialului Analiza potenţialului material(stocuri
intern şi imobilizări)
Analiza potenţialului uman
Analiza cheltuielilor Analiza globală a cheltuielilor şi
costurilor
Analiza principalelor categorii de
cheltuieli şi costuri
DIAGNOSTICUL FINANCIAR
Analiza Analiza soldurilor intermediare de IAS 8 Rezultatul net al exerciţiului
performanţelor gestiune IAS 12 Impozit pe rezultat
IAS 15 Informaţia privind efectele
variaţiei de preţ
IAS 18 Venituri din activităţi curente

Analiza rentabilităţii prin metoda IAS 8, IAS 12, IAS 15, IAS 18
ratelor
Analiza rentabilităţii întreprinderilor IAS 33 Beneficiul pe acţiune
cotate
Analiza IAS 10 Eventualităţi şi evenimente ce survin
structurii şi după data încheierii exerciţiului
valorii IAS 11 Contractele de construcţii
patrimoniale IAS 25 Contabilitatea plasamentelor
IAS 32 Instrumente financiare
IAS 36 Deprecierea activelor
IAS 38 Imobilizări necorporale
IAS 39 Instrumente financiare:contabilizare şi
evaluare
Analiza riscului Analiza riscului IAS 21 Efectele variaţiilor cursurilor monetare
de exploatare străine
IAS 29 Informaţiile financiare în economiile
inflaţioniste
Analiza riscului IAS 7 Tablourile fluxurilor de trezorerie
de
insolvabilitate
Analiza IAS 22 Grupurile de întreprinderi
grupurilor de IAS 24 Informaţii referitoare la părţile legate
societăţi IAS 27 Situaţiile financiare consolidate şi
consolidarea participaţiilor în filiale
IAS 28 Contabilitatea participaţiilor în
întreprinderile asociate
Analiza globală IAS 1 Prezentarea documentelor financiare
IAS 34 Informaţii financiare intermediare

DIAGNOSTICUL STRATEGIC

Analiza poziţiei IAS 14, IAS 35


concurenţiale

Analiza contextului IAS 14 Informaţia sectorială


concurenţial

Analiza avantajului
concurenţial
BILANŢUL SUPORTUL ANALIZEI
DIAGNOSTIC

Orice analiză are ca punct de plecare bilanţul


contabil, deoarece el reflectă situaţia patrimoniului, a
averii acumulate de entitate, rezultatele financiare
obţinute pentru perioada cercetată.

Teoria şi practica economică cunosc mai multe


abordări şi prezentări ale bilanţului precum:
 prezentare în forma listă;
 prezentarea patrimonială (financiară);
 prezentarea funcţională.
În forma listă (OMFP 3055 ⁄ 2009) bilanţul contabil oferă informaţii despre:

 ACTIVELE IMOBILIZATE
 IMOBILIZĂRI NECORPORALE
 IMOBILIZĂRI CORPORALE
 IMOBILIZĂRI FINANCIARE
 ACTIVE CIRCULANTE
 STOCURI
 CREANŢE
 INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN SCURT
 CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI
 CHELTUIELI ÎN AVANS
 DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ DE UN AN
 ACTIVE CIRCULANTE NETE , RESPECTIV DATORII CURENTE NETE
 TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE
 DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN
 PROVIZIOANE
 VENITURI ÎN AVANS
 CAPITAL ŞI REZERVE
 CAPITAL
 PRIME DE CAPITAL
 REZERVE DIN EVALUARE
 REZERVE
 REZULTATUL REPORTAT
 REZULTATUL EXERCIŢIULUI
Bilanţul patrimonial (financiar) reprezintă un
instrument de analiză şi care se obţine prin retratarea
datelor bilanţului listă. La elaborarea bilanţului financiar
se au în vedere principiile:

 elementele patrimoniale sunt evaluate la valoarea netă,


 elementele de activ sunt înscrise în ordinea crescătoare a
gradului de lichiditate (capacitatea de a se transforma în
bani),
 elementele de pasiv se înscriu în ordinea descrescătoare
a gradului de exigibilitate (perioada în care resursa este
la dispoziţia întreprinderii ).
O structură sintetică a bilanţului financiar (patrimonial) se prezintă astfel:
Structura bilanţului financiar

ACTIV (NEVOI) PASIV (RESURSE)


Activ imobilizat net (>1 an): Capitaluri proprii:
 Imobilizări necorporale  Capital social
 Imobilizări corporale  Rezerve
 Imobilizări financiare  Subvenţii
 Creanţe  Rezultat (profit) nerepartizat
 Datorii mai mari de un an

Active circulante nete (<1 an): Datorii pe termen scurt (<1 an):
 Stocuri  Datorii financiare (credite bancare
 Creanţe (clienţi) curente)
 Disponibilităţi  Datorii nefinanciare
 Imobilizări financiare  Provizioane <1 an
Bilanţul funcţional este un alt instrument al
analizei financiare şi pentru diagnostic posturile
din acesta sunt ordonate după apartenenţa lor la
unul din ciclurile de funcţionare şi anume:

 ciclul de investiţii;
 ciclul de exploatare;
 ciclul de finanţare.
Din punct de vedere structural, bilanţul funcţional se prezintă astfel:
Structura bilanţului funcţional

NEVOI - ACTIV SURSE - PASIV

NEVOI ACICLICE (STABILE) SURSE ACICLICE (DURABILE)


 Activ imobilizat (brut)  Capitaluri proprii
 Amortizări şi provizioane
 Datorii financiare

NEVOI CICLICE SURSE CICLICE


 Activ circulant de exploatare  Datorii de exploatare
 Activ circulant în afara  Datorii în afara exploatării
exploatării (brut)  Pasive de trezorerie
 Active de trezorerie
Analiza financiară cu ajutorul ratelor

În analiza poziţiei financiare a firmei o metodă


utilizată prin excelenţă este metoda ratelor.

Rata exprimă raportul dintre doi indicatori care


se condiţionează şi au o anumită putere
informativă, raport, ce poate fi exprimat fie sub
formă de coeficient (un număr), fie sub formă
procentuală sau printr-un număr de zile (durată).
 Metoda ratelor permite realizarea unor studii
comparative în timp şi spaţiu, aprecierea
obiectivă a poziţiei şi performanţelor
diverselor întreprinderi.

 Mărimile ce se iau în considerare în


construcţia indicatorilor se obţin fie din
situaţiile financiare anuale (bilanţ, contul de
profit şi pierdere, note explicative), fie din alte
evidenţe cu caracter operativ sau statistic.
În funcţie de modul de calcul, ratele pot fi grupate astfel:

 Rate de structură. Exprimă un raport între nivelul absolut al elementului


parte şi nivelul absolut al întregului, exprimat, de regulă, în procente (rata
activelor circulante, care arată ponderea în total active a activelor
circulante);

 Rate de intensitate. Caracterizează atribuirea elementelor componente ale


unui indicator faţă de fiecare din elementele componente ale altui
indicator, între cei doi indicatori existând o legătură directă (raportând
producţia obţinută la numărul de muncitori, se obţine o mărime relativă
care exprimă productivitatea medie pe muncitor);

 Rate de corespondenţă. Rezultă din compararea nivelurilor absolute a


două dintre componentele unui indicator (raportul dintre valoarea activelor
fixe productive şi a celor neproductive).
Din punctul de vedere al naturii informaţiilor utilizate, ratele se calculează pe baza
mărimilor regăsite în:

 activul bilanţului. rata activelor imobilizate = active imobilizate/activ total x 100;


rata activelor circulante = active circulante/activ total x 100; rata stocurilor =
stocuri/activ total (sau active circulante) x 100.

 pasivul bilanţului. rata stabilităţii financiare=capital permanent/pasiv total x 100;


rata autonomiei financiare=capital propriu/pasiv total x 100, etc.)

 activul şi pasivul bilanţului. rata finanţării stabile=capital permanent/active


imobilizate nete x 100; rata finanţării ciclice=pasive curente/active curente x 100.

 contul de profit şi pierdere. rata marjei nete=rezultatul net al exerciţiului/cifra de


afaceri x 100; rata profitabilităţii comerciale=rezultatul brut al exerciţiului/cifra de
afaceri x 100.

 bilanţ şi contul de profit şi pierdere. viteza de rotaţie a activelor circulante=active


circulante/cifra de afaceri x 360; viteza de rotaţie a creditului-furnizor=
furnizori/cifra de afaceri x 100.
Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea
succesivă a cel puţin trei dimensiuni financiare ale întreprinderii:
rentabilitate, lichiditate, structură financiară.

Ţinând cont de acest aspect, diferitele rate folosite pentru analiza financiară
se grupează în general, în trei categorii:

 Rate de structură sunt destinate pentru a aprecia structura financiară a


întreprinderii. Se stabilesc pe baza datelor extrase din bilanţ.

 Rate de rentabilitate măsoară gradul de rentabilitate a întreprinderilor, adică


capacitatea ei de a realiza profit, comparând rezultatele, fie cu cifra de
afaceri, fie cu capitalul investit.

 Rate de gestiune evidenţiază eficienţa cu care firma îşi utilizează resursele de


care dispune. Ele compară elementele patrimoniale cu indicatorii care
reflectă nivelul de activitate a întreprinderii.
Principalele rate de caracterizare a
structurii activului
a). Rata activelor imobilizate
Această rată urmăreşte evoluţia ponderii elementelor
patrimoniale utilizate permanent în total activ,
reflectând gradul de investire a capitalului în
întreprindere.
Active imobilizat e
Rai  100
Activ total

Nivelul normal al acestei rate diferă de la o


întreprindere la alta, în funcţie de ramura sau sectorul
de activitate din care face parte, cel mai frecvent
situându-se în jurul valorii de 40-60%. De asemenea,
este cunoscut faptul că dotarea tehnică variază în
funcţie de profil.
a1). Rata imobilizărilor necorporale (Rin) arată ponderea
valorii activelor intangibile (brevete, licenţe, mărci comerciale,
fond comercial, etc.) în total activ.

