Sunteți pe pagina 1din 48

Anatomia și embriologia

glandelor endocrine

Prof. Dr. Cristea Virgil Corneliu

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu 2017


GLANDELE ENDOCRINE ( glande cu secreţie internă) sunt
organe secretoare lipsite de canal excretor ce îşi varsă produşii de secreție (
hormoni) direct în vasele sangvine care le irigă (glande fară ducte excretoare).

Caracteristici morfologice:
- sunt răspândite în diferite regiuni ale organismului;
- sunt formaţiuni mici a căror greutate variază între câteva miligrame
(paratiroidele) şi 25-50 g (tiroida);
- au o vascularizaţie foarte bogată, ceea ce uşurează captarea hormonilor de către
vasele sangvine;
- au structuri variate: epitelială, nervoasă, glială.

Funcțiile glandelor endocrine:


- acţionează la distanţă datorită răspândirii hormonilor pe cale sangvină;
- au acţiune lentă, dar de lungă durată;
- participă la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului intern;
- participă la reglarea umorală a organismului;
- participă la procesele metabolice a organismului;
- stimularea creşterii organismului;
- participă în cadrul reproducerii ( prin stimularea secreţiei hormonilor sexuali);
- diferenţierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada
adolescenţei.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Glandele endocrine reglează împreună cu sistemul nervos activitatea
organismului, funcţiunile glandelor endocrine fiind dirijate de către
sistemul nervos, asfel:
- hipofiza realizează împreună cu hipotalamusul, sistemul hipotalamo-
hipofizar. Neurosecreţia hipotalamică reglează activitatea glandei
hipofize, iar aceasta reglează la rândul ei activitatea altor glande
endocrine (tiroida, suprarenalele ş.a.)
- unele glande endocrine sunt foarte bogat inervate, realizându-se şi
controlul nervos direct asupra acestora.
- glandele endocrine reglează şi ele activitatea sistemului nervos
(tiroida influenţează excitabilitatea scoarţei cerebrale).
Unele glande endocrine (medulosuprarenala) au origine embrionară
comună cu cea a sistemului nervos şi chiar o importantă componentă
structurală nervoasă,
Acţiunea glandelor endocrine începe încă în viaţa intrauterină,
diferenţierea şi edificarea organelor fiind sub dependenţa hormonilor, ir
după naştere hormonii se implică în creşterea armonioasă a
organismului, în modificările morfologice şi funcţionale ale pubertăţii,
cu,imprimarea caracterelor sexuale secundare.
Se mai poate spune dereglarea glandelor endocrine, cu hipofuncţie
sau hiperfuncţie, atrage după sine grave tulburări, uneori chiar exitus.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
În organismul uman
se întâlnesc
următoarele glande şi
structuri endocrine:
-hipofiza,
-epifiza,
-tiroida,
-paratiroidele,
-timusul,
-suprarenalele,
-pancreasul insular,
-componentele
endocrine ale
ovarelor şi ale
testiculelor,
-paraganglionii,
-celulele endocrine
diseminate.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


HIPOFIZA (glanda pituitară)
Hipofiza este o glandă mica (500 mg), de formă elipsoidală, cu axul mare transversal, situată
median la baza creierului într-o cavitate a osului sfenoid denumită „şaua turcească”, posterior de
chiasma optică.
Este o glandă complexă şi extrem de importantă, fiind legată pe de o parte de hipotalamus
(sistemul hipota-lamo-hipofizar) iar pe de altă parte stabileşte legături funcţionale cu aproape toate
celelalte glande endocrine.

Hipofiza este alcătuită din două componente: infundibulul (prelungire nervoasă a


hipotalamusului) şi prelungirea cranială din porţiunea infundibulară a adenohipofizei. Aceasta din
urmă străbate orificiul de pe diafragma şeii şi se aplică pe partea anterioară a infundibulului.

Este formată din doi lobi; anterior şi posterior. Lobul anterior are culoare brună-roşiatică şi
consistenţă relativ fermă, iar lobul posterior are culoare cenuşie şi o consistenţă mai moale,
friabilă.

Adenohipofiza (1obu1 anterior) are origine ectoblastică, din plafonul stomodeului şi


structură glandulară.
- reprezintă cea mai mare parte din glanda hipofiză (caprox 2/3) şi cuprinde în concavitatea
ei orientată posterior, lobul nervos al hipofizei.
Lobul anterior este alcătuit la rândul său din trei porţiuni:
- porţiunea distală (cea mai voluminoasă, situată anterior).
- porţiunea intermediară (aşezată înapoia precedentei, între aceasta şi lobul posterior al
hipofizei)
- porţiunea tuberală (mică prelungire ascendentă în fosa hipofizară şi care trimite o prelungire
ce se ataşează infundibulului hipotalamic).

Neurohipofiza (1obu1 posterior) are origine diencefalică şi structură nervoasă, formată din
infundibul (aspectul unei pâlnii) care o leagă de hipotalamus, şi din lobul nervos propriu-zis.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Dezvoltarea embrionară.
Glanda hipofiză are o origine ectodermică și se dezvoltă din două surse: ectodermică din
acoperișul stomodeumului și din mugurele neurohipofizar al diencefalului. Aceasta explică de ce
glanda este formată din două tipuri diferite de țesut: adenohipofiza sau lobul anterior se formează
din ectodermul cavității bucale și neurohipofiza sau lobul posterior cu originea în neuroectoderm.

