Sunteți pe pagina 1din 49

MEDICINA DENTARA PREVENTIVA

CURS ANUL III

APRECIEREA RISCULUI LA CARIE

CONF.UNIV.DR. CRISTINA NUCA


APRECIEREA RISCULUI LA CARIE

• in cele mai multe ţări dezvoltate prevalenţa cariei dentare la


copii şi adolescenţi a regresat marcant în ultimii ani.

• exista totusi o distribuţie inegală a cariei: 25% dintre indivizi


expun semnificativ mai multe carii decât restul populaţiei =
POLARIZARE.

• identificarea indivizilor/grupurilor cu risc crescut la carie =


subiect important atât pentru MD preventivă cât şi pentru
programele de SPOD, putând conduce la:

• ↓ costurilor activităţilor preventive, şi

• ↑ eficienţei printr-o aplicare selectivă (nu la nivel de


comunitate).
• CARIA DENTARĂ - ETIOLOGIE MULTIFACTORIALĂ:

• 3 factori principali:

1. GAZDA (saliva şi dintele),


2. MICROFLORA ORALĂ (placa dentară) şi
3. SUBSTRATUL (dieta),

• existând şi un al 4-lea factor:

4. TIMPUL.
• nu există nici un test care să ia în considerare simultan toţi
aceşti factori şi să prezică în mod corect susceptibilitatea
individuală la carie.

• un risc crescut poate fi rezultatul a numeroşi FACTORI


FAVORABILI ± PRODUCĂTORI ce coincid cu o capacitate de
apărare insuficientă.
SCOPUL APRECIERII RISCULUI LA CARIE
• RISCUL CARIOS ACTUAL reprezintă măsura în care o anumită
persoană într-un interval de timp determinat riscă să dezvolte noi
leziuni carioase.

• CARIA DENTARĂ este o boală multifactorială cu mulţi FACTORI DE


RISC - nu este încă posibilă identificarea măsurii exacte în care
fiecare dintre aceşti factori acţionează singuri sau în inter-relaţie cu
ceilalţi, fiind posibilă astfel clasificarea incorectă a unora dintre
indivizi.

• IDENTIFICAREA indivizilor cu risc crescut la carie înainte de


dezvoltarea leziunilor, trebuie urmată de strategii pentru
transformarea lor în indivizi cu risc scăzut.

• CLASIFICAREA subiecţilor într-o anumită grupă de risc - trebuie să


conducă la MODFICAREA STRATEGIEI PREVENTIVE şi creşterea
numărului de controale preventive.
SCOPUL APRECIERII RISCULUI LA CARIE

• Scopurile aprecierii riscului de carie:

• selectarea pacienţilor cu risc scăzut, pentru a permite


recomandări sigure şi controale la intervale mai lungi;

• identificarea pacienţilor cu risc crescut în vederea


instituirii unor tratamente adecvate;

• monitorizarea status-ului bolii la pacienţii cario-activi;

• reducerea riscului carios al pacienţilor cu risc crescut.


SCOPUL APRECIERII RISCULUI LA CARIE

• ÎN PRACTICA ZILNICĂ – scopul = identificarea principalilor


factori etiologici ai bolii şi recomandarea de măsuri
preventive individuale pentru fiecare pacient.

• LA NIVEL DE COMUNITATE – scopul = identificarea


tendinţelor activităţii carioase ale copiilor ce au nevoie de
un program preventiv mult mai intens decât media.

• BAZA INTERVENŢIILOR PREVENTIVE = posibilitatea


vindecării leziunilor incipiente, ca punct de plecare în
încercarea de a reduce gradul de risc al unui pacient prin:
• intervenţii auto-aplicate de către subiect +
• interventii profesionale (realizate de către personal
specializat).
FACTORII DE RISC PENTRU DEZVOLTAREA CARIILOR
• CARIA DENTARA - nu este rezultatul unui eveniment singular (ca o
boală infecţioasă clasică) ci este consecinţa unei serii de procese ce au
loc într-o perioadă indelungată de timp.

• FACTORII ETIOLOGICI ai procesului carios nu sunt neapărat identici


cu factorii care pledează pentru un risc crescut la dezvoltarea de noi
leziuni carioase.

• FACTORII DE RISC - PREDICTORI AI CARIEI cuprind:

• factorii etiologici clasici ai cariei dentare, dar şi


• factori asociaţi cu apariţia cariei.

• EFECTELE - sunt fie CAUZATOARE ale iniţierii procesului carios, fie


MODERATOARE ale evoluţiei acestui proces spre faza ireversibilă,
cavitară.

• Un individ cu un risc crescut la carie prezintă un grad mai mare de


expunere la factorii de risc, cauzatori si/sau moderatori ai carei decât
media.
FACTORII DE RISC PENTRU DEZVOLTAREA CARIILOR
Krasse (1985) clasifică factorii de risc în pozitivi şi negativi.

• FACTORII POZITIVI sunt:

• stare bună de sănătate, fără medicaţie;


• ore regulate de muncă;
• utilizarea sistemică şi topică de fluor;
• indici carioşi scăzuţi;
• număr mare de leziuni carioase pigmentate dure,
remineralizate;
• rata salivară şi capacitate tampon salivară în limite normale;
• dietă echilibrată, consum scăzut de sucroză mai ales între
mese;
• număr redus de streptococi mutans şi lactobacili în salivă şi
P.B.;
• igienă orală bună.
FACTORII DE RISC PENTRU DEZVOLTAREA CARIILOR
• FACTORII NEGATIVI:

• boli sistemice (metabolice, cardio-vasculare, endocrine, auto-


imune, etc.);
• medicaţie ce conţine zahăr sau afectează secreţia salivară;
• stress şi muncă de noapte;
• utilizare sistemică şi topică de F redusă sau absenţă;
• indice DMFT ridicat;
• leziuni carioase moi, pe suprafeţe considerate în mod normal
cario-rezistente;
• salivă cu rată scăzută de secreţie şi capacitate tampon
diminuată;
• dietă deficitară, ingestie frecventă de acceleratori de carie cum
ar fi snaks-urile;
• nivel crescut de streptococi mutans şi lactobacili în salivă şi placa
bacteriană;
• igienă orală nesatisfăcătoare.
• Prezenţa simultană a mai multor factori negativi creşte
semnificativ riscul la carie!

• Nu există un test unic pentru aprecierea riscului la carie!