Imob. necorporal e
Rin   100
Total activ

O rată înaltă a imobilizărilor necorporale înseamnă fie o


activitate de cercetare-dezvoltare semnificativă, fie interesul
pentru achiziţia de astfel de imobilizări în scopul exploatării lor.
În general, întreprinderile româneşti au o pondere redusă a
activelor necorporale. În ţările dezvoltate bilanţurile firmelor
evidenţiază ponderi importante ale activelor imobilizate
necorporale.
a2). Rata imobilizărilor corporale (Ric) măsoară
ponderea capitalurilor fixe corporale (terenuri, clădiri,
maşini şi echipamente) în cadrul activelor
întreprinderii. Indirect reflectă flexibilitatea
întreprinderii la schimbările cerinţelor pieţei şi a
tehnologiei.
Imob. corporale
Ric   100
Total activ

Rata imobilizărilor corporale depinde de natura


activităţii desfăşurate de către o întreprindere. Astfel,
ea este mai ridicată în cazul unităţilor cu un proces
tehnologic complex, ce necesită o infrastructură
importantă sau echipamente costisitoare şi mai scăzută
la societăţile de comerţ şi prestări servicii.
a3). Rata imobilizărilor financiare (Rif) arată
ponderea valorii activelor financiare în total activ şi
reflectă politica de investiţii financiare a firmei.

Imob. financiare
Rif   100
Total activ

În mod firesc, indicatorul înregistrează valori ridicate


în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl
reprezintă gestionarea unui portofoliu de participaţii.
Valori foarte reduse se pot întâlni la întreprinderile
mici şi mijlocii, la firmele ce nu dezvoltă o politică
activă de investiţii financiare.
b). Rata activelor circulante
Active circulante
Rac   100
Total activ
Această rată reflectă ponderea activelor cu caracter
temporar în total activ, fiind o măsură a flexibilităţii
financiare în măsura în care evidenţiază importanţa
relativă a activelor uşor de transformat în bani.

Între rata activelor imobilizate şi rata activelor


circulante se formează relaţia:
Rai + Rac = 100
b1). Rata stocurilor (Rst) reflectă ponderea stocurilor
(activele circulante cel mai puţin lichide) în total active.

Stocuri
Rst   100
Total activ
Acest indicator înregistrează niveluri ridicate în cazul
întreprinderilor cu activitate de producţie şi ciclu lung de
fabricaţie, precum şi în cazul firmelor de distribuţie care
prin specificul activităţii înregistrează un volum ridicat al
stocurilor. În sfera serviciilor, această rată înregistrează
niveluri foarte scăzute.

În practică se consideră că un nivel echilibrat al ratei


stocurilor ar fi de aproximativ 30% în ramurile industriale
şi de 40-45% în construcţii şi comerţ.
Interpretarea evoluţiei în timp a ratei
stocurilor necesită corelarea cu nivelul cifrei
de afaceri, creşterea stocurilor fiind
justificată, doar dacă are loc creşterea
volumului de activitate:
ICA>IS
 unde:
 ICA – indicele cifrei de afaceri;
 IS – indicele stocurilor.
b2). Rata creanţelor (Rcr) reflectă ponderea creanţelor pe care
le are întreprinderea în total activ.
Total creante
Rcr   100
Total activ

Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în cazul


întreprinderilor aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă,
ce îşi achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul,
prestări servicii către populaţie etc.) şi valori mai ridicate în cazul
relaţiilor dintre întreprinderi.

Valorile normale ale acestei rate sunt cuprinse între 20% şi


30% în cazul întreprinderilor industriale, şi între 10% şi 15% în
cazul unităţilor de construcţii şi de desfacere cu ridicata.
b3). Rata disponibilităţilor (Rdb) reflectă ponderea disponibilităţilor
în total active şi măsoară lichiditatea internă a întreprinderii.
Disponibil itati
Rdb  * 100
Total activ

Un nivel ridicat înseamnă echilibru financiar consolidat, dar şi


resurse insuficient utilizate. Rata disponibilităţilor trebuie apreciată cu
multă prudenţă şi din motivul prezentat, dar şi datorită fluctuaţiilor
rapide şi posibilităţilor multiple de operare cu date eronate. La nivelul
unei întreprinderi sunt considerate normale următoarele rate ale
disponibilităţilor băneşti:

a. 3 – 5% pentru ponderea disponibilităţilor băneşti total active


circulante;
b. 1,5 – 2% pentru ponderea disponibilităţilor băneşti în total activ.
Ratele de structură din pasiv, cunoscute şi
ca rate ale surselor de finanţare
a). Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă ponderea surselor pe
care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul
surselor de acoperire a mijloacelor economice.

Capital permanent
Rsf  * 100
Total pasiv
unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii mai mari de un an

Rata stabilităţii financiare, analizată în dinamică, dacă înregistrează o


creştere, reflectă o situaţie favorabilă, dacă majorarea capitalului permanent
în raport cu totalul pasivului se datorează creşterii capitalurilor proprii într-
un ritm superior datoriilor pe termen lung.

Dacă rata prezintă o tendinţă de scădere, situaţia poate fi considerată


favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen lung.

Preponderenţa capitalului angajat în sursele financiare reflectă caracterul


permanent al finanţării activităţii conferind grad ridicat de siguranţă prin
stabilitate în finanţare. Valoarea minimă care oferă o stabilitate acceptabilă este
de 50%, deşi se consideră normală dacă oscilează în jurul valorii de 66%.
b). Rata autonomiei financiare (Raf) arată cât din patrimoniul întreprinderii este
finanţat pe seama resurselor proprii şi se determină cu relaţiile:

Rata autonomiei financiare globale (Rafg):


Capital propriu
Rafg  *100
Total pasiv
Reflectă ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanţare. Este de dorit ca
nivelul ratei să fie cât mai mare.

Teoria şi practica economică au format variantele:


 în situaţia în care capitalul propriu reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul total,
întreprinderea dispune de o autonomie financiară ridicată, prezentând garanţii aproape
certe pentru eventualii creditori;
 dacă ponderea capitalului propriu în totalul resurselor este cuprinsă între 30 şi 50%,
riscurile în cazul acordării creditelor sunt mai mari, dar întreprinderea poate beneficia
mai departe de credite;
 dacă capitalul propriu se situează sub 30%, întreprinderea nu mai prezintă garanţii
pentru a beneficia de noi credite.
Rata autonomiei financiare la termen (Raft) – este mai semnificativă
decât rata precedentă deoarece prezintă structura capitalurilor permanente
şi arată gradul de independenţă financiară a întreprinderii pe termen lung.
Se poate calcula după relaţiile:

Capital propriu
(1)
Raft  *100
Datorii pe termen lung

Capital propriu
(2) Raft  *100
Capital permanent
 Pentru prima relaţie, autonomia financiară este asigurată, în situaţia în care
capitalul propriu reprezintă cel puţin jumătate din cel permanent
(Raft(1)>50%).

 În al doilea caz, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu


este mai mare sau egal cu datoriile pe termen lung (Raft(2)>100%).
c). Rata datoriilor pe termen scurt (Rds) reflectă
măsura în care resursele curente participă la formarea
resurselor totale şi la finanţarea activităţii. Valoarea
maxim admisibilă a indicatorului nu poate depăşi 50%
din total pasiv, valoarea normală oscilând în jurul a
33%.
Datorii pe termen scurt
Rds  * 100
Total pasiv
d). Rata îndatorării măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în
totalul surselor de finanţare. Acesta se calculează în următoarele
variante:
Rata îndatorării globale (Rîg) – măsoară ponderea datoriilor totale faţă
de terţi, indiferent de natura lor, în totalul surselor de finanţare.
Datorii totale
Rîg  * 100
Total pasiv
O valoare situată în jurul a 66% este considerată normală.

Rata îndatorării la termen (Rît) – se determină folosind relaţiile:


Datorii pe termen lung
(1) Rît  *100
Capital permanent

Datorii pe termen lung


(2) Rît  *100
Capital propriu
 Calculată cu prima relaţie, rata îndatorării la termen reflectă
proporţia în care datoriile pe termen lung participă la formarea
capitalului permanent şi exprimă o situaţie favorabilă a
întreprinderii dacă are un nivel < 50%.

 Cea de-a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare la termen


arată raportul în care se află datoriile pe termen lung faţă de
capitalurile proprii, permiţând aprecierea capacităţii de
îndatorare a unei întreprinderi. În acest caz, capacitatea de
îndatorare este saturată când rata îndatorării la termen se
apropie de 100%.
Analiza ratelor de lichiditate

Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii


de a face faţă obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă
capacitatea de a transforma rapid activele circulante
în disponibilităţi (bani).