Raporturile se realizează prin intermediul durei mater şi a pereţilor osoşi ai fosei hipofizare.
Dura mater trimite în fosă o prelungire care căptuşeşte pereţii acesteia. Hipofiza este învelită de
ţesut conjunctiv în care se găseşte un plex venos.
Inferior - glanda răspunde, prin intermediul planşeului fosei hipofizare, sinusurilor
sfenoidale şi cavităţii nazale.
Superior răspunde, prin diafragma şeii, unor fonnaţiuni hipotalamice, în principal chiasmei
optice.
Alte raporturi se realizează cu cisternele subarahnoidiene (chiasmatică şi interpedunculară),
cu cercul arterial al creierului (poligonul Willis), cu tuber cinereum şi cu corpii mamilari.
Lateral se găsesc sinusurile cavernoase ale durei mater şi elementele conţinute de acesta:
artera carotidă internă (înconjurată de fibrele nervoase ale plexului carotidian) şi nervul abducens,
situaţi în interiorul sinusului; respectiv nervii oculo-motor, trohlear şi oftalmic, situaţi în peretele
lateral al sinusului.
Anterior cu cavitatea nazală și posterior cu spătarul şeii în care neurohipoftza sapă o mică
excavaţie; prin intermediul spătarului şeii are raporturi cu bulbul şi cu puntea.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Structura hipofizei
Adenohipofiza este de natură epitelială:
-porţiunea distală a lobului anterior este învelită de o capsulă fibroasă proprie, de origine durală, care
trimite în interior septe incomplete. Parenchimul conţine cordoane de celule epiteliale anastomozate
între ele. Majoritatea acestor celule au rolul de a elabora hormonii antehipofizari. Se mai întâlnesc
foliculi plini cu material coloidiform, numeroase capilare sinusoidale şi o reţea fină de reticulină.
Reglarea ei se face pe cale umorală.
-porţiunea intermediară este dezvoltată la unele animale și este formată dintr-o pătură subţire de celule
şi din mici cavităţi chistice care conţin un coloid;
-porţiunea tuberală are o stromă bogată (conține numeroase capilare).
Neurohipofiza este formată din fibrele nervoase amielinice ale tractului hipotalamo-hipofizar şi din
celule nevroglice diferenţiate, numite pituicite. Neurohipofiza conţine vase sangvine şi capilare care se
termină cu numeroase fibre nervoase. Neurohipofiza nu conţine neuroni.
Vase şi nervi
-Arterele vin din cele două carotide interne şi din cercul arterial al encefalului. Ele sunt: arterele
hipofizare superioare, destinate mai ales infundibulului hipotalamic şi porţiunii distale a glandei, şi
arterele hipofizare inferioare, cu câte o ramură medială şi alta laterală, destinate mai ales lobului
posterior.
-Venele hipofizei sunt scurte, avalvulate. Ele formează un plex venos în ţesutul fibros periglandular. De
aici sângelese varsă în sinusul cavernos şi în cele două sinusuri inter-cavernoase.
-Limfatice hipofizare nu au fost descrise.
-Nervii sunt de natură simpatica. Ei sunt reprezentaţi de fibre postganglionäre din ganglionul cervical
superior, care se organizează de-a lungul carotidei interne, formând plexul carotidian intern. De aici se
continuă cu plexurile perivasculare ale arterelor hipofizare şi pătrund în ambii lobi ai hipofizei. Aceste
fibre nervoase sunt vasomotorii.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Hormonii hipofizotropi hipotalamici
Fiecare din hormoni adenohipofizari este sub controlul unuia sau a doi neurohormoni
hipotalamici, transportați pe cale umorală a sistemului port hipofizar de la nivelul neuronilor
parvocelulari ai regiunii infundibulo- tuberiene și eminenței mediane la hipofiza anterioară.
Neurohormoni hipofiziotropi hipotalamici:
a) Hormonul eliberator de corticotrofină (CFR,corticoliberină)
b) Hormonul eliberator de gonadotrofine (GnRH,gonadoliberină)
c) Hormonuleliberator de tireotrofină (TRH, tirioliberină)
d) Factorul inhibitor de prolactină (PIF),
e) Hormonul eliberator de somatotrofină (STH-RH,somatoliberină).Deficitul secretor de
somatoliberină hipotalamică duce la nanism hipofizar, iar hipersecreția acesteia poate genera
fenomene de acromegalie.
f) Factorul inhibitor de somatotrofină, denumit și somatostatin (SS), este un peptid
constituit din 14 aminoacizi.
Hipofiza anterioară secretă 7 hormoni principali, cu structură chimică şi acţiuni fiziologice
proprii. După structura chimică, hormonii adenohipofizari se împart în hormoni holoproteici şi
glicoproteici.
Din prima categorie, fac parte: hormonul de creştere (somatotrop sau STH), hormonul
adrenocorticotrop (ACTH), prolactina (mamotrop) şi hormonul melanotrop(MSH).
Hormonii adenohipofizari glicoproteici sunt reprezentaţi de hormonul tireotrop (TSH) şi de
cele 2 gonadotrofine: stimulatoare la femei a maturaţiei foliculare (FSH), hormonul luteinizant (LH).
Hormonii retrohipofizari sunt vasopresina (ADH) şi oxitocina.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Regiune centrală a
diencefalului situată la baza
creierului, sub talamus şi
deasupra hipofizei, care este
legată de el cu o tijă, tija
pituitară.

Hipotalamusul asigură un
dublu rol de control al
secreţiilor hormonale
hipofizare şi de control al
activităţii sistemului nervos
vegetativ.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Hipotalamusul secretă doi hormoni
care sunt stocaţi în hipofiză înainte de
a fi eliberaţi în sânge : hormonul
antidiuretic sau vasopresina, care
împiedică apa din organism să fie
pierdută în prea mare cantitate în urină,
şi ocitocina, care stimulează
contracţiile uterine în cursul naşterii.
Hipotalamusul secretă, de
asemenea, liberine, hormoni care
controlează secreţiile antehipofizei.
Alt rol al hipotalamusului constă în
a acţiona asupra funcţionării viscerelor
(viaţa vegetativă), de exemplu
intervenind asupra ritmului cardiac sau
respirator.
Hipotalamusul controlează, de
asemenea, senzaţiile de foame şi de
sațietate, deci prizele alimentare,
precum şi termoreglarea.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
CORPUL PINEAL (glanda pineală sau epifiza) apare
embriologic ca o evaginaţie a plafonului ventriculului al III-lea
(o îngrosare a plafonului diencefalic, care evaginează și rămâne
în contact cu encefalul).
Corpul pineal contribuie de altfel la alcătuirea
epitalamusului, parte componentă a diencefalului.
Corpul pineal este conic sau piriform, cu vârful orientat
postero-inferior; baza prezintă o excavaţie numită recesul
pineal şi priveşte înainte, în ventriculul III.
Are culoarea gri-roşiatică și este de consistență moale şi
friabilă.
Are lungimea de 840 mm şi greutatea de aproximativ 150
mg.
Epifiza atinge maxima evoluţie la vârsta de 5 ani, iar după
vârsta de 7 ani involuează, dar persistă totuşi în tot timpul
vieţii.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Baza corpului pineal este fixată prin prelungiri (pedunculi) la talamus, la comisura
habenulelor şi la comisura epitalamică posterioară. Un mijloc important de fixare este
piamater, care înveleşte corpul pineal.
Raporturi
- Epifiza se află dedesubtul spleniului corpului calos şi înapoia talamusului, înconjurat
de traveele conjunctive ale spaţiului subarahnoidian al cisternei pericaloase; contribuie prin
bază la delimitarea peretelui posterior al ventriculului al III-lea.
Are origine şi structură nervoasă, prezentând la periferie o capsulă de provenienţă
pială, iar în interior o serie de septe conjunctivo-vasculare. Septele delimitează lobulii.
Stroma este alcătuită de o reţea de reticulină şi din celule gliale.
Parenchimul conţine pinealocite şi celule gliale.
Corpul pineal conţine numeroase capilare sinusoide.
Vase şi nervi.
Vascularizaţia este asigurată de plexul coroidian al ventriculului III.
Nervii sunt reprezentaţi de fibrele simpatice post-ganglionare din ganglionul cervical
superior.
Anatomie aplicată
Epifiza este antagonistă adenohipofizei, inhibând dezvoltarea gonadelor prin
serotonina secretată de ea. Distrugerea epifizei determină precocitate sexuală.
Epifiza produce melatonina, cu rol în depigmentarea pielii deci un rol de asemenea
antagonist adenohipofizei.
Epifiza participă la metabolismul mineral şi la cel al glucidelor. Milcu a reuşit să
extragă din epifiză o substanţă cu efect asemănător insulinei (deci cu roi hipoglicemiant)
numită pinealină, iar prin epifizectomie a realizat hiperglicemia („sindromul paradiabetic
pineal”).