• ÎN PRACTICĂ - diferite modele ce iau în considerare


simultan factori variaţi, cum sunt:

• factorii anatomici,
• proprietăţile salivei şi plăcii bacteriene,
• numărul leziunilor carioase cavitare şi iniţiale,
• starea de igienă orală,
• experienţa carioasă,
• factori dietari, sociali şi comportamentali.
FACTORI DE RISC ANATOMICI ŞI BIOCHIMICI DIN SMALŢ
• predicţia activităţii carioase bazate pe cunoaşterea structurii,
biochimiei şi conţinutului în F al smalţului nu s-a constituit inca
intr-o metoda aplicabila clinic.

• progrese - aprecierea riscului la carie pe baza DG. PRECOCE


AL LEZIUNILOR CARIOASE INCIPIENTE.
• cea mai importantă componentă a smalţului din punctul de
vedere al iniţierii leziunii carioase este reprezentată de interfaţa
smalţ (stratul superficial de 1 µ) - pelicula dobândită şi P.B.

• compoziţia chimică a suprafeţei smalţului – variaza larg, ionii


dominanţi fiind ionii fosfat, ionii de Ca2+ şi ionii de F- .

• REZISTENŢA LA CARIE - parţial dependentă de calitatea


smalţului, dar puternic dependentă de compoziţia fluidelor orale in
contact cu smaltul.

• identificarea precoce a procesului carios - permite arestarea si


remineralizarea leziunii.
FACTORI DE RISC ANATOMICI ŞI BIOCHIMICI DIN SMALŢ

• Morfologia şi retentivitatea suprafeţelor dentare influenţează de


asemenea riscul la carie.

• Şanţurile şi fisurile molarilor - aşa-numitul relief negativ al


suprafeţelor dentare - sunt în mod particular susceptibile la
carie, reprezentând zone de iniţiere preferenţială a cariei.

• MACROSCOPIC ŞI CLINIC = 2 tipuri de suprafeţe ale smalţului:


• suprafeţele cu relief accidentat (suprafeţele cingulare ale
incisivilor şi caninilor şi suprafeţele ocluzale ale premolarilor şi
molarilor) şi
• suprafeţele netede (feţele vestibulare, orale şi proximale ale
dinţilor).

• Datorită susceptibilităţii crescute la carie, relieful accidentat al


suprafeţelor dentare este denumit relief negativ şi este constituit
din şanţuri, fisuri, depresiuni, fose şi fosete (D.Bratu,1998).
FACTORI DE RISC ANATOMICI ŞI BIOCHIMICI DIN SMALŢ

• ŞANŢURILE = depresiuni liniare longitudinale ce iau naştere,


în general, la unirea a două suprafeţe convexe.

• Şanţurile de pe feţele ocluzale sunt principale şi secundare.


• Ş. Principale - centrale (cu direcţie mezio-distală) şi periferice
(cu direcţie vestibulo-orală).
• Ş. secundare (accesorii) - pe versantele cuspidiene interne.
• Şanţurile de pe feţele axiale sunt numite şanţuri de descărcare
(situate în continuarea şanţurilor principale).

• DEPRESIUNILE = forma unor adâncituri alungite, abia


schiţate, şi apar mai ales pe suprafeţele vestibulare ale I., C şi
chiar ale PM, marcând delimitarea lobulilor de creştere.

• FISURILE = adânciri liniare înguste, extrem de profunde,


situate în grosimea smalţului, care uneori ajung la joncţiunea
amelo-dentinară.
FACTORI DE RISC ANATOMICI ŞI BIOCHIMICI DIN SMALŢ
• FOSELE - prezente doar pe feţele ocluzale şi au aspectul unor depresiuni punctiforme în
smalţ; există două tipuri de fose:

• Centrale - iau naştere la intersecţia a două şanţuri principale, şi


• marginale (proximale) - se formează în locul în care un şanţ principal central întâlneşte o
creastă marginală.

• FOSETELE - situate exclusiv pe feţele vestibulare şi orale, şi sunt situate aproximativ la


1/2 înălţimii feţelor vestibulare ale M1 permanent superior şi inferior, şi la joncţiunea
cingulumului cu zona concavă a F.O. a I. superiori.

• MORFOLOGIA SUPRAFEŢELOR DENTARE ESTE DIFERITĂ ÎN FUCŢIE DE DINTE ŞI


DE INDIVID!

• o suprafaţă ocluzală tipică de PM - 1 fisură mare principală şi 3-4 şanţuri.


• o suprafaţă tipică de M - 10 şanţuri separate, principale, secundare sau suplimentare.

• SUSCEPTIBILITATEA LA CARIE A SUPRAFEŢELOR CU ŞANŢURI ŞI FISURI ESTE


DATORATĂ FORMEI ŞI ADÂNCIMII ACESTORA!

• constituie spaţii în care alimentele retenţionează, care beneficiază cel mai puţin sau chiar
deloc de actul de autocurăţire salivară şi al mişcărilor limbii.
• chiar şi curăţirea artificială prin periaj interesează prea puţin aceste zone, ceea ce face ca
diversele produse fermentative să fie intense, favorizând apariţia cariilor.
FACTORI DE RISC ANATOMICI ŞI BIOCHIMICI DIN SMALŢ
• În funcţie de formă, cea mai simplă CLASIFICARE A FISURILOR descrie 2 tipuri principale:

• largi, superficiale, în formă de “V”, supuse auto-curăţirii şi cario-rezistente; au o


deschidere relativ largă, ce se îngustează progresiv spre joncţiunea smalţ-dentină;

• adânci, înguste, în formă de “I” sau “gât de sticlă”, cu o deschidere minimă la suprafaţă
şi o bază largă, extinsă spre joncţiunea smalţ-dentină; pot avea diferite ramificaţii; aceste
fisuri atipice prezintă cel mai mare risc de apariţie a cariei, leziunea putând începe atât la
baza fisurii cât şi la intrarea ei;

• o fisură conţine de obicei un DOP ORGANIC format din epiteliu adamantin redus,
microorganisme din P.B. si detritus-uri orale; doar o mică proporţie din microorganismele din
fisură sunt viabile.

• DOPUL ORGANIC - dublu rol: de TAMPON CHIMIC faţă de sub-produsele acide ale P.B. şi
de OBSTACOL FIZIC în calea difuziunii acizilor spre baza şanţului.