Pe baza faptului că activele circulante conţin trei


elemente (stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti –
inclusiv investiţii financiare pe termen scurt), se pot
construi trei rate de lichiditate patrimonială.
 1. Lichiditatea generală (Lg) sau „quick ratio” (potrivit
modelului anglo-saxon) se calculează ca raport între activele
curente şi datoriile curente:
Este considerată a fi un bun indicator al capacităţii
întreprinderii de a-şi achita facturile şi de a rambursa creditele
contractate.
Active curente
Lg 
Datorii curente
Nivelul acestei rate variază în funcţie de sectorul economic:
este subunitar în sectorul de distribuţie şi aproape de 2 în
sectoarele industriale cu ciclu lung de fabricaţie. Potrivit uzanţelor
internaţionale, lichiditatea generală trebuie să fie situată în jurul
cifrei 2 (respectiv 200%).
 2. Lichiditatea curentă sau intermediară, în literatura străină de
specialitate, se întâlneşte şi sub denumirea de lichiditate imediată. Exprimă
capacitatea firmei de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe,
investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi băneşti.

Active curente - Stocuri


Lc 
Datorii curente
Relevanţa acestui indicator, numit şi „testul acid”, este datorată
neluării în calcul a stocurilor care sunt cel mai puţin lichide dintre toate
activele circulante, se vând cel mai greu şi de cele mai multe ori, sub
valoarea lor reală. Firma trebuie să se asigure că poate face faţă plăţilor
scadente pe termen scurt (datoriilor curente) numai pe seama activelor uşor
transformabile în lichidităţi. Din această categorie fac parte activele de
trezorerie şi creanţele care, în principiu, pot fi uşor scontate.
Ca valoare recomandată pentru acest indicator, se poate reţine nivelul
de 0,8.
 3. Lichiditatea la vedere (imediată), numită şi capacitate de plată,
reflectă capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza
disponibilităţilor băneşti (inclusiv a investiţiilor pe termen scurt):

Diponibili tati  Investitii pe termen scurt


Li 
Datorii curente

Având în vedere că datoriile curente, deşi plătibile pe termen


scurt, nu au în totalitate o scadenţă imediată, se poate utiliza drept
reper nivelul de 0,2; situarea indicatorului la un nivel inferior indicând
un risc ridicat în ceea ce priveşte posibilitatea acoperirii datoriilor
imediate.
Acest lucru avertizează asupra apariţiei în curând a unor
probleme financiare cum sunt: intrarea în incapacitate de plată,
pierderea pieţei, posibile procese de executare silită solicitate de către
furnizorii neplătiţi, blocarea conturilor bancare de către organele
fiscale pentru neplata datoriilor către stat.
Analiza ratelor de solvabilitate

 Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de


a face faţă scadenţelor pe termen lung şi mediu şi
depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe
şi de cheltuielile financiare (costul îndatorării).

 Ea constituie un obiectiv prioritar al


întreprinzătorului care doreşte să-şi păstreze
autonomia financiară şi flexibilitatea gestiunii şi
rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări şi
fluxurile de plăţi, dar şi dintr-un fond de rulment net
pozitiv.
 1. Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care
activele totale ale firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei.
Activ total
Rsg 
Datorii totale
Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se
bucură firma faţă de bancă şi creditori. Valoarea critică a
acestei rate este de 1,5. În analiză putem distinge următoarele
cazuri:
 o valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că
firma are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti faţă de
terţi;
 o valoare situată sub 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe
care şi l-au asumat furnizorii/creditorii de fonduri puse la
dispoziţia întreprinderii.
 2. Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) se
calculează ca raport între capitalul propriu şi suma
dintre acesta şi creditele totale.
Capital propriu
Rsp 
Capital propriu  Credite totale

 Acest indicator este calculat în cele mai multe


situaţii de bănci, în studiile de bonitate efectuate în
cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei
solvabilităţii patrimoniale trebuie să se încadreze în
limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a solvabilităţii
patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă
de către finanţatori.
Indicatorii echilibrului financiar-
contabil
 Analiza fondului de rulment
Fondul de rulment reprezintă suma cu care totalul
activelor curente depăşeşte datoriile curente.
Acesta este un indicator important al lichidităţii, datorită
faptului că datoriile curente reprezintă obligaţii ce trebuie
onorate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului
normal de exploatare, iar activele curente reprezintă activele ce
urmează a fi transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de
exploatare.

Prin definiţie, datoriile curente trebuie plătite din activele


curente. Astfel, excesul de active curente faţă de datoriile
curente reprezintă fondul de rulment, ce poate fi utilizat pentru
cumpărarea de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor
vânzări în creştere.
Potrivit concepţiei patrimoniale, fondul de rulment se
poate calcula astfel:

 pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a


bilanţului, ca diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările
nete:
FRN = Capital permanent (Cpm) – Imobilizări Nete (Imo)

 pornind de la elementele cuprinse în partea de jos a bilanţului


ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
FRN = Active circulante (Ac) – Datorii pe termen scurt (Dts)
Dacă luăm în considerare structura capitalului permanent, care
este format din capital propriu şi capital împrumutat, fondul de
rulment poate fi propriu (FRP) şi împrumutat (FRÎ).

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor


proprii faţă de imobilizările nete şi apreciază gradul de autonomie al
întreprinderii în luarea deciziilor de investiţii.

FRP = Capital propriu (CPR) – Active imobilizate nete (IMO)

Fondul de rulment împrumutat evidenţiază măsura îndatorării


pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FRÎ = Fond de rulment (FRN) – Fond de rulment propriu (FRP)


 Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre


nevoile temporare şi sursele temporare, respectiv suma necesară
finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile reale
şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de
exploatare.
Pe baza bilanţului patrimonial, necesarul de fond de
rulment se stabileşte astfel:

NFR = (Active circulante – Disponibilităţi băneşti) –


(Datoriile pe termen scurt – Creditele pe termen scurt) =
(Active circulante – Disponibilităţi băneşti) – Obligaţii pe
termen scurt

Sau: NFR = (Stocuri + Creanţe) – Datorii pe termen scurt


 Nevoia de fond de rulment semnifică în
esenţă, activele circulante de natura stocurilor
şi a creanţelor nefinanţate pe seama
obligaţiilor pe termen scurt.

 Obligaţiile pe termen scurt de natura celor


faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc.,
până în momentul plăţii lor reprezintă o sursă
atrasă de finanţare a activelor circulante.
 Analiza trezoreriei nete

În mod curent, prin trezorerie se înţelege soldul final al


ansamblului de fluxuri de încasări şi plăţi sau
excedentul/deficitul de disponibilităţi (Dpb) faţă de creditele
de trezorerie (Crt).

În practică, trezorerie i-au fost ataşate mai multe noţiuni,


ca totalul valorilor de casă, ansamblul activelor lichide, cel mai
frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă.
În această accepţie, trezoreria reprezintă diferenţa dintre
activul realizat şi disponibilul, pe de o parte, şi datoriile
financiare pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferenţa
dintre valorile de trezorerie de activ şi valorile de trezorerie de
pasiv.
Trezoreria se poate calcula în două modalităţi:

 ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de


fond de rulment:
TN = FRN – NFR

 ca diferenţă între disponibilităţile băneşti şi creditele


de trezorerie:
TN = Dpb – Crt
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul
echilibrului financiar curent al întreprinderii,
când fondul de rulment este superior
necesarului de fond de rulment.

Expresia trezorerie pozitive se regăseşte


sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi
bancare şi în casă şi investiţiilor pe termen
scurt.
Analiza poziţiei financiare prin metoda
scorurilor

 Metoda scorurilor reprezintă una din modalităţile de


investigare globală a stării de bonitate a unui agent
economic cu scopul de a stabili posibilitatea
manifestării riscului de faliment.

 Metoda scoring solicită luarea în considerare a unor


indicatori economici şi financiari pertinenţi, cu
putere mare de sintetizare a fenomenelor economice
atât static, cât şi sub aspect dinamic şi ponderea
importanţei indicatorilor selectaţi.
Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul
metodei punctajelor (Z) bazată pe modelul J. Conan şi
M. Holder, care permite evaluarea riscului de faliment
şi are la bază următoarea formulă de calcul:
Z  0,24  X 1  0,22  X 2  0,16  X 3  0,87  X 4  0,1 X 5

În care variabilele X1.....X5 sunt indicatori


economico-financiari, iar constantele cu care sunt
amplificaţi aceştia sunt indicatori de natură statistică,
exprimând ponderea variabilelor în evaluarea riscului
de faliment.
X1 Excedent brut de exploatare / Datorii totale
Excedent brut de exploatare = venituri din
exploatare – cheltuieli din exploatare

X2 Capital permanent / Activ total


Capital permanent = capital propriu + datorii > 1 an

X3 Active circulante – Stocuri / Activ total

X4 Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

X5 Cheltuieli de personal / Cifra de afaceri


Interpretarea riscului de faliment se va efectua după cum
urmează:

Valoarea Situaţia întreprinderii Probabilitatea


scorului producerii
riscului de
faliment

Z ≥ 0,16 Foarte bună Sub 10%

0,1 < Z ≤ 0,16 Bună 10% - 30%

0,04 < Z ≤ 0,1 În observaţie 30% - 65%

Z ≤ 0,04 Pericol 65% - 90%


 Modelul Altman
Acest model este cel mai des folosit în ţările dezvoltate
industrial şi se bazează pe următoarea funcţie:
Z  3,3  R1  1,0  R2  0,6  R3  1,4  R4  1,2  R5

