Planul expunerii:

I. Definirea conceptului de pierdere prematura a dinților

temporari

Pierderea prematură a dinților temporari este

definită atunci când se consideră că dintele
temporar lipsește cu cel puțin un an mai devreme
de limita de variabilitate normală a perioadei de
exfoliere fiziologică a acestuia.
II. Definirea noțiunii de dinte permanent tânăr

Dinte permanent tânăr (dinte imatur) = dinte permanent la care

- regiunea apicală a rădăcinii nu și-a finalizat dezvoltarea
(apexul este încă deschis - 3-4 ani)
- țesuturile dure dentare sunt incomplet mineralizate (2-3 ani)
Dinții permanenți tineri în 3-4 ani de la erupție →Dinți permanenți
maturi
- mineralizarea țesuturilor dure dentare ( 2-3 ani)
- apexogeneza - la 3 ani pentru grupul incisiv-canin-premolar
- la 4 ani pentru molarul 1
III. Consecințele pierderilor premature a dinților temporari

1. Tulburări de ritm în erupția dinților permanenți

2. Deficit de dezvoltare dento-alveolară maxilară sau zonală
3. Migrări ale dinților:
- Limitrofi – în sens mezio-distal și vestibulo-oral
- Antagoniști – în sens vertical
- Temporari
- Permanenți: succesionali (versii, rotaţii) și de completare
4. Tulburări în relația intermaxilară și dinamica ocluzală
5. Tulburări în funcționalitatea aparatului dento-maxilar
6. Posibile afectări ale:
- evoluției psiho-somatice individuale
- comunicării
- dobândirii autonomiei individuale
- inserției psiho-sociale
IV. Consecinţele pierderii timpurii a dinţilor permanenţi tineri

1. MODIFICĂRI ALE ARCADEI DENTO-ALVEOLARE

(deficit de dezvoltare dento-alveolară maxilară/zonală)

2. TULBURĂRI ÎN OCLUZIE - OCLUZIA STATICĂ

- OCLUZIA DINAMICĂ

3. TULBURĂRI ALE FUNCŢIILOR APARATULUI DENTO-MAXILAR

V. Tratamentul edentaţiilor consecutive :
- pierderii premature a dinţilor temporari
- pierderii timpurii a dinţilor permanenţi tineri

V.1. Menţinătoarele de spaţiu: - fixe

- mobilizabile
V.2. Punţi adezive pe dinţi permanenţi tineri
V.3. Punţi dentare tradiţionale
V.4. Restaurări protetice cu sprijin implantar
V.5. Proteze parţiale mobilizabile
PIERDERE DENTARĂ (dt/DPT)

EDENTAŢIE

TRATAMENT PROTETIC
 TRATAMENTUL PROTETIC LA COPII ŞI ADOLESCENŢI

 Două particularităţi importante faţă de cel al adulţilor

a)Se adresează unor pacienţi al căror S.S. este în dezvoltare şi pe

care nu trebuie să o influenţeze
b)Soluţiile adoptate trebuie să mai permită adoptarea altora în
viitor, când copilul devine adolescent, apoi adult

 Frecvenţa şi intensitatea proceselor carioase, traumatismele prin

accidente rutiere şi joacă, anomaliile dentare de număr, formă şi
volum, menţinerea rezultatelor obţinute prin tratamentul ortodontic
sau completarea lor, necesită adoptarea unor măsuri de terapie
protetică la această vârstă.
Întrebări
a) Cine face terapia protetică a copilului? Pedodontul, ortodontul
sau proteticianul ?
Până la un punct pedodontul. El ştie când se încheie maturizarea pulpară şi /
radiculară şi când poate face o agregare radiculară.
De obicei procedeele protetice în dentaţia temporară sau mixtă aparţin în
exclusivitate pedodonţiei, având adeseori un caracter temporar.
Delimitarea competenţelor trebuie să înceapă în D.P.T. când frecvent
paticularităţile restaurărilor protetice îmbracă un caracter de durată.
b) Care sunt factorii de care trebuie să ţinem cont înainte de
începerea unui tratament protetic la copii?
- vârsta
- dentaţia (temporară, mixtă, permanentă)
- ocluzia
- resorbţia rădăcinilor dinţilor temporari
- stadiul edificării apexurilor
- numărul şi extinderea breşelor edentate reale sau aparente
c) Terapia protetică ce urmează a fi adoptată are un caracter
temporar sau de durată?
- restaurări protetice fixe (uni sau pluridentare)
- restaurări protetice mobile şi mobilizabile
- restaurări protetice cu sprijin implantar
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o restaurare
protetică la copii şi adolescenţi