• vulnerabilitatea la carie a suprafeţelor cu relief accidentat este datorată formei şi adâncimii


acestora, corelate cu grosimea minimă a smalţului la acest nivel; rezultatul este creşterea
capacităţii de retenţie a P.B.

• in vederea apecierii corecte a riscului carios individual, MODELUL FISURAL AL


SUPRAFEŢELOR DENTARE este unul dintre factorii importanţi ce trebuie evaluaţi de către
fiecare practician, fiind frecvent şi rapid implicat în apariţia cariei dentare.
FACTORI DE RISC DIN PLACA BACTERIANĂ

• Biofilmul microbian format din bacterii aderente la suprafeţe,


interfeţe şi între ele şi învelit într-o matrice extracelulară are o
structură complexă, cu o distribuţie heterogenă a celulelor, matricei
şi fluidelor care circulă liber printr-un sistem canalicular.
• Canalele biofilmului se întind pe întreaga grosime a P.B. şi
reprezintă calea de comunicare dintre smalţ şi P.B.
• Elementele care influenţează ecosistemul P.B. sunt microflora, dinţii,
saliva, dieta şi igiena orală.
• Observaţia (Fitzgerald, 1970) că animalele de experienţă nu
dezvoltă carii în condiţiile unei diete bogate în zahăr până nu sunt
infectaţi cu anumiţi streptococi a demonstrat că, pentru iniţierea
leziunii carioase, sunt necesare microorganisme specifice.
• Studii ulterioare au arătat că numai anumiţi streptococi pot induce
caria în smalţul animalelor de experienţă.
• Este general recunoscut faptul că nivelul streptococilor mutans şi al
lactobacililor este etiologic asociat cu caria dentară. Streptococii
mutans sunt strâns legaţi de iniţierea procesului carios, iar
lactobacilii – de progresia leziunii carioase.
FACTORI DE RISC DIN PLACA BACTERIANĂ
• Streptococul mutans (Str.M.) prezintă toate proprietăţile necesare iniţierii
procesului carios:
• asocierea cu caria iniţială; streptococii mutans au fost găsiţi în proporţii
ridicate în ariile cu leziuni incipiente;

• reducerea semnificativă a incidenţei cariei prin aplicarea de măsuri


antimicrobiene direcţionate asupra streptococilor mutans;

• producerea de leziuni severe la animalele de experienţă;

• tolerarea unor concentraţii ridicate de sucroză, singura formă de zahăr din


care se poate forma glucanul.

• Din acest punct de vedere Str.M prezintă un avantaj ecologic faţă de alte
bacterii din placă cu privire la conţinutul dietei în sucroză şi reprezintă
probabil explicaţia corelaţiei strânse cu iniţierea procesului carios.

• Deşi multe dintre microorganismele ce colonizează dinţii prezintă unele dintre


proprietăţile descrise mai sus, Str.M. sunt singurele microorganisme la care
sunt prezente toate aceste proprietăţi, iar acest fapt susţine puternic ideea
ROLULUI CHEIE IN INITIEREA PROCESULUI CARIOS.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ

• Motivele pentru variabilitatea largă a susceptibilităţii diferite individuale la


carie sunt complexe şi în interrelaţie.
• Un factor comun = faptul că reacţiile chimice şi biologice care au loc în caria
dentară sau furnizează imunitate la ea au loc în ţesuturi şi celule bacteriene
scăldate de un singur mediu, saliva.
• Biochimia complexă a salivei şi gama ei largă de activităţi antimicrobiene
pot influenţa semnificativ microorganismele plăcii bacteriene şi proprietăţile
ei cariogenice (producţia de acid de exemplu), saliva reprezentând o sursă
de nutriţie pentru microorganismele plăcii.
• Saliva = mediatorul major al proceselor carioase, putând influenţa aceste
procese fie spre o susceptibilitate crescută la carie, fie spre o cario-
rezistenţă.
• Efectul tampon al salivei asupra acizilor produşi de microorganismele plăcii
dentare este proporţional cu rata salivară şi influenţează în mod direct
iniţierea leziunii carioase.
• Aciditatea scăzută a plăcii este una dintre cele mai importante caracteristici
a celor cu o experienţă carioasă crescută.
• Saliva - rol major în modificarea pH-ului P.B. şi reflectă cantitativ status-ul
carios.
• Alţi factori salivari cum ar fi concentraţia proteinelor, a unor enzime sau a
unor anticorpi (IgA) pot de asemenea influenţa în diferite procente iniţierea
procesului carios.
• Principalii factori salivari care influenţează riscul la carie:
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ
• Rata fluxului salivar

• saliva nestimulată - secretată continuu în absenţa stimulilor exogeni - are o


valoare medie de 0,3 ml/minut.
• saliva stimulată - secretată ca răspuns la stimulare masticatorie sau gustativă -
are pentru întreaga salivă are o valoare medie de 1 - 2 ml/minut (max.7 ml/minut).
• fluxul salivar zilnic - 500-600 ml/24 h.
• hiposecreţia salivară (xerostomia) este în general auto-percepută atunci când
fluxul salivar nestimulat scade la 50% (1,5 ml/min.).
• un flux salivar stimulat < 0,5 ml/min. = semn al hiposecreţiei salivare.
• rata fluxului salivar - esenţială pentru compoziţia salivei şi pentru clearance-ul
substanţelor din cavitatea bucală.
• o rată salivară normală combinată cu mişcarea musculară fiziologică are un rol
important în eliminarea bacteriilor şi a altor depuneri din cavitatea bucală.

• numărul subiecţilor cu o secreţie salivară redusă este în creştere, mai ales la


bărbaţii tineri, de cele mai multe ori ca efect secundar al unor medicaţii
(antihipertensive, antiepileptice, iradieri ale glandelor salivare); scăderi ale ratei
salivare sunt înregistrate şi în timpul somnului sau după boli febrile.