R1 - rata rentabilităţii economice Rezultat brut / Total active

R2 - viteza de rotaţie a activului Cifra de afaceri / Total active

R3 - autonomia financiară Capitaluri proprii / Datorii totale

R4 - rata profitului reinvestit Profit reinvestit / Total active

R5 - rata activelor circulante Active circulante / Total active


Din conţinutul informaţional al indicatorilor, rezultă că
nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare
absolută mai mare. De aceea, scorul „Z” este interpretat astfel:

 când Z este mai mic sau egal cu 1,8 starea de faliment este iminentă;

 când Z este mai mare decât 3 situaţia financiară este bună şi bancherul
poate avea încredere în întreprinderea respectivă; aceasta este
solvabilă;

 când Z este cuprins între 1,8 şi 3 situaţia financiară a întreprinderii


este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate şi apropiate de pragul
stării de faliment. Aflată în această situaţie, întreprinderea îşi poate
relansa activitatea, dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.
Analiza indicatorilor de gestiune
Indicatorii de gestiune măsoară:

 gradul de eficacitate cu care firma utilizează


resursele pe care le are la dispoziţie;

 viteza de transformare a activelor în lichidităţi, cât şi


cea de reînnoire a datoriilor;

 ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale,


respectiv lichiditatea stocurilor şi creanţelor
comerciale, pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor
de exploatare, pe de altă parte.
Categorii de rate de gestiune
 a) numărul de rotaţii (nr) – exprimă de câte ori un
element de activ sau de pasiv se transformă în lichidităţi
pe parcursul unui exerciţiu financiar:
Cifra de afaceri (Ca)
nr 
Element de activ sau pasiv (E a sau E p )
 b) durata în zile a unei rotaţii (dz) - măsoară durata în
zile necesară elementelor de activ pentru rambursarea lor
în lichidităţi sau pentru plata datoriilor prin cifra de
afaceri:
Element de activ sau pasiv (E a sau E p )
dz  T
Cifra de afaceri (Ca)
T – perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în
numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru,
semestru, an).
a) rate de gestiune ale capitalului - sunt
calculate pentru elemente patrimoniale de
pasiv.

b) rate de gestiune ale activelor –


caracterizează rotaţia activelor imobilizate şi
a activelor circulante.
 Accelerarea vitezei de rotaţie, concretizată în creşterea
numărului de rotaţii sau diminuarea duratei în zile a unei
rotaţii, înseamnă: reducerea necesarului de resurse pentru
realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri, obţinerea unei
cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse.

 Încetinirea vitezei de rotaţie, constatată prin reducerea


numărului de rotaţii sau creşterea duratei în zile a unei rotaţii,
şi înseamnă: creşterea necesarului de resurse pentru realizarea
unui anumit nivel al cifrei de afaceri, obţinerea unui nivel mai
scăzut al cifrei de afaceri la un consum total dat de resurse.
CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE ŞI
PERFORMANŢELE ÎNTREPRINDERII

 Contul de profit şi pierdere face parte din situaţiile


financiare de închidere a exerciţiului financiar, este un
document contabil de sinteză, ce măsoară performanţele
firmei în cursul unei perioade de gestiune.

 În contul de profit şi pierdere rezultatul activităţii


întreprinderii este prezentat pe parcursul unui exerciţiu
financiar, ce poate fi profit sau pierdere.

 Utilizatorii informaţiilor degajate de această situaţie


financiară sunt: investitorii, managerii, creditorii
financiari, clienţii, statul, publicul, analiştii financiari etc.
 În România, conţinutul contului de profit sau pierdere,
conform OMFP 3055 ⁄ 2009 privind reglementările
contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate:
 Cifra de afaceri netă

 Venituri aferente costului de producţie în curs de


execuţie

 Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale


proprii şi capitalizată
 Alte venituri din exploatare

 VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL

 Cheltuieli cu materiile prime şi materialele


consumabile

 Cheltuieli cu personalul

 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi


necorporale

 Ajustări de valoarea privind activele circulante


 Alte cheltuieli de exploatare

 CHELTUIELI DE EXPLOATARE – TOTAL

 PROFITULUI SAU PIERDEREA DIN


EXPLOATARE

 Venituri din interese de participare

 Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac


parte din activele imobilizate
 Venituri din dobânzi

 VENITURI FINANCIARE – TOTAL

 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi


investiţiile financiare deţinute ca active circulante

 Cheltuieli privind dobânzile

 CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL

 PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIARĂ


 PROFITUL SAU PIERDEREA CURENTĂ

 Venituri extraordinare

 Cheltuieli extraordinare

 PROFITUL SAU PIERDEREA DIN ACTIVITATEA EXTRAORDINARĂ

 VENITURI TOTALE

 CHETUIELI TOTALE

 PROFITUL SAU PIERDEREA BRUTĂ

 Impozitul pe profit

 PROFITUL SAU PIERDEREA NETĂ A EXERCIŢIULUI FINANCIAR


Analiza performanţelor pe baza soldurilor
intermediare de gestiune

 Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza


grupării veniturilor şi cheltuielilor după
natura lor oferă şi posibilitatea de a calcula
soldurilor intermediare de gestiune (SIG),
care într-o anumită măsură reprezintă o
variantă a Contului de profit şi pierdere.
Nr. Elemente de calcul
Crt.
1 Venituri din vânzarea mărfurilor
2 Cheltuieli privind mărfurile
3 Marja comercială (1-2)
4 Producţia vândută
5 Venituri aferente costului producţiei în curs de execuţie
6 Producţia realizată pentru scopuri proprii şi capitalizată
7 Producţia exerciţiului (4 +5+6)
8 Cheltuieli materiale totale
9 Lucrări şi servicii prestate de terţi
10 Valoarea adăugată (3+7-8-9)
11 Subvenţii de exploatare
12 Cheltuieli totale cu personalul
13 Impozite şi taxe
14 Excedentul (deficitul) brut din exploatare (10+11-12-13)
15 Alte venituri din exploatare
16 Ajustări de valoare privind activele imobilizate, activele circulante şi ajustări privind
provizioanele
17 Alte cheltuieli din exploatare
18 Rezultatul din exploatare (14+15-16-17)
19 Venituri financiare
20 Cheltuieli financiare
21 Rezultatul curent (18+19-20)
22 Venituri extraordinare
23 Cheltuieli extraordinare
24 Rezultatul extraordinar (22-23)
25 Rezultatul brut al exerciţiului (21+24)
26 Impozitul pe profit
27 Rezultatul net al exerciţiului (25-26)
Marja comercială (Mc)

 Marja comercială (Mc) este specifică


întreprinderilor comerciale, dar se regăseşte şi la
întreprinderile cu activitate mixtă (industrială şi
comercială) şi reprezintă excedentul vânzărilor de
mărfuri în raport cu costul de cumpărare
(achiziţie) al acestora.

 De fapt, reprezintă câştigul sub formă de adaos


rezultat din activitatea de comercializare a
mărfurilor.
 Marja comercială în mărime absolută se
determină după relaţia:
Mc = Vm – Cm
unde:
 Vm – Vânzări de mărfuri

 Cm – Cheltuieli privind mărfurile vândute


 În mărimi relative, marja comercială se exprimă
prin ratele de marjă determinate după relaţiile:
Mc
RMc   100
VVm

Mc
RMc  100
Chmf
Prima dintre cele două rate ale marjei comerciale poate fi
interpretată în corelaţie cu politica de preţuri a întreprinderii, astfel:

 creşterea ratei marjei comerciale, însoţită de o reducere a veniturilor


din vânzarea mărfurilor, este rezultatul unei politici de preţuri înalte,
menită să asigure menţinerea sau creşterea marjei comerciale;

 diminuarea ratei marjei comerciale, concomitent cu creşterea


veniturilor din vânzarea mărfurilor, se realizează în condiţiile unei
politici de preţuri scăzute, care conservă sau sporesc partea de piaţă
a întreprinderii;

 amplificarea ratei marjei comerciale, paralel cu sporirea veniturilor


din vânzarea mărfurilor, este semn că întreprinderea şi-a îmbunătăţit
poziţia concurenţială, oferind mărfuri competitive.
 Mărimea marjei comerciale devine mai
semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză
şi gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat,
respectiv pe produse sau grupe de produse.

 Modelul folosit pentru analiza factorială a ratei


marjei comerciale, pe grupe de mărfuri, este cel de
mai jos:
R Mc 
s i  rmci
100
 si - structura vânzărilor pe grupe de mărfuri,
respectiv ponderea valorică a grupei de marfă i în
totalul vânzărilor de mărfuri;
 rmci - rata marjei comerciale aferentă grupei i de
mărfuri.
Producţia exerciţiului (Pe)
Producţia exerciţiului (Pe) reprezintă totalitatea bunurilor
şi serviciilor produse de o întreprindere în timpul unui exerciţiu
financiar pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile
proprii.

Ca sold intermediar de gestiune, producţia exerciţiului se


determină prin relaţia de calcul:
Pe = Pv + Vc + Pr
unde:
 Pv – Producţia vândută
 Vc – Venituri aferente costului producţiei în curs de execuţie
 Pr – Producţia realizată pentru scopurile proprii şi capitalizată
Indicatorul poate fi utilizat pentru mai multe scopuri:

 determinarea capacităţilor de producţie, a mărimii resurselor de


muncă, a dimensionării activelor economice;

 pentru analiza dinamicii şi structurii volumului activităţii


industriale;

 în analiza corelaţiilor cu ceilalţi indicatori valorici (coeficienţii


de corelaţie static şi dinamic);

 la determinarea productivităţii muncii.


Valoarea adăugată (Va)
Valoarea adăugată (VA) exprimă capacitatea întreprinderii de a crea
avere (bogăţie) din activităţile sale economice obţinută prin utilizarea
factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă şi a capitalului, peste
valoarea consumurilor intermediare provenite de la terţi.

