CERTIFICAREA CONFORMITATII PRODUSELOR SI

SERVICIILOR
• 4.1. Noţiuni generale
• Obiectivul certificarii este de a garanta, prin intermediul unui
organism test, (independent de producator si beneficiar),
conformitatea unui produs/serviciu cu un referential prestabilit.
• Certificarea reprezinta procedura si activitatea desfasurata de un
organism autorizat pentru determinarea, verificarea si atestarea
scrisa a calitatii produselor sau proceselor in concordanta cu
obiectivele stabilite (definiţie EOQ).
• 4.2. Standarde de certificare
• Definiţia conform Standardului EN 45011: certificarea conformitatii
reprezintă acţiunea unei terţe parti care dovedeste existenta
increderii ca un produs, proces sau serviciu este in conformitate cu
un standard sau un alt document de referinta.
• Definitie conform standardului EN 45001: acreditarea
laboratoarelor de incercari este o procedura prin care un organism
cu autoritate da recunoastere oficiala ca un laborator de incercari
este competent sa desfasoare sarcini specifice.
Sistemul de acreditare şi certificare în
România
• Avantajele certificării:
• promovarea produselor – certificarea constituie o dovadă obiectivă a
calităţii produselor;
• eliminarea/simplificarea unor analize la recepţia loturilor de produse;
• înlăturarea barierelor comerciale.
• Există două tipuri de certificare:
• obligatorie – se referă la domeniul reglemetat (protecţia consumatorilor,
protecţia mediului) – stabilindu-se anumite cerinţe esenţiale cu care
produsul trebuie să fie conform;
• voluntară (facultativă) – pentru domeniul nereglementat. Această
certificare este un instrument pentru concurenţă.
• Certificarea produselor alimentare:
• certificarea conformităţii cu standardele de specificaţii de produs;
• certificarea pentru nivele de calitate superioară.
• De exemplu: sistemul francez al etichetelor agricole (etichete roşii pentru
produsele agroalimentare cu nivel de calitate superior), mărci de calitate,
certificarea de origine (DOC, DOCC la vinuri).
 CALIMETRIA
• 5.1. Generalităţi
• Evaluarea calitatii este examinarea sistematica a masurii in care o
entitate (produs, serviciu) este capabila sa satisfaca conditiile
specifice.
• Evaluarea si estimarea calitatii prin metode si procedee specifice
constituie obiectul disciplinei, denumita calimetrie.
• Termenul calimetrie a fost adoptat de Organizatia Europeana pentru
Controlul Calitatii (EOQC) in 1971. In 1981 aceeasi organizatie a
definit calimetria ca stiinţă a măsurarii calitatii.
• Determinarea cantitativa a calitatii produselor se bazeaza in fapt pe
masuratorile analizelor, incercarile si observatiile de laborator
efectuate in mod uzual, dar rezultatul se exprima, de cele mai multe
ori, prin indicatori specifici determinati prin metode statistico-
matematice. De asemeni, rezultatul evaluarii calitatii exprimat prin
indicatori specifici pot fi utilizati pentru determinarea capabilitatii
furnizorului in ceea ce priveste calitatea.
• Calimetria utilizeaza doua tipuri de metode:
• - metoda comparativa,
• - metoda demeritelor.
•
• 5. 2. Principiile calimetriei
• Măsurarea calitatii impune luarea in consideratie a unor principii - principiile
calimetriei :
• calitatea este o functie a principalelor caracteristici privite in
corespondenta cu cerintele consumatorilor;
• caracteristicile unui produs nu sunt egale ca pondere in definirea calitatii,
de aceea ele trebuie analizate, stabilita ponderea fiecareia si ierarhizate pe
mai multe nivele;
• caracteristicile de calitate ale unui produs fiind exprimate diferit, notional
(atributiv) sau cifric (marimi relative sau absolute cu unitati de masura
diferite), este necesara aducerea (convertirea) lor intr-o forma de exprimare
unitara, dupa anumite reguli;
• orice caracteristica de calitate, indiferent de nivelul de ierarhizare pe care
se afla, trebuie determinata prin doi parametri numerici: indicele de
calitate respectiv si ponderea pe care caracteristica o are in definirea calitatii;
• ponderea caracteristicilor, de la un nivel oarecare de ierarhizare este
conditionata atat de ponderea de la nivelul superior, cat si de importanta ce
se stabileste pentru caracteristicile aflate la acelasi nivel; caracteristicile aflate
pe un nivel dat sunt egale ca pondere.
• ponderile de la diferitele niveluri de ierarhizare se stabilesc in asa fel incat
suma lor sa fie egala cu 100 (eventual 1).
• calitatea unui produs este data de sinteza caracteristicilor de calitate si se
exprima printr-un indicator sintetic.
• Potrivit acestor principii, evaluarea calitatii (Q), in functie de marimea
caracteristicilor (Ki) exprimata intr-un sistem unitar si de importanta sau
ponderea lor in utilitate (Pi) se bazeaza pe relatia:

• In functie de scopul si modul in care se face evaluarea, marimea

caracteristicilor (ki) poate fi exprimata cifric, pe baza unei scari de apreciere
cu valori intre anumite limite sau printr-un indice numeric al fiecarei
caracteristici, indice rezultat prin raportarea valorii absolute efective (reale) a
caracteristicilor produsului analizat, la valoarea absoluta a caracteristicilor
unui produs la referinta (care corespunde in cea mai mare masura cerintelor
utilizatorului).
• 5.3. Metoda comparativă directă
• Indicatori sintetici ai calitatii
• Metoda comparativa este o metoda prin care se masoara nivelul
calitativ al unui produs prin comparatie directa cu un produs etalon
(de referinta).
• Metoda comparativa indirecta prevede compararea caracteristicilor
tehnice ale produsului respectiv cu caracteristicile a 4-6 produse
similare realizate in momentul respectiv de firme de prestigiu sau cu
specificatiile unor norme de calitate nationale sau internationale.
• 1. Raportul calitativ
• Se raporteaza valorile fiecarei caracteristici ale produsului analizat la
cele ale produsului etalon. In cazul caracteristicilor atributive, cand
se foloseste metoda punctarii, cand valorile reale ale caracteristicilor
produsului analizat, determinate experimental se situeaza la nivelul
celor considerate optime, se acorda punctajul maxim. Daca se
constata diferente (abateri) fata de nivelul optim, punctajul acordat
este diminuat in mod corespunzator
• 5.4. Metoda demeritelor
• Indicatori ai noncalitatii
• Principiul metodei demeritelor: la stabilirea nivelului
calitativ al unui produs sau a unei productii se porneste
de la defecte, de la demeritele produsului sau fabricatiei.
• Metoda demeritelor este rapida, usor utilizabila, fara
calcule laborioase, permite tragerea concluziilor si
luarea unor masuri imediate.
• Indicatorii noncalitatii nu se substituie indicatorilor
sintetici, ci ii pot completa.
• Noncalitatea se manifesta prin aparitia unor defecte, fie
pe parcursul procesului de obtinere a produselor, fie in
utilizare.
• Prin defect in activitatea de control se intelege
orice abatere a produsului sau a unei cacteristici
a acestuia fata de prescriptiile din specificatie.
• In functie de gravitate (consecinte) si de
frecventa de aparitie, defectele se clasifica in:
critice, principale, secundare, minore.
• Metoda demeritelor, adica determinarea
nivelului calitativ al produselor dupa
identificarea defectelor, are larga aplicabilitate.
• Aplicarea acestei metode consta in efectuarea urmatoarelor
operatii:
• definirea obiectului cercetarii (produs, lot, caracteristica etc.);
• clasificarea corecta si stabilirea defectelor ce se incadreaza in fiecare
categorie, dupa gravitatea lor, respectiv, a consecintelor pe care le
au asupra calitatii.
• aplicarea punctajului de penalizare pentru fiecare categorie de
defecte, astfel:
• defecte critice …………….. ...100 puncte
• defecte principale …………... 50 puncte
• defecte secundare .………….10 puncte
• defecte minore ………………..1 punct
• stabilirea demeritului limita acceptat potrivit conditiilor de
admisibilitate prescrise, cu privire la numarul maxim de defecte
admis pe acelasi produs sau pe un lot de produse.
• calculul indicatorilor de demerite.