Aparatul kinetic /

Sistemul neuro-
musculo-articular
 Producerea mişcărilor implică predominant o serie de
structuri anatomice care acţionează în sistem.
Sbenghe T./2002/p.32 evidenţiază următoarele
elemente care concură la manifestarea motricităţii:
 Sistemul nervos: asigură preluarea informaţiilor
senzoriale şi transmite impulsuri motorii pe căile
descendente.
 Sistemul muscular: prin contracţia fibrelor musculare
generează forţa necesară producerii mişcărilor.
 Sistemul osteo-articular: tipologia articulaţiilor
conduce mişcările pe anumite direcţii şi în anumite
planuri, în funcţie de gradele de libertate ale acestora.
 Sistemul osos: este compus din 350 oase pentru
nou născut, numărul acestora restrângându-se pentru
adulţi la 206, ca urmare a fuzionării dintre ele.
Fig. 63- Imaginea scheletului uman şi principalele oase din organism
 Datorită structurii solide şi rezistente, oasele asigură scheletul
organismului şi au multiple funcţii:
 Au rol în sprijinul corpului şi a părţilor sale moi.
 Protejează diferite structuri şi organe: craniul protejeză encefalul,
canalul rahidian la nivel vertebral protejează măduva spinării,
bazinul protejează organele pelviene, cutia toracică protejează
cordul şi plămânii.
 Dimensiunile lor condiţionează forma şi proporţiile corpului sau ale
anumitor segmente.
 Au rol de pârghii în efectuarea mişcărilor, prin faptul că permit
tendoanelor musculare să se insere pe suprafaţa osoasă, fiind astfel
deplasate pe diferite traiectorii şi unghiuri-vezi elemente de
biomecanică.
 Rol hematopoietic, măduva roşie conţinută producând
eritrocite/hematii.
 Depozit de substanţe minerale, intervine în metabolismul calciului,
fosforului etc.
 Reţine sustanţele toxice şi apoi le cedează progresiv pentru a fi
eliminate renal –Hg, Pb etc.
 Tipologia oaselor: sunt clasificate în funcţie de dimensiuni
dar şi în funcţie de aspectul mai mult sau mai puţin regulat în mai
multe grupe, fiecare tip de os fiind proiectat să funcţioneze într-un
anumit mod.
Oasele lungi: au forma unor cilindrii de ţesut osos dur care au la interior ţesut moale de
măduvă osoasă. Au importantă funcţie de amortizare a şocurilor, fiind mai compacte
decât celelalte categorii. Sunt compuse din diafiză/zona centrală mai lungă care se
continuă la extremităţi cu cele 2 epifize. Zona dintre epifiză şi diafiză se numeşte
metafiză. Au rol de pârghii de mare viteză, fiind întâlnite la nivelul membrelor:
humerus, cubitus, radius, femurul, tibia, peroneul.

Fig. 64- Exemple de oase lungi

Oasele scurte: sunt mai mici şi mai puţin compacte comparativ cu cele lungi.
Permit mişcări variate fără pierderea rezistenţei, dar cu amplitudine redusă.
Sunt găsite la nivelul coloanei vertebrale, palmei, plantei, etc –carpiene,
metacarpiene, tarsiene, metatarsiene, vertebre etc.

Fig. 65- Exemplu de os scurt –Vertebra C4 vedere superioară

Oasele late/plane: sunt formate din două straturi de ţesut osos dur între care se
găseşte ţesut osos spongios. Sunt mai subţiri şi curbate, lungimea şi lăţimea
acestora depăşesc grosimea osului. Întîlnite la nivelul capului, cutiei toracice,
centurii scapulare sau pelvine. Exemple: osul frontal, parietal, occipital, sternul,
coastele, omoplatul, coxalul.

Fig. 66- Exemplu de os lat-Sternul

Oasele pneumatice: prezintă cavităţi pline cu aer. Sunt localizate în jurul
foselor nazale: maxilarul, etmoidul, sfenoidul.

Fig. 67- Imagini oase peneumatice

Oasele sesamoide: sunt mici, lentiforme, glisează de regulă pe o altă suprafaţă osoasă. Sunt
localizate fie la nivelul structurii capsulei articulare, fie la nivelul tendoanelor grupelelor
musculare care traversează articulaţia. Exemple: unele oase de la nivelul mâinii, piciorului, rotula.
Oasele neregulate: au formă şi dimensiuni variate, fără a putea fi încadrate în tiparele prezentate
anterior. Exemplu: osul palatin-vezi fig. 67.