Ca sold intermediar de gestiune, valoarea adăugată se poate obţine prin


două metode:

 metoda substractivă (sintetică):

Va = Mc + Pe – Cst

 Mc – Marja comercială
 Pe – Producţia exerciţiului
 Cst – Consumuri de la terţi
Consumurile de la terţi se obţin prin următoarea
relaţie de calcul:
Cst = Chmt + Chls
Chmt = Chm + Cham + Chae
unde:
 Chmt – Cheltuieli materiale totale
 Chls – Cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de
terţi
 Chm – Cheltuieli cu materiile prime şi materialele
consumabile
 Cham – Alte cheltuieli materiale
 Chae – Alte cheltuieli externe (cu energia şi apa)
 metoda aditivă (de repartiţie):
Va = It + Chp + Chd + D + Afin
unde:
 It–Impozite şi taxe
 D–Dividende
 Chp–Cheltuieli cu personalul
 Afin–Autofinanţarea întreprinderii
 Chd–Dobânzi şi comisioane

În această accepţie, valoarea adăugată asigură remunerarea


participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii:
 statul (prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, impozit pe profit);
 salariaţii (prin salarii, participări la rezultate, indemnizaţii);
 creditorii (prin dobânzi şi comisioane plătite);
 acţionarii (prin dividende nete încasate);
 întreprinderea (prin autofinanţarea netă reală: ajustări de valoare ale
activelor imobilizate, circulante şi ajustări privind provizioanele, profit
reinvestit).
 Analiza dinamicii valorii adăugate cuantifică modificarea
indicatorului şi variaţiile elementelor care concură la crearea, prin
efortul propriu, a bogăţiei întreprinderii în urma valorificării
resurselor materiale, umane şi financiare.

 Din punct de vedere metodologic se folosesc indicatorii exprimaţi în


mărimi absolute şi relative, care exprimă creşterea sau regresul
activităţii întreprinderii, după modelele:

 modificarea absolută a valorii adăugate (ΔVa):


Va  Va1  Va0

 rata variaţiei valorii adăugate (RVa) numită şi „rata de creştere a


întreprinderii”:
Va1  Va0
VVa   100
Va0
Excedentul brut din exploatare (EBE)
Acumularea brută din exploatare exprimă capacitatea brută
de autofinanţare care se degajă din activitatea de exploatare.

Aceasta poate lua valori pozitive, situaţie în care poartă


denumirea de excedentul brut din exploatare (EBE), sau valori
negative, situaţie în care poartă denumirea de insuficienţă brută
din exploatare (IBE).

Excedentul brut din exploatare este destinat pentru:


 remunerarea creditorilor (prin dobânzi)
 remunerarea acţionarilor (prin dividende)
 remunerarea întreprinderii (prin autofinaţare)
 remunerarea statului (prin impozitul pe profit).
Determinarea excedentului brut din exploatare este
realizat prin două metode:
 metoda substractivă (sintetică):

 prin deducerea remunerării personalului şi a statului din


suma valorii adăugate şi a subvenţiilor de exploatare:
EBE = Va + Se – (Chpt + It)
unde:
 Va–Valoarea adăugată
 Chpt–Cheltuieli totale cu personalul
 Se–Subvenţii de exploatare
 It–Impozite, taxe
 metoda aditivă (de repartiţie)
EBE = Rex + Ajex + Chaex – Vaex

unde:
 Rex–Rezultatul exploatării

 Ajex–Ajustări de valoare privind imobilizările


necorporale şi corporale, ale activelor circulante şi
ajustări privind provizioanele
 Chaex–Alte cheltuieli din exploatare

 Vaex–Alte venituri din exploatare


Determinarea ajustărilor de valoare privind imobilizările necorporale şi
corporale, ale activelor circulante şi ale ajustărilor privind provizioanele

Nr.
Specificaţie Simbol
crt.
1 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale: Aji = rd. 2 – 3
2 - Cheltuieli (ct. 6811 „Cheltuieli de exploatare privind amortizarea Chaji
imobilizărilor” + ct. 6813 „Cheltuieli de exploatare privind ajustările
pentru deprecierea imobilizărilor”)
3 - Venituri (ct. 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea Vaji
imobilizărilor”)
4 Ajustări de valoare privind activele circulante: Ajc = rd. 5 – 6
5 - Cheltuieli (ct. 654 „Pierderi din creanţe şi debitori diverşi” + ct. 6814 Chajc
„Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea
activelor circulante”)
6 - Venituri (ct. 754 „Venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi” + ct. Vajc
7814 „Venituri din ajustări pentru depreciere activelor circulante”)
7 Ajustări privind provizioanele Ajp = rd. 8 – 9
8 - Cheltuieli (ct. 6812 „Cheltuieli de exploatare privind provizioanele”) Chajp
9 - Venituri (ct. 7812 „Venituri din provizioane”) Vajp
10 Ajustări de valoare privind imobilizările necorporale şi corporale, ale Ajex = rd.
activelor circulante şi ajustări privind provizioanele 1+4+7
În categoria „Alte cheltuieli de
exploatare” s-au luat în calcul doar
„Cheltuielile cu despăgubiri, donaţii şi active
cedate” şi „Cheltuielile privind dobânzile de
refinanţare înregistrate de entităţile al căror
obiect de activitate îl constituie leasingul”,
celelalte elemente privind cheltuielile cu
prestaţiile externe şi cu impozitele, taxele şi
vărsămintele asimilate regăsindu-se în
structura indicatorului Valoarea adăugată.
Rezultatul exploatării (Re)

 Rezultatul exploatării (Re) caracterizează


performanţele activităţii de exploatare ale
întreprinderii, independent de politica financiară,
fiscală şi de distribuire a dividendelor.

Cunoaşte două modalităţi de calcul:


1. ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare
(Ve) şi totalul cheltuielilor din exploatare (Che)
Re = Ve - Che
2. pornind de la mărimea EBE:
Rex = EBE + Vaex – Ajex – Chaex

unde:
 EBE–Excedentul brut din exploatare
 Vaex–Alte venituri din exploatare
 Ajex–Ajustări de valoare privind imobilizările
necorporale şi corporale, ale activelor circulante şi
ajustări privind provizioanele
 Chaex–Alte cheltuieli din exploatare
Rezultatul curent (Rc)
Rezultatul curent (Rc) exprimă sintetic performanţele
economice şi financiare ale întreprinderii, obţinute din operaţiunile
curente, cu caracter normal.

Ca sold intermediar de gestiune, rezultatul curent este


determinat atât de rezultatul activităţii de exploatare, cât şi de cel al
activităţii financiare, calculându-se, după relaţia:
Rc = Re + (Vf – Chf) = Re + Rf
unde:
 Re–Rezultatul exploatării
 Chf–Cheltuieli financiare
 Vf–Venituri financiare
 Rf–Rezultatul financiar
Rezultatul brut al exerciţiului (Rb)

 Rezultatul brut al exerciţiului (Rb) este un


sold intermediar de gestiune care reflectă
sintetic eficienţa întregii activităţi desfăşurate
de o întreprindere într-o perioadă de timp
determinată, exprimând, în mărimi absolute,
rentabilitatea sau pierderile aferente
activităţii.
Rezultatul brut al exerciţiului poate fi determinat fie direct,
prin deducerea totalului cheltuielilor din totalul veniturilor:
Rb = Vt – Cht
unde:
 Vt–Venituri totale
 Cht–Cheltuieli totale

fie indirect, cumulând la rezultatul curent rezultatul activităţii


extraordinare a exerciţiului:
Rb = Rc + (Vex – Chex) = Rc + Rex
unde:
 Rc–Rezultatul curent
 Chex–Cheltuieli extraordinare
 Vex–Venituri extraordinare
 Rex–Rezultatul extraordinar
Rezultatul net al exerciţiului (Rn)
 Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare, cu care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii investite.
Reprezintă diferenţa dintre rezultatul brut al exerciţiului şi impozitul pe profit.
 Determinarea rezultatului net al exerciţiului este realizată prin două metode:

 metoda substractivă (sintetică):


Rn = Rb – Imp

unde:
 Rb–Rezultatul brut al exerciţiului
 Imp–Impozitul pe profit

 metoda aditivă (de repartiţie):


Rn = Pnr + Pls + D

unde:
 Pnr–Profit net reinvestit
 Pls–Participarea salariaţilor la profit
 D–Dividende
Cifra de afaceri netă

Nefiind un sold intermediar de gestiune,


ci un post al contului de rezultate, cifra de
afaceri reprezintă un indicator global al
vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea
de producţie (obţinut prin însumarea
vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).
CA= Qv + Vm
Cifra de afaceri netă trebuie în principal să îndeplinească
următoarele condiţii:

 nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare şi să permită


realizarea de profit;

 să deţină o pondere de minim 85% din veniturile de exploatare,


respectiv de cel puţin 75% din veniturile totale ale firmei pentru ca să
reflecte o situaţie normală de realizare a activităţii;

 în dinamică să prezinte o tendinţă de creştere reală, pentru a asigura


creşterea reală a volumului de afaceri al firmei;

 să fie realizată corespunzător cu specificul activităţii pe elementele


sale componente de venituri pentru a corespunde obiectului principal
de activitate al firmei.
 Un obiectiv important al analizei îl reprezintă analiza structurală a
cifrei de afaceri. Aceasta presupune identificarea variaţiilor
intervenite pe diferite trepte structurale ale cifrei de afaceri: pe
produse, pe tipuri de activităţi, pe pieţe desfacere.