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
GLANDA TIROIDĂ
Dezvoltarea embrionară a tiroidei începe în săptămâna a 3-a de sarcină şi se
încheie în săptămîna a 12-a.
Este prima glandă endocrină care se diferențiază în dezvoltarea embrionară.
Primul semn al diferențierii este apariția diverticulului tiroidei. Pe măsura dezvoltării
embrionului, tiroida descinde de-a lungul gâtului, coborând ventral în dreptul osului
hioid și a cartilajelor laringeene. Diverticulul se divide în doi lobi, drept și stâng
legați prin istm. Din el se dezvoltă ulterior lobul piramidal.
Tiroida este un organ impar şi median, situat în partea anterioară şi inferioară a
gâtului, înaintea şi pe părţile, laterale ale conductului laringo-traheal.
Are forma literei H cu două braţe verticale voluminoase (lobi) (drept şi stâng),
înclinate în jos şi înăuntru. Porţiunea mijlocie a glandei (istm) care leagă lobii, eşte
îngustă şi dispusă transversal.
Pe secţiune orizontală, glanda are formă de potcoavă, cuprinzând în
concavitatea ei, orientată posterior, laringele, traheea şi esofagul.
De pe istm porneşte o prelungire a glandei numită lob piramidal (piramida
Lalouette - formaţiune inconstantă – formă conică cu baza la istm şi cu vârful la
ligamentul tirohioidian median).
Uneori, în locul lobului piramidal se găsesc una sau mai multe tiroide accesorii
care sunt situate, ca şi lobul piramidal pe traiectul duetului tireoglos (de la gaura
oarbă a limbii la istmul glandei tiroide) care a regresat în cursul evoluţie
ontogenetice şi din care au persistat tiroidele accesorii, respectiv lobul piramidal.
Tiroida are culoarea cenuşie, dar in perioada de activitate culoarea devine
roşiatică, chiar albăstruie, ca urmare a creşterii debitului sangvin. Este un organ
moale, mulat pe organele vecine, cu greutatea de 25-50 g.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Glanda se dezvoltă în perioada pubertăţii, putând simula uneori apariţia unei guşi.
Ea descreşte la bătrâni.În general glanda este mai dezvoltată îa femei decât la bărbaţi.
La femei tiroida este mai mare în timpul menstruaţiei şi în sarcină.
Fixarea glandei este asigurată de numeroase formaţiuni:
- vasele sangvine ale tiroidei şi tecile conjunctive ale acestora.
- ligamentele tiroidiene (ligamentul median - suspendă istmul de cartilajul cricoid,
ligamentele laterale (drept şi stâng) leagă faţa posterioară a lobilor de cartilajul cricoid
şi de primele cartilaje traheale).
- muşchiul ridicător al tiroidei - provine fie din muşchii subhioidieni, fie din cei ai
laringelui saudin muşchii faringelui - fixează şi ridică glanda în timpul deglutiţiei. De
subliniat este faptul că glanda tiroidă este fixată mai ales la conductul laringo-traheal
pe care îl urmează în toate mişcările.
Raporturile tiroidei se realizează prin intermediul capsulei peritiroidiene. Aceasta
este un înveliş fibros, lamelar, de grosime variabilă, dar întotdeauna uşor de izolat şi
uşor de detaşat de către chirurg în intervenţiile pe glanda tiroidă.
Capsula peritiroidiană provine din fascia viscerală a gâtului care înconjoară
tiroida, traheea şi esofagul, şi din lama pretraheală a fasciei cervicale. Ea se continuă
posterior cu teaca mănunchiului vasculo-nervos al gâtului. Capsula peritiroidiana
permite alunecarea glandei în timpul mişcărilor respiratorii, fonaţie şi deglutiţie.
Istmul este turtit antero-posterior și prezintă două feţe şi două margini:
- faţa anterioară, uşor convexă, este acoperită de muşchii subhioidieni, lama
pretraheală şi lama superficială ale fasciei cervicale, de venele jugulare anterioare,
platismă şi piele.
- faţa posterioară, uşor concavă, răspunde celui de al doilea şi al treilea cartilaj
traheal.
- marginea superioară, curbă şi cu concavitateaîn sus, dă naştere lobului piramidal.
- marginea inferioară dă naştere venelor tiroidiene inferioare.
Lobii au formă de piramidă. Fiecare lob are trei feţe, o bază şi un vârf.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Structura glandei tiroide
Glanda tiroidă este învelită de o dublă capsulă conjunctivă care poartă numele
de capsu1ă fibroasă.
Stroma provine din capsula proprie şi este reprezentată prin septe conjunctivo-
vasculare ce se desprind din ea.
Capsula proprie este conjunctivo-elastică şi conţine un bogat plex vascular. Ea
este subţire şi foarte aderentă la suprafaţa glandei. In ceea ce priveşte stroma, din
punct de vedere topografic, se descrie o stroma interlobulară (sau perilobulară) şi o
stromă intralobulară. Ambele sunt formate din ţesut fibro-elastic cu vase, nervi şi
fibroblaste.
Parenchimul glandular este format din lobulii tiroidei, iar aceştia de foliculii
tiroidei .
Foliculii împreună cu stroma perifoliculară reprezintă unitatea morfo-
funcţională a glandei.
Foliculii au dimensiuni foarte variabile, între 20 şi 500 microni, în raport cu
stadiul lor de activitate: foliculii în repaus au diametre medii, cei în hiperactivitate
sunt mici (cu coloid în cantitate redusă sau lipsă), iar cei în hipoactivitate sunt mari
(cu coloid abundent).
Foliculii tiroidei sunt vezicule cu pereţi epiteliali. Ei conţin o substanţă
coloidală în care se acumulează iodul şi hormonii tiroidieni.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Vase și nervi
Glanda tiroidă este cel mai vascularizat organ al corpului (5 1 sânge/oră, respectiv 1% din
debitul cardiac, depăşind de trei ori pe cel al creierului şi de 6 ori pe cel al rinichilor).
Arterele
- artera tiroidiană superioară (dreaptă şi stângă) este o ramură colaterală a carotidei
externe şi, după ce descrie o curbă cu concavitatea în jos, ajunge la vârful lobului tiroidian unde
dă trei ramuri terminale: ramura ante¬rioară, ramura posterioară, ramura laterală.
- artera tiroidiană inferioară (dreaptă şi stângă), provine din artera subclaviculară.