Fig. 68- Imagini oase sesamoide- rotula

Structura osului: pentru diafizele oaselor lungi, în secţiune transversală de la
exterior la interior se remarcă următoarele componente: periostul, ţesutul osos
compact/masa osoasă propriu-zisă, endostul şi măduva osoasă. –vezi fig. 69.

Fig. 69- Secţiune longitudinală şi transversală prin osul lung

 Periostul: este o membrană fibro-conjuctivă vascularizată şi inervată
care acoperă suprafaţa osoasă, mai puţin punctele de inserţie
musculară şi zonele acoperite cu cartilaj articular/capetele articulare,
unde periostul se continuă cu capsula articulară. Atenuează
fricţiunile dintre oase şi restul ţesuturilor. Are două straturi distincte:
 Un strat extern superficial /fibros. Predomină în structura sa fibrele
de colagen şi cele elastice, dispuse paralel cu axul lung al osului, are
mai puţină substanţă fundamentală şi celule conjunctive. Este
puternic dezvoltat la adulţi comparativ cu copiii.
 Un strat intern profund /osteogen. Este în stare de repaus la adulţi –
dar îşi reia funcţia în caz de fracturi- şi activ la copii, contribuind la
generarea ţesutului osos şi nutriţia osului.
 Masa osoasă: ţesutul osos compact este format din lamele osoase,
cu o dispunere concentrică în jurul unor canale Havers, care conţin
capilare sangvine şi celule conjunctive. Lamelele osoase sunt formate
din fibre fine de collagen, incluse în substanţa fundamentală
calcificată. Între lamele osoase sau în grosimea lor se găsesc
osteocitele/celulele osoase. Ansamblul format de un canal Havers
situat central, de lamelele osoase ce-l înconjoară şi de componentele
aflate în aceste formaţiuni constituie o unitate morfologică şi
funcţională numită osteon sau sitem haversian. Numărul acestor
sisteme haversiene variază între 5 şi 15 pe mm2 raportat la suprafaţa
transversală a peretelui diafizei.
Fig. 70- Structura ţesutului osos compact
 Celulele generatoare de ţesut osos se numesc osteoblaste, ele captând şi fixând
mineralele care intră în componenţa osului iar când îmbătrânesc îşi reduc activitatea şi
se transform în osteocite. Creşterea oaselor se bazează pe adăugarea de noi lamele de
ţesut de 5-10 microni.
 Celulele care distrug ţesutul osos se numesc osteoclaste, ele asigurând permanent
remodelarea osoasă prin existenţa acestor etape succesive de resorbţie – reformare
osoasă. Toată tipologia celulelor are originea în măduva osoasă. Înaintarea în vârstă va
conduce progresiv la reducerea numărului de osteoblaste, creşterea numărului de
osteoclaste şi la intensificarea proceselor de demineralizare osoasă, apărând
osteoporoza, cu incidenţă crescută la femei după menopauză. Accelerarea acestui
fenomen este amplificată şi de absenţa activităţilor fizice în viaţa unei persoane. S-a
constat că solicitările fizice conduc în timp la creşterea densităţii osoase doar pentru
segmentele angrenate constant în efort.
 Endostul: căptuşeşte la interior masa osoasă la nivelul epifizei şi diafizei. Structural este
asemănător cu periostul, el fiind format dominant din fibre conjunctive de reticulină, un
număr redus de celule conjunctive, cantitate redusă de substanţă fundamentală şi puţine
vase sanguine. În viaţa intrauterină are rol osteogenetic, la adulţi devine inactiv sub acest
aspect.
 Măduva osoasă : în funcţie de vârstă şi localizare se clasifică în mai multe categorii:
 Primitivă/iniţială -formată din ţesut conjunctiv mucos şi capilare sanguine.
 Roşie osteogenă- contribuie la formarea ţesutului osos prin cele 2 tipuri de celule
osteoblastele/cu rol în generarea ţesutului şi osteoclastele/cu rol în distrugerea acestuia.
 Roşie hematogenă- îşi pierde funcţia hematogenă la adulţi pentru cea din diafizele
oaselor lungi, dar este prezentă în epifizele acestora, în oasele mici şi cele late
 Galbenă – prezentă în diafiza oaselor lungi la adulţi, conţine ţesut gras şi reprezintă o
rezervă nutritivă pentru organism.
 Cenuşie –o înlocuieşte pe cea galbenă la persoanele vârstnice, îşi pierde grăsimea, are
sructură fibroasă. În cazuri patologice la tineri şi bătrâni poate avea o consistenţă
gelatinoasă.
 Proprietăţile oaselor: cele mai importante sunt elasticitatea şi
rezistenţa la diferitele forţe externe, gen compresie,
alungire/tensionare, torsiune, îndoire, forfecare etc. Datorită acestor
proprietăţi oasele rezistă cu bine la solicitări cuprinse între 2-5 ori valoarea
solicitărilor obişnuite, fără a se fractura sau deforma. Coeficientul de
deformare osoasă este totuşi limitat –doar 3%- peste această valoare
apar fracturile/Sbenghe T. /2002/p.35.
 Craniul uman rezistă la presiuni mari in directie boltă-bază şi îşi poate
micşora inalţimea cu cel mult 7-8%. Un craniu poate să cadă de la o
înaltime de 1-2 m pe ciment, fara apariţia fracturilor, datorată elasticităţii şi