 Metodologic analiza se bazează pe utilizarea mărimilor relative


de structură (gi). Pentru asigurarea unor comparaţii în timp sau
între anumite firme se poate utiliza coeficientul de concentrare
sau coeficientul Gini-Struck care se determina cu ajutorul
relaţiei:

n g i2  1
G
n 1
 gi – reprezintă ponderea activităţii, a produsului „i” în
cifra de afaceri totală;
 n – numărul de termeni ai seriei.

Acest coeficient poate lua valori între 0 şi 1. Dacă


nivelul lui se apropie de 0 înseamnă că cifra de afaceri
este repartizată relativ uniform pe cele n produse din
nomenclatorul de fabricaţie.

Dacă dimpotrivă nivelul lui se apropie de 1


înseamnă că în structura vânzărilor sunt câteva produse
care deţin cea mai mare pondere în cifra de afaceri.
 Un obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie
analiza factorială a acesteia pe baza unor modele deterministe
de tip multiplicativ sau produs între factori.

 Astfel, mărimea cifrei de afaceri într-o întreprindere depinde de


volumul fizic al producţiei vândute pe sortimente (q) şi de
preţul de vânzare pe unitatea de produs (p):
 în cazul în care producţia vândută este omogenă, fiind
diferenţiată doar pe modele, sortimente, calităţi etc. se foloseşte
modelul:

Ca  Q  p p
 gi  pi
100
Q - volumul fizic al producţiei vândute;
p - preţul mediu de vânzare unitar;
gi - structura producţiei vândute pe produse;
pi - preţul de vânzare aferent producţiei de tip “i”.

 când producţia vândută nu are caracter omogen, modelul de


analiză devine:

Ca   qvi  pi
qvi - volumul producţiei vândute pentru produsele de tip “i”.
Acesta este un model universal care poate fi utilizat pentru
analiza cifrei de afaceri atât în industrie, cât şi în comerţ.
Pentru întreprinderile de producţie cu profil industrial se
utilizează mai multe categorii de modele, şi anume:

 Modele care exprimă corelaţia dintre resursele umane şi


cifra de afaceri:
Qf Ca
Ca  Ns  
Ns Qf
 Ns - numărul mediu al personalului;
 Qf - producţia obţinută destinată livrării;
 Ns/Qf - productivitatea medie anuală a muncii (calculată pe baza
producţiei obţinute destinate livrării);
 Ca/Qf - reprezintă gradul de valorificare a producţiei obţinute
destinate livrării.
 Se observă că orice modificare a unuia dintre
cei trei factori exercită o influenţă în acelaşi
sens şi asupra cifrei de afaceri.

 Analiza factorială se realizează pe baza


metodei substituţiilor în lanţ pentru
compararea rezultatelor efective cu cele din
baza de raportare.
 Modele de analiză care exprimă corelaţia dintre potenţialul
tehnic al întreprinderii şi cifra de afaceri:

Mf Qf Ca Mf Mf ' Qf Ca
Ca  Ns    Ca  Ns    '
Ns Mf Qf Ns Mf Mf Qf

 Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe;


 Mf' - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe direct
productive;
 Mf/Ns - gradul de înzestrare tehnică a muncii;
 Mf'/Mf - ponderea mijloacelor fixe direct productive în totalul
mijloacelor fixe (compoziţia tehnologică a mijloacelor fixe);
 Qf/Mf' - randamentul mijloacelor fixe direct productive
(producţia obţinută destinată livrării la un leu mijloace fixe).
 Modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi
gradul de asigurare a forţei de muncă cu active
circulante (stocuri de materii prime, materiale etc.)

St Ca
Ca  Ns  
Ns St
Raportul St/Ns evidenţiază valoarea medie a stocurilor
aferentă unui salariat sau gradul de asigurare cu stocuri a
angajaţilor. Asigurarea cu stocuri de materii prime,
materiale, mărfuri etc. a personalului este corelată cu
productivitatea angajaţilor.
 Indicatorul Ca/St exprimă viteza de rotaţie a activelor
circulante exprimată ca număr de rotaţii şi se corelează
perfect cu indicatorul St/Ns oferind o imagine asupra
eficienţei muncii, a calităţii şi structurii stocurilor.

 Corelaţiile realizate prin analiza factorială între cifra de


afaceri - număr mediu de salariaţi – valoarea medie a
mijloacelor fixe - stocurile medii evidenţiază în fapt
contribuţia potenţialului intern al întreprinderii la
realizarea obiectului de activitate.
Analiza rentabilităţii întreprinderii
1. Analiza diagnostic a profitului

Analiza performanţelor întreprinderii aste o


problemă centrală a analizei financiare şi
diagnosticului financiar.

Una din mărimile folosite în analiza performanţelor


societăţilor comerciale o reprezintă rentabilitatea.

Abordarea performanţelor întreprinderii pe baza


rentabilităţii are în vedere rezultatele obţinute prin
utilizarea factorilor de producţie, respectiv cele
recunoscute şi prezentate în contul de profit şi
pierdere.
Rentabilitatea se defineşte drept “capacitatea unei
întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor
de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa
acestora”.

Pentru măsurarea rentabilităţii se folosesc două


categorii de indicatori: profitul şi ratele de
rentabilitate.

Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de


profit, iar gradul în care capitalurile sau utilizarea
resurselor aduc profit este reflectat de ratele de
rentabilitate.
 Rezultatul brut al exerciţiului (profitul brut)
Prin definiţie, rezultatul brut al exerciţiului (Rb) se determină
ca diferenţă între veniturile totale (Vt) şi cheltuielile totale (Ct).
Rb = Vt - Ct
Sursa de informare pentru calcul şi analiză o constituie contul
de profit şi pierdere.
Modelul evidenţiază aportul celor trei categorii de activităţi pe
care le poate desfăşura întreprinderea: de exploatare, financiară şi
extraordinară la obţinerea profitului brut, deoarece:

Vt = Ve + Vf + Vex
Ct = Ce + Cf + Cex , unde:

 e – activitatea de exploatare;
 f – activitatea financiară;
 ex – activitatea extraordinară.
 Profitul net
Model de calcul: Pn = Rb-Ip, unde:

 Ip – impozitul pe profit;
 Rb – profitul brut.

Cunoscând că Rb = Vt – Ct, iar


 Vt = Ve + Vf + Vex
 Ct = Ce + Cf + Cex
 Pn = [Vt – (Ct+Ip)] sau
 Pn = [Ve+Vf+Vex – (Ce+Cf+Cex+Ip)]
 Deoarece între profitul net şi modificarea
veniturilor este o legătură directă, iar între
profitul net şi cheltuielile totale o legătură
inversă, odată cu creşterea lor condiţia ca şi
profitul net să crească este ca indicele
veniturilor (iVt) să devanseze indicele
cheltuielilor (iCt).

iVt  iCt
Vt1 Ct1
iVt   100 iCt  100
Vt0 Ct0
 Întrucât în profitul total ponderea cea mai
mare o deţine profitul din exploatare,
restricţia ce trebuie respectată este:
iVe  iCe

Ve1
iVe  100
Ve0

Ce1
iCe   100
Ce0
 Rezultatul exploatării (profitul exploatării)
 Cunoscut şi sub denumirea de profit operaţional, profitul
exploatării are rolul de a acoperi cheltuielile de distribuţie,
cheltuielile generale de administraţie astfel ca firma să obţină un
profit suficient de mare pentru a remunera acţionarii în mod
corespunzător.

Rezultatul exploatării deţine ponderea dominantă în rezultatul brut


şi net al exerciţiului, caracterizează în mărime absolută
rentabilitatea activităţii curente a întreprinderii şi este calculat cu
ajutorul relaţiei:
Re = Ve - Ce, unde:
 Ve - veniturile din exploatare;
 Ce - cheltuieli pentru exploatare.
Pentru a evidenţia factorii specifici ce
influenţează mărimea profitului exploatării,
acesta se calculează folosind următorul model:

Re   q(s) p   q(s)c
 q – volumul fizic al vânzărilor pe sortimente;
 s – structura vânzărilor;
 c – costul unitar;
 p - preţul unitar.
 În cazul produselor fabricate pe clase de
calitate în relaţia de calcul acţionează preţul
mediu ce are relaţia de calcul:

p
 qi  pi
p
 Si  pi

 qi 100

 qi – volumul fizic pe clase de calitate;


 Si – structura pe clase de calitate;
 pi – preţul pe clase de calitate.
 Analiza factorială a rezultatului exploatării, se poate
efectua pe baza altor modele:

Ve Re
Re  Ae  
Ae Ve
 Ae – active de exploatare (imobilizări corporale şi
active circulante aferente activităţii de exploatare);
 Ve – venituri din exploatare;
 Re/Ve – profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare
(pre);
 Ve/Ae – venitul mediu la 1 leu active de exploatare.
 Modelul bazat pe legătura dintre profitul exploatării
şi resursele de muncă:

Pe Ca Re
Re  Ns   
Ns Pe Ca

 Ns - numărul de salariaţi;
 Pe/Ns – productivitatea muncii;
 Ca/Pe – gradul de valorificare a producţiei
exerciţiului;
 Re/Ca – profitabilitatea vânzărilor, respectiv
veniturile din exploatare.
 Modelul bazat pe fondul total de timp:

Ve Re
Re  T  
T Ve
 T – fondul total de timp de muncă;
 Ve/T – productivitatea muncii calculată pe baza
veniturilor din exploatare;
 Re/Ve – profitabilitatea veniturilor din exploatare.

 Modelul bazat pe cifra de afaceri:

Re
Re  Ca 
Ca
 Re/Ca – rata profitabilităţii comerciale.
 Rezultatul (profitul) aferent cifrei de afaceri
 Profitul aferent cifrei de faceri poate fi analizat pe baza unor
modele specifice domeniului de activitate.