• există o corelaţie pozitivă între rata salivară şi activitatea carioasă, o rată salivară
scăzuta fiind asociată cu o acumulare crescută de placă bacteriană şi o
carioactivitate mai mare decât media.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ

• SISTEMUL TAMPON SALIVAR


• capacitatea tampon salivară datorată proteinelor şi fosfaţilor este
redusă.
• cel mai important sistem tampon salivar este sistemul acid
carbonic/bicarbonat.
• pH-ul salivar este dependent de concentraţia bicarbonatului şi de rata
salivară.
• un pH de 5,6 al salivei nestimulate poate creşte rapid la 7,8 dupa
stimularea secretiei salivare.
• efectul tampon al salivei asupra acizilor produşi de microorganismele
P.B. este proporţional cu rata salivară şi influenţează în mod direct
riscul la carie şi activitatea carioasă a individuală.
• capacitatea tampon ridicată a unei salive secretate într-o rată normală
reduce riscul la carie al individului.
• pacienţii cu o capacitate tampon crescută sunt de obicei rezistenţi la
carie, răspunsul pozitiv al gazdei putând compensa un comportament
cariogenic
• o capacitate tampon scăzută poate fi un indicator al unei secreţii scăzute
de salivă, şi determină un răspuns slab al gazdei la agenţii cariogeni.
• SALIVA - rol major în modificarea pH-ului P.B. şi reflectă cantitativ
status-ul carios.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ
• CONCENTRAŢIILE DE CALCIU ŞI FOSFAT

• Cei mai importanţi constituenţi ai salivei, în afara apei, sunt Ca2+, PO43-, F- şi H+.
• În soluţiile organice complicate cum este saliva, o parte considerabilă din calciu, fosfat şi
fluor se găsesc sub formă de compuşi anorganici (CaHPO4, CaH2PO4+ şi CaHCO3+ )
sau organici.

• În general, aceşti compuşi se disociază odată cu scăderea pH-ului, ducând la creşterea


concentraţiei de ioni liberi.

• Ionii de Ca2+ si PO43- împreună cu ionii OH- menţin saturaţia salivei în apatită şi sunt
principalii ioni implicaţi în iniţierea şi evoluţia proceselor carioase.
• Creşterea vitezei fluxului salivar duce la creşterea cantităţii de bicarbonaţi din salivă şi la
creşterea pH-ului.

• Creşterile de pH modifică proporţia celor patru specii de fosfat din salivă (H3PO4,
H2PO4-, HPO42- şi PO43-), ducând la o creştere substanţială a concentraţiei ionului
PO43-, cel mai important ion salivar (în afara F-) cu rol cario-protector.

• Astfel, o viteză crescută a fluxului salivar creşte capacitatea de remineralizare a leziunilor


incipiente de smalţ prin efect direct asupra compoziţiei ionice a salivei.

• Pe de altă parte, viteza crescută a fluxului salivar duce la creşteri de pH în placa


bacteriană şi la o viteză crescută a clearance-ului carbohidraţilor din cavitatea bucală.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ
• PROTEINELE SALIVARE

• Proteinele salivare au funcţii protective antimicrobiene, lubrifiante şi digestive,


importante roluri în modularea colonizării microbiene a dinţilor şi a ţesuturilor
orale moi, în asigurarea unei bariere împotriva agenţilor cariogeni şi în
modularea chimică a fosfatului de calciu salivar.

• Această ultimă funcţie este importantă pentru menţinerea suprasaturaţiei


salivare în apatită, pentru menţinerea integrităţii dinţilor, dar şi pentru prevenirea
calcificărilor suplimentare în glandele salivare şi în cavitatea orală.

• Proteinele salivare participă de asemenea la formarea peliculei dobândite a


smalţului, cu funcţie protectoare şi de influenţare a viitoarei colonizări a dintelui.

• Secreţia salivară este în condiţii normale suprasaturată în privinţa mineralelor


dintelui, iar unele fosfoproteine salivare (statherina, proteine bogate în proline
acide) inhibă precipitarea sărurilor de fosfat de calciu în salivă, menţinând astfel
gradul de suprasaturaţie cu efect protector asupra conţinutului mineral al
dintelui.

• Suprasaturarea salivară şi a plăcii în fosfat de calciu este critic dependentă de


pH, iar aminoacizii salivari bazici, peptidele bazice şi ureea salivară au un rol
important în creşterea pH-ului plăcii după atacurile acide.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ
• CLEARANCE-UL ANUMITOR SUBSTANŢE DIN CAVITATEA BUCALĂ
• Efectul reînnoirii salivei prin secreţie continuă combinat cu efectul deglutiţiei duce la reducerea
concentraţiei substanţelor dizolvate în salivă – CLEARANCE SALIVAR.
• Un clearance rapid al carbohidraţilor ingeraţi şi al acizilor din placa bacteriană are efect cario-protector.
• CLEARANCE-UL SALIVAR este influenţat de:
• volumul rezidual reţinut în cavitatea bucală după o deglutiţie: media este de aproximativ 0,8 ml (între 0,4
şi 1,4 ml); un volum rezidual scăzut duce la un clearance rapid;
• volumul de salivă necesar declanşării deglutiţiei: valoarea medie este de 1,1 ml (între 0,5 şi 2,1 ml); un
volum scăzut, proporţional cu un volum rezidual scăzut, duce la un clearance rapid;
• viteza fluxului salivar nestimulat: 0,3 ml/minut; o viteză redusă duce la scăderea clearance-ului
carbohidraţilor;
• viteza fluxului salivar stimulat: poate rămâne superioară vitezei nestimulate doar pentru aproximativ 1
minut, dar joacă un rol critic în determinarea cantităţii de carbohidtaţi ce difuzează în placa bacteriană;
• viteza peliculei salivare: la o medie a volumului de salivă de 1 ml şi o suprafaţă medie a unei cavitaţi
orale de 200 cm3, pelicula salivară are o grosime medie de 0,1 mm sau mai putin; când fluxul salivar
este nestimulat, pelicula se deplasează cu viteze între 0.8 şi 8 mm/minut, în regiuni diferite din cavitatea
orală; aceste viteze reduse sunt extrem de importante pentru clearence-ul carbohidraţilor şi al acizilor din
placa bacteriană.
• Din punctul de vedere al riscului la carie, extrem de important este clearance-ul carbohidraţilor.
• Un clearance rapid al carbohidraţilor reduce cantitatea disponibilă să difuzeze în P.B., scăzând acido-
producţia.
• În general, clearance-ul este mult mai rapid pe suprafeţele orale decât pe suprafetele vestibulare ale
dinţilor, excepţie fiind suprafeţele vestib. ale M sup. aflate în apropierea canalelor excretoare parotidiene.
• Cu cât este mai mare viteza peliculei salivare, cu atât clearence-ul este mai rapid. Difuzia acizilor din
placa bacteriană în pelicula salivară scade cantitatea de acizi disponibili a difuza în suprafaţa dintelui.
• Preluarea acizilor plăcii de către filmul salivar depinde de viteza peliculei.
• În regiunile cu o peliculă salivară lentă (faţa vestibulară a incisivilor superiori, unde viteza peliculei este de
0.8 mm/min) clearance-ul acizilor plăcii este mult încetinit faţă de regiunile cu o peliculă salivară mai
rapidă (feţele orale ale incisivilor inferiori unde viteza peliculei este de 8 mm/min.), acidul fiind îndepărtat
din placă mai încet la o viteză mai scăzută a peliculei.
FACTORII DE RISC DIN SALIVĂ

• CONTROLUL pH-ULUI PLĂCII BACTERIENE PRIN SALIVĂ

• Modificarea pH-ului P.B. în urma ingestiei de carbohidraţi este denumită


CURBA STEPHAN.