- artera tiroidiană ima, mediană sau mijlocie Neubauer, o arteră nepereche, este
prezentă în aproape 10% din cazuri; realizează anastomoze cu ramura arterială subistmică.
Prezenta arterei trebuie cunoscută, urmând să fie evitată sau ligaturată în traheotomia joasă.
Între sistemul arterial şi venos propriu al tiroidei şi cel al organelor învecinate (laringe,
trahee, esofag, muşchi prevertebrali) există anastomoze care permit irigarea suficientă a
ţesutului tiroidian şi paratiroidian după ligatura pediculiior vasculo-nervoşi.
Venele iau naştere din reţelele perifoliculare şi formează la suprafaţa glandei, între
capsula peritiroidiană şi capsula proprie, un plex foarte bogat. Din acest plex se formează trei
grupe de vene: superioare, mijlocii şi inferioare.
Limfaticele formează o reţea perifoliculară aplicată intim pe pereţii foliculului, şi altă
reţea subcapsulară.
Nervii cei mai numeroşi sunt de natură sim¬patică şi provin din lanţul simpatic cervical şi
din ganglionul simpatic cervicotoracic. O mică parte din fíletele nervoase sunt parasimpatice,
vagale.
Nervii glandei, formează plexuri perivasculare, înso¬ţind vasele până în parenchim.
Fibrele vegetative asigurăvasomotricitatea şi secreţia glandulară, iar cele senzitive asigură
perceperea durerii din teritoriul tiroidei.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Hormonii tiroidieni iodaţi sunt:
tetraiodtironina ori tiroxina (T4 ) şi
triiodtironina (T3).
Pe lângă celule foliculare, în tiroidă
există şi celule parafoliculare - celulele C,
care sintetizează calcitonina - hormon
implicat în metabolismul fosfo-calcic,
antagonist al parathormonului.
Secreţia hormonului tiriotrop hipofizar
(TSH) este stimulată de un factor de
eliberare hipotalamic (TRF). La rîndul său,
secreţia TRF –ului este stimulată de diferite
excitaţii provocate de emoţii,frig etc.
Reglarea secreţiei de TRF,TSH şi
hormoni tiroidieni se relizează printr-un
mecanism de conexiune inversă. O creştere
de hormoni tiroidieni din sîngele circulant
declanşează mecanisme care vor provoca o
scădere a stimulilor care i-au produs.
După ce şi-au exercitat efectul
biologic la nivelul celulelor diferitelor
ţesuturi, hormonii tiroidieni sînt inactivaţi
prin de iodare( de către o dehalogeneză), prin
dezaminarea oxidativă sau prin conjugarea cu
Axul de conexiune - acidul hialuronic la nivelul ficatului.
glandă hipofiă-tiroidă. Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Anatomie aplicată.
Hipotiroidismul la copil determină cretinismul: retardare
mintală, facies infantil, nanism, lipsa calcifierii cartilajelor de
creştere. Hipotiroidismul la adult determină mixedemul:
infiltrarea edematoasă a hipodermei, activitate intelectuala -
nervoasă deficitară.
Guşa sau stroma se caracterizează prin hipertrofia
tiroidei. Guşa endemică sau distrolia endemică tireopată este
un exemplu tipic în acest sens. Ea apare în regiunile în care
apa este lipsită de iod şi se caracterizează prin: guşă, tulburări
de creştere şi dezvoltare, tulburări trofice (piele uscată, rece
etc) şi neurologice (slăbirea memoriei şi a atenţiei, ideaţie
greoaie etc).
Hipertiroidismul. Guşa poate fi consecinţa hipertrofiei
parenchimului cuhiperfuncţia tiroidei (ex: boala Basedow).
Hiperfuncţia este asociată cu iodocaptare mărită şi cu secreţie
accentuată a hormonilor. Se caracterizează prin: exoftalmie,
hiperexcitabilitate nervoasă, tremurături etc. Menţionăm că în
boala Basedow hipertrofia tiroidei (guşa) nu este obligatorie.
Chistele şi tumorile maligne ale tiroidei se întâlnesc mai
rar.
Tiroida normală nu se palpează. Glanda hipertrofiată (ca
în guşă) poate fi explorată uşor prin inspecţie şi palpare.
Explorarea funcţiei tiroidiene se poate face cu iod
radioactiv, captat de glandă. Impulsurile radioactive se
înregistrează, stabilindu-se astfel hiperfuncţia sau.hipofuncţia
tiroidiană (scintigrafia).
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
GLANDELE PARATIROIDE
Paratiroidele sunt organe vitale. Paratiroidele
sunt glande foarte mici, cu dimensiunile unui bob de
linte sau de grâu. Greutatea unei glande paratiroide
nu depăşeşte 50 mg Paratiroidele sunt de obicei în
număr de patru (dar pot exista numai două sau trei),
alăturate glandei tiroide.
! Atenție! - Paratiroidele nu trebuie
confundate cu tiroidele accesorii.
Forma glandelor este ovalară sau lenticulară,
iar suprafaţa netedă, iar culoarea este mai deschisă
decât a tiroidei. La femei, în timpul sarcinii, sunt mai
voluminoase şi mai intens colorate. Consistenţa este
mai moale ca a tiroidei.
Paratiroidele superioare (dreaptă şi stângă) sunt
situate aproximativ la mijlocul feţei postero-laterale
a lobilor tiroidieni, de-a lungul anastomozei dintre
arterele tiroidiană superioară şi tiroidiană inferioară.
Paratiroidele inferioare (dreaptă şi stângă) sunt
situate lângă baza lobilor tiroidieni (în unghiul dintre
esofag şi lobul tiroidian), în apropierea arterei
tiroidiene inferioare şi a nervului laringeu recurent.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Structura. Fiecare glandă paratiroidă are o capsulă conjunctivă fină, din care
pleacă septe subţiri care delimitează parţial lobulii glandulari.
Celulele parenchimului sunt dispuse în cordoane anastomozate între ele şi sunt
de două feluri: celule principale (clare şi întunecate) şi celule oxifile. Celulele
principale, mai numeroase, secretă parathormonul; acesta controlează metabolismul
calciului şi al fosforului, precum şi menţinerea constantă a raportului fosfo-calcic în
sânge. Parathormonul are o acţiune hipercalcemiantă; el stimulează activitatea
osteoclastelor. Rolul celulelor oxifile este necunoscut.
Între cordoanele de celule se găseşte ţesut adipos şi numeroase capilare
sinusoidale, asigurând irigaţia abundentă a paratiroidelor.