 În cazul întreprinderilor care desfăşoară activitate de producţie


(industrială), pentru analiza de tip factorial a profitului aferent cifrei
de afaceri se recomandă următorul model:

Pr   qvi  pi   qvi  ci
Sistemul de factori care acţionează asupra profitului este următorul:
 qvi – volumul fizic al producţiei vândute din produsul „i”;
 g – structura producţiei vândute pe produse;
 ci – costul complet unitar pentru unitatea de produs „i”;
 pi – preţul mediu de vânzare unitar pentru produsul „i” exclusiv TVA.
 În cazul întreprinderilor cu profil industrial dar care au
şi sectoare de activitate ce desfăşoară activităţi de tip
comercial, magazine de desfacere a mărfurilor, relaţia
de calcul a profitului aferent activităţii comerciale are
relaţia:

Pr 
D
100
 
a  n , unde :

D – volumul desfacerilor de mărfuri;


a - cota medie a adaosului comercial;
n - nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie.
Sistemul de rate folosit în analiza
rentabilităţii

 Rata de rentabilitate reprezintă un raport între


un indicator de rezultate (profit sau pierdere)
şi un indicator care reflectă un flux de
activitate (cifra de afaceri netă, resurse
consumate) sau capital propriu, active totale.
1. Rata rentabilităţii comerciale

 Raportul dintre rezultatul obţinut şi cifra de


afaceri reprezintă rata rentabilităţii
comerciale.
 În sistemul anglo-saxon de analiză,
denumirea ratei este ROS – „return an sales”.

Rezultat
R RC  * 100
Cifra de afaceri
 În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de calcul
a acestei rate de rentabilitate, dar cele mai utilizate sunt
următoarele:

Pr Po Pn
RC   100 RMb  100 Rcn  100
CA CA CA

 Rc - rata rentabilităţii comerciale


 Rcn – rata rentabilităţii comerciale nete
 RMb – rata marjei brute din vânzări
 CA – cifra de afaceri netă
 Pr – profit aferent cifrei de afaceri nete
 Po – profit operaţional
 Pn – profit net
 Analiza factorială a ratei rentabilităţii comerciale se
poate realiza pe baza modelului:

Rc 
 q p  q c
v v
 q c 
* 100  1   *100
v

q pv
 q p 
 
v

Majoritatea autorilor consideră că ordinea în care


acţionează factorii asupra ratei rentabilităţii comerciale
este următoarea:
 structura cifrei de afaceri pe produse;
 preţul de vânzare pe produs, fără TVA;
 costul complet unitar.
2. Rata rentabilităţii resurselor consumate

 Evidenţierea consumurilor de resurse se realizează în


conturile de cheltuieli. Eficienţa acestor consumuri se
poate aprecia în raport cu rezultatele obţinute, pe baza
ratei rentabilităţii resurselor consumate, cunoscută şi sub
denumirea de rata rentabilităţii costurilor.
 Rata rentabilităţii resurselor consumate sau rata profitului
reflectă raportul dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri
şi costurile totale aferente vânzărilor:
Pr
Rrc   100
Ch

 Pr – profit aferent cifrei de afaceri;


 Ch – cheltuieli aferente cifrei de afaceri.
Modelul de analiză factorială a ratei
rentabilităţii resurselor consumate va fi:
Rrc 
q v p   qv c   qv p
* 100  

 1 * 100
q c v
 q c
 v


Factorii direcţi de influenţă asupra modificării ratei
rentabilităţii resurselor consumate sunt:
 structura cifrei de afaceri pe produse;
 costurile complete unitare;
 preţurile de vânzare.
În literatura de specialitate există opinii potrivit
cărora nivelul optim al ratei rentabilităţii resurselor
consumate se situează în intervalul 9% - 15%.
3. Rata rentabilităţii economice

 Rata rentabilităţii economice reflectă raportul


dintre rezultatul economic şi mijloacele
economice angajate pentru obţinerea acestuia.
 Literatura de specialitate oferă mai multe
modalităţi de calcul:
Rezultatul Exploatari i EBE
Re  100 Re  100
Active din Exploatare Active Totale

Profitul Brut
Re  100
Active Totale
Construirea ratei rentabilităţii economice pe baza unui
anumit rezultat imprimă o viziune specifică semnificaţiei
rezultatului, respectiv:

 utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată


independentă atât de politica fiscală şi de structura capitalurilor
(politica de finanţare), cât şi de fluxurile extraordinare;

 dacă rata rentabilităţii economice va fi concepută pe baza


excedentului brut al exploatării , va fi independentă şi de politica
privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele
menţionate anterior;

 folosirea profitului brut, variantă mai puţin uzitată, este utilă


managerilor întreprinderii şi va determina un nivel mai ridicat al
ratei, în măsura în care celelalte doua activităţi (financiară şi
extraordinară) aduc profit.
 În teoria şi practica internaţională, această
rată este cunoscută sub denumirea „Return
On Assets”(ROA):
EBIT
ROA 
TA
 ROA – rata rentabilităţii economice;
 EBIT – rezultatul înainte de impozitare şi
dobânzi (earnings before interests and taxes);
 TA – total active (total assets).
 Modelele utilizate în analiza factorială sunt
următoarele:
P
P CA P 100
Re  x100  P
x x100 Re  x100  CA
At At CA At 1 1

CA CA
Ai Ac
 unde: P – profitul brut;
 CA – cifra de afaceri;
 Ai – active imobilizate;
 Ac – active circulante.
O valoare ridicată a ratei rentabilităţii economice se obţine
prin gestionarea eficientă a activelor:

 folosirea unor echipamente tehnologice neuzate fizic şi moral;

 obţinerea unui grad de utilizare a capacităţilor de producţie cât


mai ridicat;

 evitarea unor imobilizări financiare fără justificare economică:


stocuri, creanţe, etc.

 organizarea contabilităţii de gestiune în mod adecvat pe centre de


costuri sau profit etc.
4. Rata rentabilităţii financiare

 Rata rentabilităţii financiare, cunoscută în literatura


de specialitate şi sub denumirea de „return on
equity”, permite aprecierea eficienţei investiţiilor de
capital ale acţionarilor şi oportunitatea menţinerii
acestora, calculându-se ca raport între rezultatul net
al exerciţiului financiar şi capitalul propriu:

Pn
Rf  x100
Kp
 În teoria şi practica de specialitate sunt utilizate
următoarele rate:
RDI
Return on Total Capital, ROTC Rf   100
Kp  DT

 RDI – rezultat înainte de dobânzi şi impozit;


 DT – datorii totale.
Rnet  DP
Return on Common Equity, ROCE Rf   100
K0

 DP – dividende aferente acţiunilor preferenţiale;


 K0 – capital (acţiuni ordinare).
 Analiza ratei rentabilităţii financiare permite defalcarea influenţei
factorilor determinanţi şi identificarea anumitor aspecte semnificative
pentru interpretarea performanţelor întreprinderii la nivelul fiecăruia dintre
aceştia, utilizându-se mai multe modele de analiză factorială, în funcţie de
obiectivele urmărite:

Vt At Pn Vt Pb Pn
Rf  x x x100 Rf  x x x100
At Kp Vt Kp Vt Pb
 Vt – venituri totale;
 At – activul total;
 Vt/At – viteza de rotaţie a activului total exprimat prin nr de rotaţii;
 Kp – capitalul propriu;
 At/Kp – factorul de multiplicare al capitalului propriu (braţul pârghiei
financiare);
 Pn – profitul net;
 Pb – profitul brut;
 Pn/Vt – profit net la 1 leu venituri.
Corelaţia dintre rentabilitatea economică şi
rentabilitatea financiară. Efectul de levier financiar

 Mărimea influenţei structurii financiare asupra


performanţelor întreprinderii a dat naştere unei modelări
cunoscute sub denumirea de „efect de levier”.

 Efectul levierului financiar exprimă influenţele pe care


îndatorarea firmei o are asupra rentabilităţii capitalului
propriu.

 Efectul levierului financiar, respectiv variaţia ratei


rentabilităţii capitalurilor proprii, depinde de corelaţiile
care există între rata rentabilităţii economice, costul
mediu al datoriei financiare (rata dobânzii) şi nivelul
îndatorării:
Dft
RRF  RRE  ( RRE  Rd ) 
Cpr
RRF – rata rentabilităţii financiare

RRE – rata rentabilităţii economice

Rd – rata dobânzii

Dft – datorii financiare totale

Cpr – capitaluri proprii


Dft
- levierul
Cpr
Dft - efectul de levier
( RRE  Rd ) 
Cpr
Incidenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este
determinată de raportul dintre rentabilitatea economică şi rata
dobânzii, astfel:

 dacă RRE > Rd => se obţine efectul pozitiv de îndatorare, ceea ce


face ca RRF > RRE. Rentabilitatea financiară creşte direct
proporţional cu rata îndatorării, întreprinderea fiind incitată de a
maxima gradul îndatorării (levierul).

 dacă RRE = Rd => efectul de îndatorare este nul, oricare ar fi rata


de îndatorare. În acest caz RRF = RRE.

 dacă RRE < Rd => se obţine efect de îndatorare negativ, ceea ce


conduce la faptul că RRF < RRE. Rentabilitatea financiară scade
invers proporţional cu rata îndatorării, deci întreprinderea va trebui
să minimizeze gradul îndatorării (levierul).
Pragul de rentabilitate din exploatare

 Pragul de rentabilitate din exploatare (venit


de exploatare critic sau punct mort) este
punctul în care veniturile din exploatare
acoperă cheltuielile de exploatare, iar
rezultatul de exploatare este nul. După acest
prag, activitatea de exploatare devine
rentabilă.
O modalitate de calcul a pragului de rentabilitate
constă în egalizarea veniturilor cu cheltuielile:

Vex = Cv + Cf + Rex

unde:
 Vex–venituri din exploatare
 Cf–costuri fixe totale
 Cv–costuri variabile totale
 Rex–rezultatul din exploatare
 În situaţia în care Rex = 0, atunci pragul de
rentabilitate de exploatare se calculează după
relaţia:
Cf Cf
VexPR  
Cv RMcv
1
Ve
unde:
 VexPR–venituri din exploatare aferente
pragului de exploatare
 RMcv–rata marjei cheltuielilor variabile
 Cheltuielile variabile sunt cele care evoluează proporţional cu
veniturile din exploatare (materii prime, salarii directe etc.), în timp
ce cheltuielile fixe nu variază în funcţie de venituri din exploatare
(cheltuieli generale, cheltuieli de secţie etc.).