• După expunerea plăcii la carbohidraţi fermentabili, pH-ul scade la


valoarea minimă în 5-20 minute, pentru revenirea la valoarea iniţială
fiind necesară o perioadă de 30-60 minute.

• Rata scăderii pH-ului în placă este influenţată de prezenta


carbohidraţilor fermentabili şi de capacitatea tampon a salivei
nestimulate.

• Revenirea gradată a pH-ului P.B. la valoarea de repaus este


dependentă de proprietăţile salivei (rata secreţiei, capacitatea tampon,
compoziţia chimică) şi de difuzia acizilor în salivă.

• Creşterea pH-ului P.B. prin stimularea secreţiei salivare este un factor


cario-protector extrem de important.
FACTORII DE RISC EPIDEMIOLOGICI

• utilizarea metodelor epidemiologice pentru identificarea indivizilor sau/şi grupurilor cu risc


crescut la carie se concentrează mai ales asupra estimării modului în care un status
carios individual determinat la un anumit moment poate prezice status-ul carios într-o
perioadă delimitată ulterioară.

• există o relaţie directă între un status carios individual actual şi probabilitatea iniţierii de noi
carii.
• FACTORII EPIDEMIOLOGICI PREDICTORI AI RISCULUI CARIOS includ:
• scorul carios al dinţilor temporari,
• scorul carios al dinţilor permanenţi,
• leziunile carioase care afectează anumite suprafeţe indicator (considerate a fi speciale din
punctul de vedere al riscului la carie) şi
• leziunile carioase iniţiale de smalţ.

• În ceea ce priveşte predicţia activităţii carioase a dinţilor permanenţi pe baza


experienţei carioase a dinţilor temporari, numeroase studii prospective şi retrospective
au investigat corelaţia dintre prevalenţa cariei dinţilor temporari şi cea a dinţilor
permanenţi.

• Rezultatele acestor studii au obţinut însă o corelaţie medie între cei doi parametri
(coeficient de corelaţie de 0,4, cu o eroare standard de 0,9), indicând faptul că predicţia
activităţii carioase a dinţilor permanenţi prin analiza cariilor dinţilor temporari poate fi făcută
doar în interiorul unei medii a indicelui DMFT; senzitivitatea predicţiei poate fi totuşi
semnificativ crescută prin includerea molarilor de 6 ani în aprecierile iniţiale.
FACTORII DE RISC EPIDEMIOLOGICI
• Faţă de experienţa carioasă a dinţilor temporari, experienţa carioasă de bază (curentă) are o valoare
predictivă uşor mai ridicată pentru viitoarea experienţă carioasă a unui individ.
• Pentru adulţi, DMFT existent este mai puţin senzitiv pentru predicţia viitoarelor leziuni carioase decât
pentru copii; totuşi, există o corelaţie importantă între cariile existente şi riscul de a dezvolta carii de
colet.

• Identificarea indivizilor cu risc crescut la carie prin selectarea celor ce prezintă carii pe anumite
suprafeţe dentare considerate cario-rezistente (suprafeţele orale ale incisivilor inferiori, de ex.) este de
asemenea o metodă importantă de determinare a riscului carios al unui individ (coeficient de corelaţie
0,41), a cărei valoare predictivă creşte atunci când este utilizată simultan cu activitatea carioasă
curentă.

• În 1967 este propus un indice de severitate a atacului carios (G.S.I. - Grainger Severity Index) , care
împarte dentiţia permanentă în cinci regiuni:

• zona 1 – suprafeţele ocluzale ale molarilor şi premolarilor şi gropiţele vestibulare superioare şi orale
inferioare ale molarilor;
• zona 2 – suprafeţele proximale ale dinţilor posteriori incluzând suprafaţa distală a caninului;
• zona 3 – zonele proximale ale dinţilor anteriori maxilari cu excluderea feţei distale a caninului;
• zona 4 – feţele orale ale dinţilor anteriori;
• zona 5 – suprafeţele proximale ale dinţilor mandibulari.

• Coeficientul de corelaţie dintre index-ul G.S.I. şi media creşterii carioase este cuprins între 0,26 şi 0,43,
deci uşor mai crescut faţă de utilizarea indicelui DMFT ca predictor al cariei.

• Dintre factorii epidemiologici, leziunile carioase iniţiale dau totuşi un grad mai mare de precizie a
predicţiei viitoarei experienţe carioase, iar scorurile carioase proximale sunt predictori mai buni decât
leziunile ocluzale.
FACTORII DIETARI, IGIENA ORALĂ
• Măsura în care un individ este susceptibil la apariţia de noi carii depinde în principal de
expunerea la fluor, de consumul de carbohidraţi şi de gradul de igienă orală.

• Cunoaşterea consumului individual de fluor, precum şi a status-ului fluorizării diferitelor


comunităţi este extrem de utilă pentru încadrarea unui individ într-o anumită grupă de risc
carios.

• Rolul dietei în procesul carios este iniţial local legat de metabolizarea de către
microorganismele plăcii a carbohidraţilor, de producţia de acizi şi de scăderea de pH la
suprafaţa dintelui, apoi sistemic. Deşi ingestia de carbohidraţi în trecut a avut un rol
puternic în iniţierea leziunii carioase, efectul s-a diminuat în timp prin disponibilitatea largă
a fluorului şi prin îmbunătăţirea igienei orale.

• În ceea ce priveşte igiena orală, există date certe privind reducerea experienţei carioase
printr-o igienă satisfăcătoare, iar informaţiile privind efectivitatea metodelor individuale
auto-aplicate sunt extrem de utile din punctul de vedere al aprecierii riscului la carie.