să fie stabilă şi suficient de rezistentă pentru a restabili funcţia

masticatorie
să restabilească estetica S.S.
să prevină migrările orizontale şi verticale ale dinţilor vecini
breşei
să fie uşor de igienizat
să nu fie implicată în cariogeneză şi să nu producă iritaţii ale
ţesuturilor învecinate
să fie uşor de confecţionat şi să aibă un preţ de cost acceptabil
să necesite preparaţii minime dentare
În edentaţia din dentaţia temporară

 se indică protezarea tuturor breşelor edentate din zona posterioară

şi anterioară, în egală măsură
 în practica clinică s-a constatat însă că neprotezarea breşelor
frontale are consecinţe mai puţin grave asupra dezvoltării S.S.,
comparativ cu neprotezarea breşelor din zona de sprijin
 în regiunea laterală menţinerea spaţiului este una din cele mai
importante deziderate
 în zona frontală, inconvenientul neprotezării în dentaţia temporară
este în primul rând estetic, dar şi cauza instalării parafuncţiilor
linguale
 V.1. MENŢINĂTOARELE DE SPAŢIU

Menţinătoarele de spaţiu sunt dispozitive ortodontice

pasive, destinate prevenirii unor deplasări dentare anormale, care
pot apare după pierderea prematură a dinţilor temporari.

Consecinţele pierderii premature a dinţilor temporari

sunt complexe, fiind de ordin funcţional şi morfologic, iar tabloul
clinic variază de la individ la individ, depinzând de:
 numărul şi topografia dinţilor care s-au pierdut;
 ritmul pierderilor unităţilor dentare;
intervalul de timp scurs între momentul pierderii premature
a dinţilor temporari şi termenul biologic de înlocuire cu dintele
permanent;
 poziţia şi raporturilr dinţilor succesionali;
 existenţa altor tulburări de dezvoltare a aparatului dento-
maxilar.
 Indicaţiile menţinătoarelor de spaţiu:

 prevenirea instalării anomaliei dento-maxilare, prin pierderea

prematură a dinţilor temporari;

 prevenirea închiderii spaţiului edentat necesar erupţiei dinţilor

permanenţi, în cazul în care spaţiul este insuficient;

 prevenirea apariţiei complicaţiilor unei malocluzii deja

existente, prin pierderea spaţiului pe arcadele dentare.
 Contraindicaţiile menţinătoarelor de spaţiu:

 când coroana dintelui ce va erupe a depăşit osul alveolar şi

este submucos;

 când există un spaţiu suficient pentru erupţia dintelui

permanent;

 când spaţiul de erupţie este în exces faţă de spaţiul necesar

erupţiei dintelui permanent;

 când există discrepanţe mari dento-maxilare, care vor

necesita aparat ortodontic şi extracţii;

 când există anodonţia dintelui permanent şi se doreşte

închiderea spaţiului.
 Clasificarea menţinătoarelor de spaţiu:

 după modul de agregare:

 menţinătoarele de spaţiu mobilizabile – în edentaţii
pluridentare;
 menţinătoarele de spaţiu fixe – în edentaţii unidentare
 fixate la o singură extremitate;
 fixate la ambele extremităţi

 după caracteristicile lor generale:

 menţinătoare de spaţiu independente;
 menţinătoare de spaţiu asociate altor aparate
ortodontice
 Condiţii ideale care trebuie să le îndeplinească un
menţinător de spaţiu:

 să împiedice migrarea orizontală a dinţilor ce mărginesc

breşa edentată şi migrarea verticală a antagoniştilor;
 să refacă integritatea morfo-funcţională a arcadei dentare;
 să nu jeneze dezvoltarea arcadelor alveolare;
 să nu irite parodonţiul marginal al dinţilor existenţi;
 să nu interfereze cu procesele de creştere dentară şi osoasă;
 să fie cât mai confortabile pentru pacient, permiţând
exercitarea funcţiilor aparatului dento-maxilar, în special
funcţia masticatoarie;
 să favorizeze erupţia dinţilor succesionali de la nivelul breşei
edentate;
 să stabilească dimensiunile ocluziei dentare.
 Alegerea menţinătorului de spaţiu cel mai potrivit se face
în funcţie de anumite condiţii clinice:
 menţinător de spaţiu independent, când nu este instalată încă
o anomalie dento-maxilară, dar există extracţii dentare
premature ale dinţilor temporari;
 menţinător de spaţiu asociat altui aparat ortodontic activ,
când este instalată o anomalie dento-maxilară şi spaţii de
extracţii.

Menţinătoarele de spaţiu mobilizabile sunt cele mai utilizate

datorită avantajelor sale, iar cele fixe independente nu sunt
utilizate în perioada de creştere, datorită dezavantajelor sale
multiple.
Perioada optimă pentru aplicarea unui menţinător de spaţiu
este imediat după pierderea prematură a unui dinte temporar, când
pierderea dintelui temporar s-a făcut cu 1-2 ani înainte de erupţia
succesorului său.
 Menţinătoarele de spaţiu mobilizabile independente
sunt aparate pasive, caracterizate prin existenţa unor valuri acrilice
ocluzale la nivelul breşelor edentate, susţinute şi unite (dacă sunt
mai multe breşe) printr-o bază (placă palatină sau linguală).

Indicaţii:
 pierderi premature dentare multiple pe arcada superioară sau
inferioară.

Alcătuire:
 placa palatină sau linguală;
 elemente de ancoraj – croşete simple deschise spaţiului
edentat;
 val de acrilat în spaţiul edentat cu/fără dinţi acrilici.
Descriere:

 valul de ocluzie este ca o prelungire a plăcii acrilice în spaţiul

edentat;
 valul nu se prelungeşte la nivelul şanţului vestibular, ci se
opreşte pe creasta alveolară, pentru a nu împiedica creşterea
în sens transversal şi sagital;
 pentru a menţine dimensiunea verticală a arcadelor
antagoniste, valul se realizează până la nivelul planului de
ocluzie pentru a împiedica extruzia dinţilor antagonişti sau
poate prezenta dinţi acrilici (mai ales în zona frontală, pentru a
restabili funcţia fizionomică).
Menţinătoarele de spaţiu independente
Avantaje:
 restabileşte morfologia şi funcţia arcadelor dentare;
 transmite presiunile masticatorii asupra suportului muco-osos,
stimulând creşterea;
 previne instalarea tulburărilor de ocluzie;
 se adaptează permanent la situaţia clinică;
 permite şlefuirea pentru dirijarea erupţiei dinţilor permanenţi
din spaţiul edentat;
 este uşor de realizat, nu necesită materiale şi instrumente
costisitoare şi nici o manualitate deosebită din partea
tehnicianului dentar;
 permite o igienă dentară foarte bună.
Dezavantaje:
 sunt incomode datorită volumului lor mare, ocupând din spaţiul
limbii (în acest sens s-au creat menţinătoarele de spaţiu
scheletate);
 sunt purtate la latitudinea copilului, putând apare migrări
dentare, dacă acestea nu-l poartă un timp suficient;
 trebuie schimbate din 6 în 6 luni, pentru a nu împiedica
creşterea aparatului dento-maxilar.
 Menţinătoare de spaţiu asociate aparate ortodontice
active mobilizabile se caracterizează prin existenţa unor valuri
acrilice ocluzale la nivelul breşelor edentate, în afara elementelor
componente active şi/sau funcţionale, care intră în alcătuirea lui.

Indicaţii:
 orice anomalie dento-maxilară care prezintă pierderi dentare
pe arcada superioară sau inferioară.