Evaluarea riscului de exploatare se poate face cu ajutorul


următorilor indicatori:

 indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate (IPOZ), care se


determină astfel:

 în mărimi absolute: IPOZ = Vex – VexPR

 în mărimi relative: Vex  VexPR


I POZ % 
Vex PR
 Indicatorul de poziţie exprimă capacitatea întreprinderii
de a se adapta cerinţelor pieţei.

 Literatura de specialitate precizează că în funcţie de


poziţia veniturilor din exploatare faţă de punctul critic,
situaţia întreprinderii este:

 instabilă, când Vex depăşeşte pragul de rentabilitate cu mai puţin


de 10%;

 stabilă, când Vex depăşeşte cu 10 - 20% pragul de rentabilitate;

 confortabilă, când Vex depăşeşte cu peste 20% pragul de


rentabilitate.
 momentul realizării pragului de rentabilitate
(PM), numit şi punctul mort, calculat după
relaţia:

 T zile 
VexPR
PM 
Vex
 unde T – durata de timp (lună, trimestru,
semestru, an)
 Apropierea punctului mort spre valoarea T în
zile exprimă creşterea riscului de exploatare.
 coeficientul de elasticitate (KE), numit şi
coeficientul de levier al exploatării, calculat
după relaţia:
Pex % Vex Vex
KE   
Vex % Vex  Vex PR I POZ
 variaţia relativă a profitului din exploatare
Pex Pex1  Pex0
Pex %  
Pex0 Pex0

 variaţia relativă a venitului din exploatare


Vex Vex1  Vex0
Vex %  
Vex 0 Vex0
 Coeficientul de elasticitate exprimă variaţia profitului
din exploatare la o creştere cu o unitate a veniturilor
din exploatare.

 În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate,


întreprinderea se poate afla în una din următoarele
situaţii:
 instabilă, când KE > 6, riscul economic este ridicat;

 stabilă, când KE ≈ 6;

 confortabilă, KE < 6, riscul economic este redus.


Analiza financiară bursieră
 Analiza rentabilităţii bursiere constă în calcularea şi
interpretarea corelată a celor mai importanţi indicatori
bursieri, respectiv indicatori la nivel de acţiune sau rate
de piaţă.

 Aceşti indicatori bursieri se calculează folosindu-se


cursul bursier curent, iar pentru exprimarea celorlalte
elemente care intervin în calcul se pot lua valori
precedente, curente sau previzionate.

 Modalitatea de calcul a acestor indicatori depinde de


datele financiar-contabile existente, de previziunile
analiştilor, precum şi de necesităţile investitorilor.
 Pe plan naţional şi internaţional se utilizează o multitudine de
indicatori bursieri, grupaţi în funcţie de modalitatea de
exprimare a acestora în două categorii principale:

1. Indicatori bursieri la nivel de acţiune (profitul net pe


acţiune, dividendul pe acţiune, capitaluri proprii pe acţiune):

 Profitul net pe acţiune – arată masa profitului net aferentă


unei acţiuni şi se determină folosind formula:

Profit net
Pna 
Nr de actiuni
Acest indicator oferă informaţii utile în special pentru
acţionarii majoritari care sunt interesaţi de rentabilitatea
firmei pe termen lung. Cu cât revine mai mult profit net
unei acţiuni, cu atât bogăţia acţionarilor creşte.

 Dividendul pe acţiune – exprimă remunerarea netă ce revine unei


acţiuni.
Dividend
Dpa 
Nr de actiuni

Un nivel ridicat al acestui indicator atrage investitorii care doresc


câştiguri sigure pe termen scurt. Totodată un nivel scăzut al
acestui indicator poate însemna o redirecţionare a profitului
întreprinderii către diverse proiecte de investiţii, acesta fiind un
moment prielnic pentru cumpărarea de acţiuni.
 Capitaluri proprii pe acţiune – reprezintă
estimarea contabilă a valorii unei acţiuni.

Capitaluri proprii
Cpa 
Nr de actiuni

Capitalurile proprii pe acţiune sunt rezultatul


politicilor practicate şi corespund valorii investite
de acţionari (creşterea de capital şi profituri nete
reinvestite) în întreprindere.
2. Ratele bursiere sau multipli de piaţă – aceste rate se calculează
pe baza preţului bursier şi a indicatorilor bursieri la nivel de acţiune,
permiţând efectuarea de comparaţii în dinamică, precum şi între firme
similare la nivelul aceluiaşi sector de activitate:

 Rata preţ pe acţiune/profit net pe acţiune - PER (Price Earnings


Ratio) – arata cât de repede se poate recupera investiţia în acţiunile
firmei în cazul în care tot profitul net ar fi distribuit acţionarilor sub
formă de dividende. Cu cât valoarea acestei rate este mai redusă, cu
atât semnifică o stare mai bună.

Este una din cele mai folosite rate de piaţă şi semnifica preţul pe care
investitorii sunt dispuşi să-l plătească pentru o unitate de profit net pe
acţiune:
Curs bursier
PER 
Profitul net pe actiune
 PBR (price to book ratio) - reprezintă
coeficientul care măsoară raportul dintre
valoarea de piaţă şi valoarea contabilă a
capitalurilor proprii:
Curs bursier Capitaliza re bursiera
PBR  
Capitaluri proprii per actiune Capitaluri proprii contabile
 Rata preţ pe valoarea contabilă a unei acţiuni - PBV
(price to book value) – acest indicator oferă informaţii
investitorilor privind acţiunile subevaluate sau
supraevaluate. Această rată de piaţă exprimă proporţia
de acoperire a valorii contabile a unei acţiuni pe seama
preţului acesteia, calculându-se cu ajutorul formulei:

Pret curent pe actiune


PBV 
Valoarea contabila a unei actiuni
 Randamentul dividendelor – DY (Dividend yield) –
caracterizează eficienţa plasamentului într-un titlu de
valoare:

Dividende pe actiune
DY 
Pret curent pe actiune

Acest indicator este important mai ales pentru investitorii


care urmăresc venituri constante ridicate şi relativ sigure.
Creşterea continuă a valorii acestui indicator, concomitent cu
creşterea profiturilor este un semnal pozitiv.
Pe de altă parte o majorare a ratei de distribuire a
dividendelor în condiţiile scăderii sau menţinerii constante a
profitului poate conduce în viitor la diminuarea potenţialului
investiţional al firmei.
 Lichiditatea acţiunii (Marketability) –
reprezintă proporţia acţiunilor tranzacţionate
într-o perioadă în totalul acţiunilor emise şi
aflate în circulaţie:
Nr de actiuni tranzacti onate intr - o perioada
L
Nr total de actiuni
Metodologia privind determinarea bonităţii
agenţilor economici cu personalitate juridică

 Bonitatea reprezintă performanţa financiară a agentului


economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră
băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la
scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile
aferente.

Indicatori financiari şi formule de calcul

Lichiditatea generală = Active circulante / Datorii curente

Solvabilitatea patrimonială = Capital propriu / Total Pasiv * 100

Rata profitului brut = Profit brut / Cifra de afaceri *100

Rata rentabilităţii financiare = Profit net / Capital propriu * 100

Gradul de îndatorare = Datorii curente / Total pasiv


Punctajul indicatorilor

Nr. Indicatori 20 puncte 15 puncte 10 puncte 5 puncte


crt.
1. Lichiditatea >2,1 1,6 – 2,1 1,3-1,6 1-1,3
generală
2. Solvabilitatea >30% 20%-30% 10%-20% 0,1%-10%
patrimoniului
3. Rata profitului >5% 3%-5% 1,5%-3% 0,1%-1,5%
brut
4. Rata rentabilităţii >10% 6%-10% 3%-6% 0,1%-3%
financiare
5. Gradul de 0-0,25 0,25-0,50 0,50-0,75 0,75-1
îndatorare
În funcţie de punctajul obţinut, fiecare agent economic cu
personalitate juridică va fi încadrat într-una din următoarele
categorii de bonitate, astfel:

Categorii de bonitate

Categoria A 85-100 puncte

Categoria B 70-84 puncte

Categoria C 50-69 puncte

Categoria D 25-49 puncte

Categoria E < 25 puncte


Interpretarea încadrării pe categorii de bonitate

Categoria A Performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la


scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea
şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B Performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot
menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

Categoria C Performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o tendinţă de


înrăutăţire.
Categoria D Performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate,
la intervale scurte de timp.

Categoria E Performanţele financiare arată pierderi şi există o probabilitate


ridicată că nu pot fi plătite nici ratele scadente şi nici dobânzile.