• În scopul aprecierii riscului carios, gradul igienei orale individuale trebuie apreciat printr-un
indice standardizat ce permite aprecierea obiectivă a cantităţii de P.B.; determinarea
nivelului de bază al plăcii bacteriene în momentul examinării iniţiale furnizează o bază
pentru comunicarea cu pacientul şi permite monitorizarea analizarea gradului de igienă
orală; nivelul şi locurile retentive pentru placă pot fi determinate la sfârşitul examinării,
după ce pacientul a fost invitat să-şi perie dinţii sub supraveghere.

• Aceste informaţii sunt deosebit de importante pentru aprecierea eficienţei metodelor


individuale auto-aplicate de igienă orală şi, în combinaţie cu alte metode, pentru
aprecierea riscului individual la carie.
FACTORII COMPORTAMENTALI

• Atitudinea pacientului faţă de sănătatea sa generală şi orală


are un efect considerabil asupra susceptibilităţii la carie.

• Un comportament conştiincios cu privire la sănătate,


reflectat în obiceiuri alimentare înţelepte şi igienă orală
regulată utilizând paste fluorurate, reduce incidenţa cariei.

• Modelul comportamental, mai ales în privinţa alimentaţiei,


influenţează susceptibilitatea şi riscul la carie.

• Un factor comportamental util pentru aprecierea riscului la


iniţierea de noi carii este adresabilitatea spre serviciile
stomatologice preventive specializate.

• Creşterea solicitărilor pentru acte terapeutice preventive


scade semnificativ riscul caios individual.
FACTORII DEMOGRAFICI

• Factorii demografici includ vârsta, sexul, status-ul socio-economic, condiţiile


sistemice, tratamentul stomatologic şi sistemul de sănătate.

• Datele privind influenţa vârstei asupra activităţii carioase sunt contradictorii.

• Majoritatea studiilor epidemiologice demonstrează o creştere a incidenţei


cariei odată cu vârsta; totuşi, susceptibilitatea dinţilor la vârste tinere şi riscul
carios al copiilor sunt mai crescute atât datorită imaturităţii smalţului şi
morfologiei şanţurilor şi fisurilor, cât şi datorită imposibilităţii de a curăţa dinţii în
starea de infraocluzie; pe măsură ce smalţul se maturează, procesul carios se
instalează mai greu; adolescenţii prezintă totusi mai multe carii decât copiii.

• Există perioade de cario-activitate crescută şi perioade de activitate carioasă


scăzută specifice fiecărui individ. Totuşi, la vârstă medie, creşterea cariei tinde
să fie mai scăzută până când încep să apară cariile radiculare.

• În ceea ce priveşte relaţia dintre sex şi riscul carios, cele mai multe studii
raportează o prevalenţă mai mare a cariei la femei; atât în timpul copilăriei cât
şi la vârsta adultă femeile au un indice DMF uşor mai ridicat decât bărbaţii.
FACTORII DEMOGRAFICI

• Erupţia mai precoce a dinţilor la femei poate reprezenta unul dintre motivele unui număr
mai mare de carii, dar o serie de investigaţii au arătat că diferenţele între indicii carioşi se
menţin şi atunci când nu există diferenţe între momentele erupţiei.

• Deşi femeile au o susceptibilitate naturală mai mare la carii, datorită unei igiene orale mai
bune acest lucru se reflectă într-un număr mai mare de obturaţii, şi într-un număr mai mic
de dinţi extraşi decât pentru bărbaţi.

• Status-ul socio-economic, mai ales în relaţie cu dieta, influenţează de asemenea riscul la


carie; caria este mult mai prevalentă în mediile cu un statut social scăzut.

• Factorii sociali importanţi sunt educaţia şi ocupaţia; grija părinţilor se reflectă în sănătatea
orală a copiilor.

• Deşi condiţiile socio-economice ca mijloc unic de predicţie a riscului la carie nu au o


importanţă particulară, atunci când analiza acestor factori se combină cu o serie de alte
teste, rezultatele se îmbunătăţesc semnificativ.

• Prezenţa unor boli sistemice poate afecta susceptibilitatea la carie atât în mod direct, cât
şi indirect, prin efectul medicaţiei.

• Utilizarea pe termen lung a medicamentelor ce conţin zahăr precum şi a celor care scad
fluxul salivar (anxiolitice, antihipertensive, diuretice) creşte riscul individual la carie.
TESTE MICROBIOLOGICE PENTRU APRECIEREA RISCULUI LA CARIE

• Recenta importanţă acordată modelelor microbiene în


controlul cariilor reprezintă o trecere de la modelul
tradiţional chirurgical, în care caria este tratată prin
îndepărtarea şi înlocuirea ţesutului dentar alterat cu
materiale de substituţie, la modelul modern, în care
leziunea carioasă este tratată ca o boală infecţioasă, a
cărei apariţie poate fi prevenită.

• Diagnosticul infecţiei cu microorganisme cariogenice


înainte de apariţia leziunii vizibile clinic reprezintă cheia
acestui model.

• Testele microbiene includ atât estimarea numărului,


TESTE CANTITATIVE, cât şi aprecierea activităţii
microorganismelor, TESTE CALITATIVE.
TESTE CANTITATIVE
• NUMĂRUL STREPTOCOCILOR MUTANS

• Numărul de streptococi mutans poate fi determinat atât din mostre de P.B., cât şi din salivă.
• Testul pentru Str.M. se bazează pe faptul că bacitracina inhibă creşterea tuturor celorlalţi streptococi cu
excepţia mutans pe un mediu de cultură agar modificat, mediu ce va fi colonizat în funcţie de cantitatea
conţinută de mostră.
• Densitatea coloniilor de streptococ mutans ce se dezvoltă pe mediul de cultură este apoi comparată cu
un model standard, ce stabileşte nivelul infecţiei, nivel exprimat pentru salivă în CFU/ml.
• Valori de 103 CFU (Unitati Formatoare de Colonii = Colony Forming Units = CFU) /ml salivă reprezintă o
infecţie scăzută , iar valori mai mari de 10 CFU/ml reprezintă o colonizare masivă.
6