Alcătuire:
 placa palatină sau linguală;
 elemente de ancoraj;
 elemente active;
 elemente funcţionale;
 val de acrilat în spaţiul edentat cu/fără dinţi acrilici.
Avantaje:
 rezolvă simultan două situaţii clinice: păstrează spaţiul pe
arcade, necesar erupţiei dinţilor permanenţi şi corectează
anomalia dento-maxilară;
 permite utilizarea presiunilor elective în anumite puncte ale
coroanelor dentare în erupţie, cu scopul de a restabili axele
dentare.

Dezavantaje:
 în timpul meselor, aparatul este scos din cavitatea orală,
datorită volumului mare şi a mobilităţii lui.
V.2. Punţi adezive
(pe dinţi permanenţi tineri, în regiunea anterioară sau laterală)

Alcătuire: - atelă metalică fixată cu răşină compozită

(folosită iniţial ca şină în parodontologie)

Tipuri: - punţi cu adeziune macromecanică

- punţi cu adeziune micromecanică:
- puntea Maryland
- punţi cu dublu atac acid
- punţi cu adeziune prin metalizare
- punţi cu adeziune chimică
V.2. Punţi adezive
(pe dinţi permanenţi tineri, în regiunea anterioară sau laterală)

Indicaţii:
 dinţi permanenţi tineri, absenţi congenital (IL/Pm)
 dinţi pierduţi traumatic (avulsie)
 dinţi absenţi asociat unor defecte congenitale (ex. despicături labio-
maxilo-palatine)
 dinţi pierduţi prin procese carioase, atunci când dinţii vecini nu prezintă
leziuni carioase extinse, iar stratul de smalţ este optim d.p.d.v. calitativ şi
cantitativ

Contraindicaţii:
 igiena orală deficitară
 leziuni carioase extinse, ale dinţilor stâlpi
 dinţi stâlpi în opoziţie
 mobilitate uşoară a dinţilor stâlpi
 breşe extinse
Avantaje:

 preparaţii peliculare (doar smalţ, diminuând trauma asupra pulpei şi

ţesutului parodontal)
 prepararea se poate face fără anestezie
 excelente din punct de vedere estetic
 uşor de reparat
 preţ de cost acceptabil
 lasă oricând loc unor soluţii tradiţionale

Succesul punţilor adezive depinde de:

 respectarea indicaţiilor şi contraindicaţiilor

 acurateţea prin care se execută etapele clinice şi tehnice

Punţile adezive se pot realiza şi în zona laterală unde ele funcţionează şi ca

menţinătoare de spaţiu.
Prepararea peliculară în smalţ a dinţilor stâlpi se va realiza pe suprafeţele
proximale şi toată suprafaţa palatinală a acestora; preparaţia se va termina
întotdeauna la 1mm de creasta gingivală; de obicei se prepară lăcaşuri în
smalţ, cu pereţi paraleli, în care vor pătrunde pinteni ocluzali.
Procedeu clinic

S.G., M, 14 ani, edentaţie frontală redusă prin avulsie traumatică rezolvată prin restaurare
adezivă
a, b – aspect clinic la prezentare ( la 2 luni de la accident)
c – model de lucru cu evidenţierea preparaţiilor peliculare
d – scheletul metalic după dezambalare
e – pregătirea scheletului în vederea gravării electrochimice
f – aspectul suprafeţelor gravate
g – fixarea restaurărilor adezive cu ajutorul dispozitivului Timcol I
h – aspectul clinic după cimentarea unei coroane ceramice la nivelul bontului metalic al
restaurării adezive
V.3. Punţile dentare tradiţionale (protezare conjunctă)
sunt foarte rar utilizate în dentaţia temporară, mixtă şi permanentă (în situaţii
deosebite)
 inconveniente:
 reprezintă - o metodă invazivă pentru dinţii adiacenţi breşei edentate; aceştia fiind:
- d.t. cu gabarit mic şi cantităţi mici de smalţ şi dentină
- D.P.T. cu pulpă voluminoasă şi apex needificat
- o metodă mai puţin invazivă doar la adolescenţi
 d.t. sunt mici şi nu conferă suficientă retenţie elementelor de agregare
 D.P.T. sunt adesea în erupţie şi conturul gingival marginal nu este încă
edificat
 igienizarea este dificilă
 interferă cu creşterea şi dezvoltarea maxilarelor
 nu permit adaptări în dentaţia mixtă aflată într-o permanentă modificare