Vase şi nervi
Arterele. Fiecare glandă are câte o ramură arterială proprie care vine, fie din
artera tiroidiană inferioară, fie din anastomoza ce se realizează între aceasta şi artera
tiroidiană superioară.
Venele. Sunt foarte mici şi unice pentru fiecare glandă paratiroidă (se formează
dintr-o reţea subcapsulară şi se varsă în venele tiroidiene).
Limfaticele – initial sunt independente, apoi le însoţesc pe cele tiroidiene şi ale
timusului şi se varsă în nodurile jugulare laterale.
Nervii. Pornesc din lanţul simpatic cervical; formează plexuri perivasculare,
apoi pătrund în glandă. Nervii sunt vasomotori.

Anatomie aplicată:
- Extirparea glandelor paratiroide duce la prăbuşirea dramatică a calcemiei, apar
spasme musculare (tetania paratireoprivă) rezultand moartea prin asfixie datorită
spasmului muşchilor respiratori.
- Hiperparatiroidismul apare în adenoamele glandei. În acest caz calciul este
mobilizat din oase, realizându-se osteita fibrochistică (boala Recklinghausen).

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


TIMUSUL
Dezvoltarea embrionară.
Timusul provine din pungile branheale perechea a treia, care formează două
primordii timice, care unindu-se medial formează timusul bilobate (descinde în
mediastinul superior).
Structural este un organ limfo-epitelial de tranziţie, cu rol limfopoietic şi de
apărare, intervenind în procesele imunologice.
Timusul se dezvoltă până la pubertate, în tot restul vieţii el suferind o involuţie
progresivă, fiind înlocuit treptat de ţesut fibros şi adipos.
Timusul este.situat în cea mai mare parte în mediastinul superior. În perioada
maximei sale dezvoltări, ajunge în jos până în mediastinul anterior iar în sus până la
glanda tiroidă.
Forma sa este variabilă, în general fiind constituit din doi lobi inegali (drept şi
stâng) alungiţi în sens vertical care se unesc în porţiunea lor mijlocie, dar rămân
despărţiţi prin extremităţile superioare şi inferioare. (~ forma literei H).
Privit în ansamblu i se pot descrie schematic patru feţe: anterioară, posterioară
şi două laterale.
Suprafaţa timusului are un aspect lobulat, iar culoarea este roşiatică la noul-
născut; gălbuie la copil, devine tot mai cenuşie pe măsură ce involuează.
Timusul este moale şi se mulează pe organele vecine.
Dimensiunile glandei se modifică în raport cu vârsta şi prezintă numeroase
variaţii individuale. Timusul este fixat la organele vecine prin intermediul capsulei
care îl înveleşte şi prin vasele sangvine.
De asemenea, extremităţile superioare ale lobilor timici sunt legate de cartilajul
tiroid prin fibre conjunctive (ligamente timotiroidiene). De-a lungul acestor
ligamente se situează uneori noduli timici accesorii, formaţiuni mici care au aceeaşi
structură ca şi timusul.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Raporturile timusului
Raporturile se referă la perioada maximei dezvoltări a timusului:
- anterior cu sternul, cu primele 4-5 perechi de cartilaje costale şi cu vasele toracice
interne.
- posterior vine în raport de jos în sus cu pericardul şi inima, nervii cardiaci, trunchiul
pulmonar, aorta ascendentă, arcul aortic şi ramurile acestuia, vena cavă superioară, venele
brahiocefelice.
- lateral cu pleurele mediastinale, cu nervii frenici şi cu vasele frenice superioare.
La gât timusul are următoarele raporturi:
- anterior cu muşchii subhioidieni şi cu lama pretraheală a fasciei cervicale;
- posterior cu traheea şi cu venele tiroidiene inferioare;
- lateral cu arterele carotide comune, venele jugulare interne şi nervii vagi.

Vase şi nervi
- Arterele, sau ramurile timice vin din: artera tiroidiană inferioară, trunchiul
brahiocefaìic, subclavia stângă, dar mài ales din artera toracică interna. Arterele trec prin
septele interlobulare şi pătrund în lobuli ca ramuri intralobulare care se capilarizează în
medulară şi corticală.
- Venele timice urmează un traiect invers şi se varsă în venele omonime arterelor. Cele
mai voluminoase însă, sunt tributare venei brahicefalice stângi.
- Limfaticele sunt situate superficial. Ele ajung la nodurile limfatice din mediastinul
superior, la cele parastemale şi la nodurile jugulare inferioare; de aici trunchiul jugular,
respectiv bronho-mediastinul va duce limfa la duetul toracic.
- Nervii vin din vag, din ganglionul simpatic cervicotoracal şi din frenic