• Colectarea de mostre de placă din anumite zone determinate poate fi de asemenea utilizată pentru a
aprecia densitatea streptococului mutans.
• Există o corelaţie semnificativă între concentraţia salivară de streptococi mutans şi proporţia lor în placa
bacteriană.
• Când Str.M. reprezintă mai mult de 1% din streptococii din placă, nivelul salivar este mai mare de 106
CFU/ml, nivel corespunzător unui risc crescut la carie.
• Proporţii mai mici de 0,3% corespund unui nivel salivar mai mic de 300 000 CFU/ml salivă şi unui risc
scăzut.
• Un nivel crescut de streptococi mutans în salivă poate indica doar consumul recent al unei cantităţi
însemnate de carbohidraţi, în timp ce un nivel crescut în placă este în mod sigur un indicator al prezenţei
unor leziuni.
• Majoritatea studiilor ce corelează nivelul streptococilor mutans salivari sau/şi din P.B. cu nivelul activităţii
carioase, obţin rezultate pozitive.
• Trebuie specificat totuşi faptul că, deşi prezenţa infecţiei cu Str.M. este un indicator al unei infecţii
cariogenice, procesul carios nu reprezintă o infecţie specifică; individul poate avea o infecţie cu Str.M.
fără semne de carie, iar leziunile carioase pot apărea şi la indivizi fără infecţie cu Str.M..
• De aceea, valoarea diagnostică a infecţiei cu Str.M. are o valoare relativă atunci când este utilizată ca
unică metodă de apreciere a riscului carios individual, pentru creşterea gradului de predicţie fiind
necesară asocierea altor factori.
TESTE CANTITATIVE
• NUMĂRUL DE LACTOBACILI

• Numărul de LB din salivă reprezintă unul dintre testele cel mai des
utilizate pentru aprecierea riscului carios.

• În testele de determinare a numărului de LB salivari, saliva nediluată


este turnată peste o lamelă acoperită cu un mediu de agar modificat,
creşterea coloniilor fiind comparată cu un model standard.

• Metoda corelează în proporţie de 65-90% numărul de LB cu activitatea


carioasă, fiind utili pentru selectarea pacienţilor susceptibili la carie chiar
şi atunci când este utilizată ca unic test.

• un număr crescut de LB în salivă (mai mult de 105 CFU/ml salivă)


reflectă o dietă bogată în carbohidraţi şi o acumulare crescută de placă
bacteriană.

• spre deosebire de Str.M., cu rol determinant în iniţierea proceselor


carioase, LB SUNT IMPLICAŢI ÎN PROGRESIA CARIEI DENTARE, un
nivel crescut în salivă şi în P.B. reflectând o carioactivitate crescută şi un
risc crescut la carie.
TESTE CALITATIVE

• TESTE ALE ACTIVITĂŢII MICROBIOLOGICE

• Testele vizează capacitatea microorganismelor salivare de a reduce


pH-ul unui mediu de cultură ce conţine glucoză (mediu agar-glucoză
la un pH de 5; indicator de culoare verde de brom-cresol).

• Rata formării de acid pe mediul de cultură de către bacteriile salivare


este indicată de viteza virării culorii indicatorului (de la verde la
galben) şi este un indicator al gradului de activitate carioasă (absenţa
modificării culorii indică o activitate carioasă redusă sau absentă, în
timp ce modificarea rapidă a culorii indicatorului eflectă o activitate
carioasă crescută).

• Alte teste realizate pentru a aprecia producţia de acid în salivă se


bazează pe acelaşi principiu şi includ testele Snyder modificat, Swab,
Fosdick, Dewar, etc.

• Testele demonstrează clar existenţa unei strânse asocieri între


bacteriile cariogenice şi un număr crescut de leziuni carioase.
TESTE CALITATIVE
• TESTE ALE PROPRIETĂŢILOR SALIVEI

• Testele privind proprietăţile salivei sunt legate de rata secreţiei, capacitatea tampon,
concentraţia de amoniac şi proteine, conţinutul enzimatic şi activitatea asupra cariilor.

• Cele două cele mai importante caracteristici ale salivei care influenţează susceptibilitatea
la carie sunt rata secreţiei şi capacitatea tampon salivară.

• Pentru determinarea fluxului salivar cele mai multe teste măsoară rata salivară stimulată
(valoare medie = 1 – 2 ml/min.; valoare minimă = 0,5 ml/min.).

• Riscul carios crescut este asociat cu o rată salivară stimulată mai mică de 0,5 ml/min.

• Capacitatea tampon a salivei este determinată prin măsurarea cantităţii de acid necesare
pentru scăderea pH-ul salivar până la un anumit nivel.

• În testul Dentobuff saliva parafin-stimulată este adăugată unei soluţii acide (pH = 3) ce
conţine un indicator de culoare, iar rezultatul este comparat cu un model standard.

• Utilizarea acestui test în asociere cu testele Dentocult SM şi LB (ce măsoară nivelul de


streptococi mutans şi lactobacili din salivă) creşte şansele aprecierii corecte a riscului
carios.
TESTE CALITATIVE

• KITT-URI COMERCIALE PENTRU TESTE MICROBIENE ŞI SALIVARE

• Sunt disponibile în prezent numeroase teste (Vivadent, Vivacare Package,


Ivoclar, Noble Park, etc.) care, utilizate şi analizate împreună cu alţi factori de
risc (anatomici, epidemiologici, comportamentali, etc.) realizează un diagnostic
real al riscului carios al unui individ.

• Testele sunt realizate pentru a măsura rata secreţiei salivare nestimulate şi


stimulate (Proflow, Oricult), capacitatea tampon a salivei (Dentobuff),
concentraţia de streptococi mutans şi de lactobacili din salivă sau/şi din placa
bacteriană (Dentocult SM şi LB, Caries Screen S.M., etc.) şi producţia de acid
din salivă şi/sau placa bacteriană.

• Modul de prezentare şi de utilizare este de obicei lipsit de dificultăţi, testele


putând fi realizate şi de personalul auxiliar.

• Testele conţin, în funcţie de destinaţie, medii de cultură modificate, indicatori de


culoare, tablete de parafină pentru stimularea secreţiei salivare, dispozitive
pentru colectarea de mostre de placă şi salivă, precum şi tabele standard pentru
comparări cantitative şi calitative ale rezultatelor.
INDICAŢII PENTRU UTILIZAREA TESTELOR SALIVARE ŞI MICROBIENE

• Părinţii (îngrijitorii) pot fi testaţi în locul copiilor mici (până la vârsta de 3 ani), dat fiind transferul rapid de
microorganisme cariogene de la părinţi la copiii încă neinfectaţi; purtătorii reprezintă un risc semnificativ
pentru copii mici, şi deci trebuie să beneficieze de un tratament corespunzător preventiv şi restaurator în
interesul ambelor părţi.