P.I., 16 ani, edentaţie frontală redusă (cu

preexistenţa unei diasteme) prin traumatism
sportiv
a – aspectul clinic al breşei supradimensionate
datorită preexistenţei diastemei; se observă
dispariţia corticalei vestibulare, desprinsă odată
cu avulsia lui 21
b – restaurare fixă cu 2 elemente de agregare gen
incrustaţie cu pivot şi 2 anse ce permit păstrarea
diastemei
c, d - aspect clinic final după fixarea restaurării
V.4. Restaurări protetice cu sprijin implantar

La pacienţii tineri aflaţi în creştere, protezele fixe cu sprijin implantar sunt strict
contraindicate (până la vârsta de 16 ani) deoarece creşterea alveolară în zona
periimplantară este blocată.
Edentaţii frontale reduse la adolescenţi se pretează de multe ori la rezolvare
prin restaurări protetice pe implante.

Observaţii clinice

 În regiunea frontală are loc o creştere osoasă semnificativă între 6 şi 9 ani

Zona laterală a arcadei creşte intens după vârsta de 6 ani până la 21 de ani;
aşadar trebuie să fim atenţi când realizăm o protezare conjunctă în această
zonă
Creşterea osoasă este considerată încheiată la 1-2 ani după erupţia dinţilor
permanenţi într-o anumită zonă
V.5. Proteze parţiale mobilizabile
 sunt cel mai frecvent utilizate în protezarea edentaţiilor din dentaţia
temporară mixtă şi/sau permanentă

Avantaje:
 optimizează profilul facial
 facilitează igienizarea dinţilor adiacenţi
 preţul de cost este minim

Dezavantaje:
 tratamentul este dependent de cooperarea cu copilul şi părintele; dacă copilul
nu poartă proteza aceasta nu-şi va exercita nici una dintre funcţiile menţionate
 nerealizarea unei igienizări corespunzătoare duce la apariţia gingivitelor sau a
unor mucozite şi predispune la apariţia leziunilor carioase

Părţile componente ale unei proteze mobilizabile:

1. Baze şi şei acrilice palatinale sau linguale
2. Croşete de sârmă (simple, Stahl, Adams, Schwartz, arcul vestibular)
3. Diverse croşete metalice turnate odată cu scheletul metalic
4. Şuruburile (care prin activare stimulează creşterea în sens transversal a
maxilarului în creştere)
5. Dinţi artificiali (şi dinţii temporari şi cei permanenţi sunt disponibili în comerţ în
seturi).
Tipuri de proteze parţiale mobilizabile