arhitecturii interne a osului. Rezistenţa la presiune in cazul oaselor este
foarte mare comparativ cu materialele convenţionale cunoscute şi testate:
este de 30 de ori mai mare/mm2 decat cea a caramizii, de 2,5 ori peste
rezistenţa granitului şi se apropie de rezistenţa fierului. Studiile au
demonstrat că doar betonul armat se poate compara cu osul, prin
proprietăţi legate de rezistenţă şi elasticitate.
Cu toate aceste proprietăţi sunt mai mulţi factori care predispun
sistemul osos la fracturare şi influenţează rapiditatea procesului de
vindecare : vârsta, densitatea osoasă, direcţia şi unghiul sub care acţionează
forţele externe, localizarea fracturii, tipul fracturii/închisă-deschisă-oblică-
transversală- spiral-cu două sau mai multe fragmente, eventualele recidive,
calitatea şi perioada imobilizării, distanţa între segmentele/capetele
fracturate, deplasarea sau nedeplasarea fragmentelor osoase, afectarea
periostului şi ţesutului muscular zonal, starea generală de sănătate etc.
 Cartilajul: este un ţesut conjunctiv vâscoelastic care
îmbină proprietăţile legate de duritate, rigiditate şi
rezistenţă cu cele bazate pe elasticitate. Este alcătuit
din două componente: apa şi matricea/matrixul.
Conţinutul de apă variază de la 60-85%, fiind mai redus la
persoanele în vârstă.
 Matricea este formată dintr-o reţea din fibre de colagen -
de tip 2 în majoritatea cazurilor- şi proteoglicani.
Producerea şi menţinerea matrixului celular se face de
către condrocite. Cartilajul nu este inervat şi nici
vascularizat. Hrănirea cartilajului se face printr-un ţesut
numit pericondru care-l înveleşte şi care este vascularizat.
La nivel articular acest ţesut nu există, hrănirea se face
prin difuziune iar refacerea în cazul leziunilor este foarte
dificilă şi limitată. Ţesutul cartilaginos este de 3 tipuri:
hialin, fibros şi elastic.
Fig. 72- tipuri de cartilaj: A-hialin, B-elastic şi C-fibros
 Cartilajul hialin: are o culoare alb-albăstruie şi este cel mai întâlnit
dintre toate tipurile de cartilaj. Se găseşte localizat la extremităţile
osoase din articulaţii, la zona de contac/imbinare dintre coaste
şi stern, în cornetele/cavităţile nazale posterioare, în inelele
care înconjoară traheea, în laringe unde controlează şi
influenţează vorbirea şi timbrul vocal. Este foarte neted şi are
indicatori privind forţele de frecare foarte mici, permite capetelor
osoase articulare să gliseze unul pe celălalt în timpul mişcărilor, fiind
bine lubrifiat. Îşi modifică grosimea în zonele de presiune ridicată,
prin migrarea apei conţinute în zonele învecinate, asigurând astfel
amortizarea şocurilor la nivel articular.
 Presiunile exagerate exercitate la nivelul cartilajului ca
încărcătură şi durată pot conduce la lezarea sa în timp, prin
instalarea proceselor degenerative. Din acest motiv trebuie evitate:
excesul ponderal, excesul de solicitare fizică pentru acelaşi grup de
articulaţii. Distrugerea sa progresivă conduce la apariţia artrozei la
nivel articular. Articulaţia devine dureroasă, ţeapănă, scade
aplitudinea mişcărilor, oasele intră în contact direct dacă ţesutul
cartilaginos este lezat integral.
 Grosimea sa variază în funcţie de forţele care acţionează la
nivelul fiecărei articulaţii: la nivelul genunchiului au 7 mm, la nivelul
articulaţiei pumnului au 2 mm.
 Cartilajul fibros: format din fibre de colagen de tip 1 care
prind între ele condrocitele. Este un ţesut de
trecere/intermediar între cartilajul hialin şi ţesutul fibros.
Este localizat în discurile intervertebrale care au rol de
protecţie la nivelul coloanei prin absorbţia şocurilor,
uneşte oasele bazinului în simfiza pubiană.
 Cartilajul elastic: conţine fibre de elastină şi fibre
colagenice de tip 2. Are elasticitate superioară şi intră în
componenţa pavilionului urechii, laringelui, corzilor
vocale, epiglotei –structura care nu permite accesul
bolului alimentar în căile respiratorii în timpul deglutiţiei-
.
 Articulaţiile: sunt alcătuite din totalitatea
elementelor anatomice cu rol în unirea a două sau mai
multe oase vecine. În funcţie de criteriul structural, al
modalităţii de unire a capetelor dar şi al mobilităţii
permise sunt clasificate/sintetizate în 3 categorii:
 -Fixe/fibroase, numite şi sinartroze. Între
segmentele articulare există ţesut conjunctiv fibros,
suprafeţele segmentelor sunt aproape în contact. Sunt
de 3 tipuri: suturi, gomfoze şi sindesmoze.
 Suturile : apar la nivelul craniului sub formă de
ligamente suturale, după naştere ele sunt flexibile şi se
vor osifica complet în jurul vârstei de 12 ani. –vezi fig.
73.
Fig. 73- Suturile la nivelul craniului
Gomfozele: sunt articulaţii dento-alveolare şi apar la fixarea dinţilor în structurile
conice/cavităţile alveolare - vezi fig. 74.