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


GLANDELE SUPRARENALE
Dezvoltarea embrionară - are origini diferite, cortexul derivă din mezoderm iar
medulara din crestele ganglionare.
Glandele suprarenale sunt două organe situate retroperitoneal, în loja renală, la
dreapta şi la stânga coloanei vertebrale, având relaţii topografice strânse cu rinichii.
Glanda suprarenală stângă este situată mai sus (împreună cu rinichiul stâng)
decât cea dreaptă.
Forma glandelor suprarenale este foarte variabilă. Cea dreaptă se compară în
general cu o creastă de cocoş, iar cea stângă cu o semilună sau cu o virgulă.
Cele două glande sunt turtite antero-posterior şi prezintă fiecare:
- faţa anterioară - care priveşte în realitate înainte şi lateral şi pe care se află hilul
glandei ;
- faţa posterioară - care priveşte în realitate înapoi şi medial;
- faţa rena1ă (faţa inferioară, sau baza) este concavă;
- marginea superioară este convexă
- marginea media1ă (convexă).
Fiecare glandă suprarenală este alcătuită din două componente endocrine:
coticala şi medulara, diferite din punct de vedere filogenetic, ontogenetic, structural şi
funcţional. Medulara este situată central și este învelită la suprafaţă de corticală.
Corticală este brună-gălbuie, datorită conţinutului ei în lipoizi și de consistență
fermă, în timp ce medulara este albă-gălbuie și de consistență moale. Medulara se
topeşte imediat după moarte (autoliza medularei).
Greutatea, foarte variabilă, este în medie de 5-8 g; din acestea corticalei îi revin
80-90%, iar medularei 10-20%,
Glandele suprarenale sunt voluminoase la naştere, când au 6-7 g fiecare, ceea ce
reprezintă 1/2-1/3 din greutatea rinichilor.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Mijloacele de fixare ale glandelor suprarenale sunt: pediculii vasculo-
nervoşi, ligamentele perivasculare, fascia renală, peritoneul parietal şi
presiunea abdominală.
Raporturile suprarenalei
Glandele suprarenale se proiectează la suprafaţa corpului într-un
patrulater delimitat astfel:
-superior de o linie orizontală ce trece prin discul dintre vertebrele T11
şi T12;
-inferior de planul orizontal ce trece prin discul dintre vertebrele T12 şi
L1;
-medial de o linie verticală tangentă la faţa laterală a coloanei
vertebrale;
-lateral de o linie verticală dusă la 5 cm de planul medio-sagital al
corpului.
Glanda suprarenală dreaptă are raporturi cu: vena cavă inferioară,
flexura superioară a duodenului şi aria nudă a ficatului.
Glanda suprarenală stângă are raporturi cu stomacul (de care este
separată prin bursa omentală) cu coada pancreasului şi cu vasele
splenice.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Structură
Glandele suprarenale sunt organe epitelio-nervoase formate din două porţiuni:
corticala şi medulară.
La suprafaţă glanda este învelită într-o capsulă conjunctivă care trimite în
parenchim o serie de septe radiare, purtătoare ale vaselor şi nervilor.
Stroma susţine cordoanele celulare ale parenchimului şi este reprezentată de o
fină reţea reticulinică, ce conţine numeroase capilare sangvine.
Corticala reprezintă 80-90% din glandă și este formată din celule epiteliale
dispuse în cordoane. La adult, în raport cu dispoziţia şi caracterele etiologice ale
celulelor constitutive, cordoanele celulare prezintă o stratificare caracteristică, astfel
că li se descriu trei zone, de la suprafaţă spre medulară: zona glomerulară, zona
fasciculată şi zona reticulară.
Medulara este formată din două categorii de celule: celule cromafine (dispuse
în cuiburi) şi celule (neuroni) ganglionare simpatice.
Vase și nervi
Arterele nu pătrund prin hil. Ele formează trei grupe pentru fiecare glandă:
arterele suprarenale superioare (provin din artera frenică inferioară); artera
suprarenală mijlocie (naşte direct din aorta abdominală); arterele
suprarenale.inferioare (originea în artera renală).
Venele suprarenalei se colectează încă în interiorul parenchimului într-un
trunchi unic, vena centrală (părăseşte glanda la nivelul hilulu). La dreapta vena
centrală, scurtă şi voluminoasă, merge ascendent şi se varsă în vena cavă inferioară.
La stânga vena centrală merge descendent şi se varsă în vena renală de aceeaşi parte.
Limfaticele provin din două reţele: una situată în corticală, alta in medulară.
Canalele colectoare se termină în nodurile limfatice lombare pre-şi latero-aortice.
Nervii. Majoritatea fibrelor nervoase îşi au originea în plexul celiac, iar altele în
nervii splanhnici toracici.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
PANCREASUL ENDOCRIN

Embriogeneza pancreasului începe în săptamînile 4-5 prin


formarea celor doi muguri pancreatici, ventral și dorsal, din
celulele endodermale ale epiteliului intestinului primitiv.
În săptămîna a 7-a se produce fuziunea celor muguri, care
vor forma capul și respectiv, corpul și coada pancreasului.
Din săptămîna 8-9 pot fi identificate deja toate cele patru
tipuri de celule endocrine (dispersate și nereunite încă în
insulele Langerhans), iar din săptămîna 10-12 sunt prezente și
structurile acinare exocrine (cu granule de zimogeni).
Pancreasul este un organ abdominal retroperitoneal, situat
înaintea vertebrelor L1-L2, de formă alungită, cîntărind în
medie 100 g la adult.
Pancreasul este împarțit în mai multe regiuni: capul, situat
în potcoava duodenală; istmul, o porțiune intermediară
îngustată; corpul și coada, ultima mobilă în epiplonul
pancreatico-splenic.
Funcțional, pancreasul este o glandă mixtă, formată în cea
mai mare parte din acini şi ducturi, care secretă sucul
pancreatic cu roluri fundamentale în digestie, și din insulele
Langerhans, diseminate printre structurile exocrine, care
secretă diverșii hormoni pancreatici.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Insulele Langerhans, reprezentînd la om aproximativ 1-2 % din
greutatea totală a pancreasului, sînt formațiuni ovoide, avînd
dimensiuni medii de 76x175 μm.
În număr de 1-2 milioane, insulele Langerhans sînt diseminate în
întreg pancreasul, dar predomină la nivelul cozii. Pe baza
caracteristicilor ultrastructurale s-au identificat cinci tipuri de celule:
A(α), B(), C(III), D(IV) și E(V). Celulele A secretă glucagonul,
celulele B - insulina, celulele C - gastrină, celulele D - somatostatină și
celulele E -secretină.

Insulina.Hormon deosebit de important, secretat de celulele


B pancreatice, este implicată într-o serie de etape cheie ale
metabolismului intracelular.
Principiile de acţiune ale insulinei sunt următoarele:
1. Insulina stimulează transportul multor aminoacizi în celule.
2. Insulina accelerează translația ARN-ului mesager, determinînd
astfel formarea de noi proteine.
3. Pe parcursul unui interval mai lung de timp, insulina amplifică
și rata de transcripție a unor secvențe genetice de AND selectate în
nucleii celulari, determinînd astfel producerea unor cantități crescute
de ARN și creșterea sintezei proteice.
4. Insulina inhibă catabolismul proteic
5. În ficat insulina reduce rata gluconeogenezei. Acest efect este
exercitat prin inhibarea enzimei care promovează gluconeogeneza.
Insulina stimulează sinteza de proteine și împiedică degradarea
acestora.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


Glucagonul: este un alt hormon pancreatic ce
contribuie la reglarea echilibrului glicemic, dar spre deosebire
de insulină, ce avea efecte hipoglicemiante, glucagonul are
efecte hiperglicemiante. Efectul hiperglicemiant al glucagonului
este foarte puternic comparativ cu alţi hormoni ce au printre
efecte şi creşterea glicemiei (adrenalină, cortizol).