1.Proteze parţiale mobilizabile tradiţionale (la maxilar sau mandibulă) ancorate cu croşete de
sârmă
2. proteze parţiale mobilizabile (maxilare sau mandibulare) neancorate cu croşete;
 utilizate frecvent deoarece permit creşterea transversală a maxilarelor copilului faţă de
cele ancorate cu croşete;
 nu sunt confortabile fiind menţinute mai ales cu limba şi obrajii;
 îşi exercită influenţa asupra dinamicii linguale şi asupra dezvoltării dento-faciale în
general.
3. Aparate ortodontice mobilizabile ce poartă dinţi de înlocuire
4. Proteze parţiale mobilizabile secţionate pe linia mediană şi prevăzute cu şurub, pentru a se
adapta maxilarelor în creştere.
5. Proteze scheletate se recomandă în dentaţia permanentă, mai ales în cazul anodonţiilor multiple
 se pot realiza destul de rapid şi sunt restaurări de durată
 prepararea dinţilor trebuie să fie cât mai redusă
 se folosesc croşete turnate în laborator odată cu scheletul metalic
 VI. CONCLUZII
1. Dezvoltarea şi funcţionarea normală a aparatului dento-maxilar, stabilirea şi
menţinerea ocluziei dentare corecte în dentiţia permanentă, sunt influenţate
de dentiţia temporară dar şi de evoluţia elementelor respective în perioada
dentiţiei mixte. Pierderea prematură a dinţilor temporari poate fi cauza unui
tipar de anomalii ce interesează în egală măsură ocluzia temporară, mixtă şi
permanentă.
2. Pierderea prematură a dinţilor temporari din zona de sprijin sau zona
frontală, poate avea urmări nefavorabile asupra dezvoltării dentiţiei
permanente, zona de sprijin având rolul de a menţine spaţiul necesar erupţiei
dinţilor permanenţi.
3. Este imperios necesar să se evite instalarea consecinţelor pe care le
determină pierderea prematură a dinţilor temporari, atunci când acest lucru
s-a produs, prin apelarea la metodele ortodontice interceptive, cu aplicarea
menţinătoarelor de spaţiu, fixe sau mobilizabile.
4. Indicaţia privind tipul de menţinător de spaţiu ce trebuie aplicat variază
individualizat, în funcţie de tiparul dentar temporar afectat, de momentul
pierderii dinţilor temporari, de sectorul de arcadă respectiv, precum şi de
intervalul de timp până la momentul aplicării menţinătorului de spaţiu.
5. Alegerea tipului de menţinător de spaţiu, fix sau mobilizabil, este o problemă
esenţială datorită avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă fiecare
dintre aceste dispozitive, opţiunea pentru un tip sau altul fiind juducios
motivată.
6. Protezarea de durată a breşelor edentate este indicată abia atunci când:
 procesele de creştere facială sunt încheiate
volumul camerei pulpare a dinţilor permanenţi, vecini breşei edentate
permite prepararea lor fără riscul de deschidere a camerei pulpare
 dinţii permanenţi sunt complet erupţi
7. Până la realizarea acestor deziderate este indicată o rezolvare tranzitorie
 menită să satisfacă necesităţile estetice, masticatorii şi fonetice
ale pacientului
 să fie cât mai conservativă şi adaptată cerinţelor tratamentului de
 durată ce va urma
8. Înaintea oricărui tratament tranzitoriu trebuie stabilit şi tratamentul de
durată
9. Posibilitatea unui tratament ortodontic ca singură metodă de
tratament/asociat protezării provizorii şi definitive, trebuie evaluată cu mare
atenţie înaintea începerii oricărui tratament protetic.
10. Punţile adezive au revoluţionat tratamentul protetic la tineri, fiind utilizate
pe dinţi permanenţi tineri în zona anterioară, sau în zona laterală unde
funcţionează şi ca menţinătoare de spaţiu.
11. Punţile dentare tradiţionale (protezarea conjunctă) sunt foarte rar
utilizate în dentaţia temporară, mixtă şi permanentă deoarece ele interferă
cu creşterea şi dezvoltarea maxilarelor.
12. Tratamentul edentaţiilor prin restaurări protetice cu sprijin implantar se
poate realiza doar după vârsta de 16 ani (când vorbim deja despre dinţi
permanenţi maturi).
13. Tratamentul edentaţiilor prin proteze mobilizabile este cel mai frecvent
utilizat în protezarea edentaţiilor din dentaţia temporară, mixtă sau
permanentă.

 Principalele tipuri de proteze parţiale mobilizabile folosite:

- proteze parţiale mobilizabile tradiţionale ancorate cu croşet
- proteze parţiale mobilizabile maxilare/mandibulare neancorate cu
croşet
- aparate ortodontice mobilizabile
- proteze parţiale mobilizabile secţionate pe linia mediană şi
prevăzute cu şurub
- proteze scheletate în dentaţia permanentă
14. Prin tratamentul preventiv, interceptiv şi curativ al pierderilor timpurii ale
dinţilor temporari şi dinţilor permanenţi tineri se are în vedere păstrarea
homeostaziei sistemului stomatognat.