Fig. 74- secţiune verticală prin molar

Sindesmozele: sunt articulaţii fibroase, oasele sunt unite de ţesut conjunctiv lung care
formează o membrană aponevrotică sau un ligament interosos. –vezi fig. 75

Fig. 75- Sindesmoză-articulaţia tibio-fibulară

-Semimobile/cartilaginoase, numite şi amfiartroze. Prezintă un anumit grad de libertate a
mişcării. Sunt la rândul lor de 3 categorii:
Sincondroze: oasele sunt unite prin cartilaj hialin, de exemplu articulaţia dintre manubriu şi stern.
Simfize: oasele sunt acoperite cu un strat subţire de cartilaj hialin care se va insera pe o structură
mai flexibilă de ţesut fibrocartilaginos. Exemplu: simfiza pubiană, plasată pe axul median al
corpului. Vezi fig. 76.
Sinostoze: sunt tot tipurile de articulaţii prezentate anterior, dar la care are loc procesul de osificare
a cartilajului sau a ţesutului fibros.

Fig. 75- Simfiza pubiană la nivelul pelvisului /

Mobile/sinoviale, numite şi diartroze. Sunt clasificate după tipul/forma
suprafeţelor osoase în mai multe categorii:
Articulaţii plane sau artrodii: permit mişcări de alunecare, de exemplu
articulaţiile carpiene şi tarsiene, cu un singur grad de libertate.

Fig. 76-articulaţiile prezente la nivelul mâinii

Articulaţii sferoidale: au un capăt concav, celălalt convex, de exemplu
umăr, şold. Sunt singurele articulaţii cu 3 grade de libertate.

Fig. 77 –Articulaţia coxofemurală /tip sferoid

Articulaţii elipsoidale: numite şi condiliare, de exemplu la nivelul genunchiului, cu un singur
grad de libertate.