Somatostatinul: este secretat de către celulele de tip D


din insulele lui Langerhans şi are o acţiune de scurtă durată în
sânge – doar 2 minute. La nivelul pancreasului, somatostatinul
inhibă secreţia de insulină şi glucagon. La nivel gastro-
intestinal, somatostatinul scade absorbţia nutrimentelor şi
inhibă secreţia sucurilor digestive – suc gastric, intestinal,
pancreatic.

Polipeptidul pancreatic: este secretat de către


celulele de tip P.P. insulare. Secreţia de P.P este stimulată de
câţiva hormoni – VIP, GIP, secretină, bombezină şi inhibată de
somatostatin. Principala acţiune a P.P. este inhibarea secreţiei de
suc pancreatic şi creşterea motilităţii gastrice şi intestinale.
Acţiunea completă a P.P-ului nu este complet cunoscută.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
TESTICULELE
De obicei, testiculele nu se află la acelaşi nivel în
scrot. Unul este mai sus decât celălalt. Acest lucru se
datorează diferenţei dintre structurile anatomice vasculare
de pe partea stângă şi de pe partea dreaptă.
Testiculele sunt glande perechi şi îndeplinesc o
funcţie dublă: produc celulele germinative
(spermatozoizii) şi secretă hormoni.
Testiculul este alcătuit din pînă la 900 de tubi
seminiferi contorţi, fiecare avînd o lungime medie de
peste o jumătate de metru, în care se formează
spermatozoizii.
Spermatozoizii sunt eliberaţi ulterior în epididim, un
alt tub contort cu o lungime de aproape 6 metri.
Epididimul se continuă cu vasul deferent, care prezintă o
porţiune mai largă numită ampula vasului deferent,
imediat înainte ca vasul să pătrundă în corpul glandei
prostate.
Cele două vezicule seminale localizate cîte una
de fiecare parte a prostatei, îşi elimină secreţiile în
terminaţia prostatică a ampulei, iar conţinutul ampulei şi a
veziculelor seminale va trece apoi într-un duct ejaculator,
traversînd corpul prostatei şi eliminîndu-se în uretra
internă.
Ductele prostatice, la rîndul lor, evacuează secreţiile
prostatei în ductul ejaculator, şi de aici în uretra prostatică.
În sfirşit, uretra constituie ultimul segment de
legătură între testicul şi exterior.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Spermatozoizii se formeză în testicoli din spermatogonii şi sunt înmagazinaţi în
vezicule seminale de unde vor fi eliminaţi prin ejaculare.
Spermatogeneza este stimulată de hormonul foliculostimulant (FSH) secretat de
adenohipofiză, iar secreţia epididimului, care se află pe căile de eliminare a spermei şi
care asigură viabilitatea spermatozoizilor, este stimulată de testosteron. La spermă se
adaugă şi lichidul lăptos produs de prostată, care reprezintă cam 20 % din spermă. La
fiecare ejaculare se elimină ≈ 2-4 ml spermă ce conţine aproximativ 200.000
spermatozoizi.
Testiculele secretă mai mulţi hormoni sexuali masculini, denumiţi în mod colectiv
androgenişi care includ testosteronul, dihidrotestosteronul, şi androstendiona.
Testosteronul este secretat în cantitate mult mai mare decît ceilalţi hormoni, astfel
încît el este considerat principalul hormon testicular, deşi o mare parte a testosteronului
este convertit la nivelul ţesuturilor ţintă în hormonul mult mai activ dihidrotestosteronul.
Testosteronul este produs de către celulele interstiţiale Leyding, ce sunt localizate
în interstiţiul dintre tubii seminiferi şi constituie aproximativ 20 % din greutatea
testiculelor adulte. Celulele Leydig sunt aproape inexistente în perioada copilariei, cînd
secreţia de testosteron a testiculelor este aproape absentă, dar sunt foarte numeroase la
nou-născutul de sex masculin în primele luni de viaţă, şi la bărbatul adult după pubertate;
în ambele perioade testiculele secretă cantităţi mari de testosteron.
După pubertate, cantităţile crescute de testosteron determină creşterea penisului, a
scrotului şi a testiculelor, acestea mărindu-şi volumul de aproximativ opt ori înaintea
vîrstei de 20 ani.
În plus,testosteronul induce apariţia caracterelor sexuale secundare masculine,
acest proces începînd la pubertate şi finalizîndu-se la maturitate. Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
OVARELE
La femeia adultă, ovarele sunt formaţiuni mici cu
lungimea de 4 centimetri, lăţimea de 2 centimetri şi grosimea
de 1 centimetru. Ele sunt amplasate de o parte şi de alta a
uterului şi faţa lor internă corespunde pavilionului trompei.
Ligamentele se leagă de organele învecinate (uter, trompe), dar
ele rămân mobile.
Un ovar este compus din două straturi de ţesut: în centru,
partea medulară conţine vasele sangvine care asigură irigarea,
la periferie partea corticală care ocupă două treimi din glandă,
conţine la naşterea persoanei toţi foliculii care vor asigura în
cursul fiecărui ciclu menstrual maturarea unui ovocit şi
expulzarea unui ovul, elementul femel al reproducerii.
Ovarele îndeplinesc 2 funcții principale:
- o funcție germinativă, de producere a gameților femeli
(ovulele)
- o funcție endocrină, de secreție a hormonilor sexuali.
Sistemul hormonal feminin, ca și cel masculin, constă
din hormoni ierarhizați în trei categorii:
1. Un hormon de eliberare hipotalamic, hormonul de
eliberare a gonadotropinelor (GnRH).
2. Hormonii sexuali ai hipofizei anterioare, hormonul
foliculostimulant (FSH) și hormonul luteinizant (LH), ambii
secretați ca răspuns la eliberarea de GnRH din hipotalamus.
3. Hormonii ovarieni, estrogenul și progesteronul,
secretați de ovare ca răspuns la acțiunea celor doi hormoni
sexuali din hipofiza anterioară.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Există două tipuri de hormoni sexuali ovarieni: estrogenii și progestativele.
Rolul principal al estrogenilor este de a stimula proliferarea și creșterea celulelor
din organism responsabile pentru dezvoltarea celor mai multe dintre caracterele sexuale
secundare ale femeii.
La femeia normală, în absența sarcinii, estrogenii sunt secretați în cantități mari
numai de către ovare, deși există și o secreție minimă de estrogeni la nivelul
corticosuprarenalelor.
În timpul sarcinii, placenta secretă la rîndul ei cantități foarte mari de estrogeni.
Estrogenii stimulează dezvoltarea uterului și a organelor sexuale anexe, precum și
dezvoltarea mamelelor la pubertate. Determină forma tipică a scheletului feminin.
Opresc creșterea în lungime a oaselor, rețin apa și sodiul în organism. Asupra uterului
acționează determinînd dezvoltarea musculaturii și creșterea irigației mucoasei. Apar
modificări ale epiteliului mucos al trompelor și vaginului, măresc sensibilitatea pentru
oxitocină. Estrogenii se elimină pe cale urinară și prin bilă.
Cel mai important progestativ este progesteronul. Funcția principală a
progestativelor constă în pregătirea uterului pentru sarcină și a sînilor pentru alăptare.
Cu toate acestea, în organism este secretat în cantități reduse și un alt progestativ,
17-α-hidroxiprogesteronul, care este eliberat împreună cu progesteronul și are, în
general, aceleași efecte.
Progesteronul sau hormonul maternității este secretat de către corpul galben în a
doua parte a ciclului menstrual. În partea a doua a sarcinii este secretat și de placentă.
Cel mai important rol al progesteronului este de a induce modificarile secretorii ale
endometrului uterin din timpul celei de-a doua jumătăți a ciclului sexual feminin,
pregătind astfel uterul pentru implantarea ovulului fecundat. Progesteronul mai are
capacitatea de a reduce frecvența și intensitatea contracțiilor uterine, împiedicînd astfel
expulzia ovulului implantat.
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu
PARAGANGLIONII sunt formaţiuni glandulare mici, care
iau naştere din crestele ganglionare, împreună cu ganglionii nervoşi vegetativi.
Paraganglionii se împart în două grupe: cromafini şi necromafmi.
Paraganglionii cromafini au origine comună cu sistemul nervos
vegetativ simpatic; secretă adrenalină şi (sau) noradrenalina, din acest grup
făcând parte şi medulosuprarenala, dar paraganglionul îşi varsă produsul direct
în sânge. Paraganglionii cromafini involuează în , cursul vieţii, cu excepţia
medulosuprarenalei.
Corpii para-aortici (paraganglionii para-aortici Zuckerkandl) sunt
organe cromafme, elipsoidale, de obicei în număr de două; sunt situaţi
retroperitoneal, pe laturile aortei, lângă originea arterei mezenterice inferioare,
Paraganglionii paraaortici se dezvoltă până la vârsta de 2-3 ani, apoi
involuează, dispărând definitiv până la vârsta de 14 ani.
Paraganglionii paraaortici secretă noradrenalina.
Paraganglionii necromafmi au origine comună cu parasimpaticul, fapt
insuficient confirmat. Ei au vascularizaţie şi inervaţie bogată; persistă tot
timpul vieţii. Au rol de chemoreceptori, pe lângă cel secretor (rol incert).
Glomul carotidian (paraganglionul carotidian) este o formaţiune
necromafină inclusă în peretele posterior al sinusului carotidian, de formă
elipsoidală și culoarea este brună-roşiatică.
Glomul este un chemoreceptor care înregistrează concentraţia de O2 şi
CO2 din sânge, intervenind în reflexele de stimulare a respiraţiei.
Alți paraganglioni:
- paraganglionul sau glomul timpanic.
- paraganglionii sau g1omii subclaviculari.
- glomii aortico-pulmonari.
- glomii vagali.
- Corpul coccigian (glomul coccigian) glanda Luschka.