Fig. 78 – articulaţia genunchiului/tip elipsoidal

Articulaţii tip balama sau cilindroide: pot fi trohleare –la nivelul cotului este
articulaţia humerocubitală unde sunt permise doar mişcări de flexie-extensie - şi
trohoide tip pivot –la nivel radiocubital superior unde sunt permise doar mişcări de
rotaţie. Au doar un grad de libertate.
Articulaţii şelare: capul osos are formă concavă pe o direcţie şi convexă în cealaltă: au 2
grade de libertate, de exemplu articulaţia trapezometacarpiană la nivelul policelui. –vezi fig
76.

Fig. 79 -Articulaţia cotului

Rolul şi elementele componente ale unei articulaţii mobile: principalele
funcţii ale unei articulaţi sunt legate de stabilitate şi mobilitate. Elementele
componente ale articulaţiei sunt: suprafeţele articulare, cartilajul articular,
structurile intraarticulare, capsula articulară.

Fig.80- Elementele componente ale unei articulaţii mobile sănătoase şi respectiv lezate
 Suprafeţele articulare: sunt zonele unde oasele intră în
contact, fiind acoperite cu cartilaj articular. Suprafeţele pot fi
congruente –una dintre ele este mulajul negative al celeilalte,
de exemplu articulaţia coxofemurală- sau necongruente şi în
acest caz stabilitatea ei este redusă. Oasele lungi se vor
articula prin suprafeţe articulare care pot fi plane, concave sau
convexe, cele late prin intermediul marginilor.
 Cartilajul articular: are grosimi variabile în funcţie de zona
de localizare, în zonele concave este mai gros la periferie, în
cele convexe este mai gros pe axul central. Marginea
cartilajului articular se continuă cu periostul.
 Structurile intraarticulare: discuri şi meniscuri articulare,
labrumuri şi ligamente. Nu sunt prezente obligatoriu la
nivelul tuturor articulaţiilor şi au rol determinant în creşterea
nivelului de congruenţă, a ariei suprafeţelor articulare şi în
stabilizarea articulaţiei.
Fig.81- Meniscurile şi ligamentele la nivelul articulaţiei genunchiului
 Capsula articulară: are rolul de a separa articulaţia de elementele anatomice din
jur şi de a asigura homeostazia cavităţii articulare. Ea continuă de fapt periostul şi se
prinde ca un manşon de acesta şi epifize, dar nu de ţesutul cartilaginous. Prezintă
două straturi cu structură diferită: fibroasă şi sinovială.
 Membrana fibroasă: formată din ţesut conjunctiv dens - fibre de colagen şi mai
puţin din fibre elastină-. Este întărită de regulă de ligamente capsulare şi
extracapsulare, cu rol în limitarea şi stabilizarea mişcărilor efectuate la nivelul
articulaţiei respective. În articulaţiile cu mişcări mai limitate are o grosime crescută,
cu cât amplitudinea de mişcare este mai ridicată, cu atât devine mai subţire şi mai
laxă. Excepţie face articulaţia coxofemurală, cu o membrană mai groasă, în
concordanţă cu valoarea forţelor care acţionează la acest nivel. Este vascularizată
prin ramuri ale arterelor musculare, cât şi inervată.
 Membrana sinovială: aderă la suprafaţa interioară a membranei fibroase. Are un
aspect neted, subţire şi lucios, fiind de fapt stratul din profunzimea capsulei
articulare. Ea este o membrană continuă, acoperă toate structurile spaţiului
articular, mai puţin discurile şi meniscurile, întinderea se finalizează la marginea
cartilajului. Este la rândul ei puternic vascularizată şi inervată, se inflamează
prima dintre toate formaţiunile articulare. Secretă lichidul sinovial cu
importanţă majoră în lubrifierea articulară, nutriţia şi alunecarea capetelor
articulare. Acest lichid vâscos –aspect dat de acidul hialuronic conţinut- şi gălbui are
rol important şi în realizarea adeziunii dintre suprafeţele articulare, contribuind
astfel la stabilitatea articulaţiei, alături de congruenţa capetelor articulare, capsula
articulară, ligamente, musculatura şi tendoanele care traversează articulaţia.
Presiunea articulară în repaus are valori sub presiunea atmosferică, inflamarea
articulaţilor şi creşterea cantităţii de lichid sinovial va duce la creşterea presiunii şi
apariţia durerilor.