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


CELULELE ENDOCRINE DISEMINATE
Afară de glandele endocrine individualizate se găsesc celule endocrine individuale,
solitare, răspândite în ţesuturile epiteliale ale unor organe.
Ansamblul acestor celule poartă denumirea, după Feyrter (1938), de sistem diseminat
(„difuz") de celule endocrine.
Ele se deosebesc de celulele înconjurătoare specifice, caracteristice, ale epiteliilor
respective prin unele particularităţi tinctoriale („celule clare") şi prin structura lor.
S-au descris astfel de celule în pancreas, tractul gastro-intestinal, căile biliare, mucoasa
nazală, bronhii, tract uro-genital, piele, glandă mamară, etc.
Funcţional, aceste celule ocupă în ierarhia mecanismelor de reglare, un rol reglator
periferic limitat - de mecanism de acţiune paracrină (după Feyrter).
Mai recent s-a încercat încadrarea celulelor endocrine diseminate într-un sistem
supraordonat mai cuprinzător (sistemul APUD - după Pearse 1969).
Se descriu astfel în total aproximativ 40 de diferite celule endocrine răspândite în
diferite organe - care fie produc peptide cu proprietăţi hormonale sau unele monoamine
(catecolamine, histamina, serotonină), fie le pot sintetiza din substanţe precursoare exogene.
Celulele care aparţin sistemului APUD se caracterizează prin conţinutul lor în hormoni
peptidici şi printr-o ultrastructură tipică (reticul endoplasmatic puţin dezvoltat, aparat Golgi
redus).
Celulele APUD provin, în cea mai mare parte din crestele neurale şi din neuroectoderm.
În ultima vreme, termenul de Celule APUD începe să fie înlocuit - ţinând seama de
prioritatea lui Feyrter - cu cel de Sistem neuro-endocrin difuz (DNES).

Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu


• La cunoştinţele pe care le avem despre glandele
endocrine şi despre acţiunea hormonilor, a contribuit în
mare măsură şcoala românească de endocrinologie prin
lucrările:
- lui Marinescu, Parhon (care a redactat primul manual
de endocrinologie din lume, a avut lucrări semnificative
privind paratiroidele, timusul, tiroida, biologia vârstelor),
- Danielopolu (care a studiat inter-relaţiile dintre
sistemul nervos vegetativ şi glandele endocrine).
- Ştefan Milcu (care are lucrări valoroase privind guşa
endemică, funcţiunile epifizei),
- Paulescu, descoperitorul insulinei, ş.a.

Vă mulțumesc!
Prof.Dr. Cristea Virgil Corneliu