• Pentru copiii de vârstă şcolară, poate fi determinat riscul individual şi de grup, cu referire particulară la
planificarea periodicităţii controalelor.

• Pentru adolescenţi, testele predictive sunt utile şi înainte şi după tratamentul ortodontic.

• În ceea ce priveşte adulţii, ratele înalte de noi carii a căror apariţie este aparent inexplicabilă pot fi
studiate cu aceste teste, iar răspunsul la recomandările privind modificarea dietei şi a obiceiurilor de
igienă orală pot fi monitorizate.

• Pentru persoanele în vârstă, creşterea ratei de carie asociată cu modificări ale modului de viaţă (boli
sistemice, medicamente, schimbări sociale) pot fi studiate şi monitorizate cu ajutorul testelor.

• Indicaţiile pentru testele specifice au fost discutate.

• Nivelurile de S.M. şi de L.B. salivari pot fi utilizate pentru planificarea monitorizării controalelor, pentru
educaţia medicală dentară, pentru monitorizarea rezultatelor consilierii dietare şi pentru planificarea
tratamentului (un nivel crescut contraindică tratamentul ortodontic, lucrările protetice sau implantele).

• Indicaţiile pentru testele ratei salivare includ stabilirea valorilor de bază înainte de o anumită terapie,
diagnosticul hipofuncţiei glandelor salivare sau confirmarea xerostomiei.
COMBINAŢII ALE METODELOR PREDICTIVE
• Factorii ce trebuie luaţi în considerare atunci când se apreciază valoarea unei metode
pentru predicţia activităţii carioase sunt:

• senzitivitatea (numărul de rezultate pozitive, ca procent din totalul subiecţilor examinaţi);

• specificitatea (numărul de rezultate fals negative, ca procent din totalul subiecţilor


examinaţi);

• valoarea predictivă a rezultatelor pozitive ale testului (Predictive Value of a Positive Test
Result – PPV): numărul adevărat de rezultate pozitive din totalul rezultatelor pozitive;

• valoarea predictivă a rezultatelor negative ale testului (Predictive Value of a Negative Test
Result – NPV): numărul adevărat de rezultate negative din totalul rezultatelor negative).

• valoarea unei anumite metode de predicţie a activităţii carioase este stabilită pe baza
următoarelor criterii:

• corelaţie maximă cu status-ul clinic al pacientului;


• corelaţie maximă cu creşterea numărului de carii într-o anumită unitate de timp;
• reproductibilitate corectă a rezultatelor;
• măsurarea cantitativă a factorilor implicaţi în procesul carios:
• coeficient de corelaţie ridicat (0,9) între testul predictiv şi scorul carios final.
COMBINAŢII ALE METODELOR PREDICTIVE
• Deoarece nici una dintre metodele de predicţie a riscului carios nu întruneşte toate aceste
criterii, în studiile de specialitate diagnosticul riscului la carie se realizează prin asocierea
mai multor factori de predicţie:

• numărul S.M. şi al LB salivari + aprecierea ratei şi a capacităţii tampon salivare + numărul


leziunilor carioase iniţiale;

• numărul SM şi al LB salivari + gradul de remineralizare al leziunilor iniţiale de smalţ;

• numărul SM şi al LB salivari + indicele DMFT + numărul leziunilor carioase iniţiale +


periodicitatea controalelor stomatologice;

• numărul SM şi al LB salivari + indicele DMFT/DMFS + retentivitatea fisurilor ocluzale;

• numărul SM şi al LB salivari + istoricul afecţiunilor dentare + adresabilitatea către serviciile


stomatologice + administrarea sistemică şi topică de substanţe fluorurate + igiena orală;

• nivelul infecţiei cu SM + indicii carioşi + condiţiile socio-economice;

• nivelul infecţiei cu SM + indicii carioşi + igiena orală + obiceiurile alimentare;

• obiceiurile alimentare + igiena orală + numărul leziunilor carioase active + numărul


leziunilor iniţiale de smalţ + status-ul socio-economic.
COMBINAŢII ALE METODELOR PREDICTIVE

• CONCLUZIILE tuturor studiilor de specialitate: dată fiind etiologia

multifactorială a cariei dentare, pentru aprecierea corectă a riscului carios

este necesară utilizarea unei combinaţii de teste care să includă informaţii

din arii diferite, cei mai importanţi predictori ai cariei fiind:

• activitatea carioasă curentă,

• nivelul infecţiei cu SM,

• igiena orală,

• factorii dietari şi

• factorii comportamentali.
CLASIFICAREA RISCULUI LA CARIE
• În practică riscul la carie este clasificat în redus, moderat şi sever.

• Un individ cu un risc crescut la carie prezintă un grad mai mare de


expunere la factorii de risc decât media.

• În acelaşi mod, un grup cu un risc crescut la carie este definit ca un sub-


grup populaţional care prezintă un risc mai mare decât media în ceea ce
priveşte apariţia de noi carii.

• Limita dintre riscul scăzut, moderat sau crescut nu este foarte precisă,
depinzând de prevalenţa bolii pentru populaţia respectivă şi de factorii
adiţionali.

• A.D.A. (American Dental Association) clasifică riscul carios al copiilor şi


adolescenţilor astfel:

– risc redus: nu au apărut noi leziuni carioase în ultimul an;


– risc moderat: o singură leziune carioasă apărută în ultimul un an;
– risc crescut: două sau mai multe leziuni carioase apărute în ultimul an.
CLASIFICAREA RISCULUI LA CARIE
• Aprecierea riscului carios, atât individual cât şi colectiv, include:

• analiza activităţii carioase curente (indice DMFT, leziuni iniţiale de smalţ, leziuni carioase
secundare);
• obţinerea datelor privind istoricul bolii carioase;
• informaţii privind tipul şi frecvenţa utilizării de substanţe fluorurate;
• aprecierea gradului de igienă orală;
• analiza detaliată a obiceiurilor alimentare;
• testarea activităţii microbiene şi a proprietăţilor salivare;
• analiza factorilor sociali şi comportamentali importanţi pentru activitatea carioasă.

• Atunci când individul prezintă un număr mic de factori de risc, evaluarea încadrează
subiectul în grupul cu risc redus.

• Existenţa unui număr mare de factori de risc cariogen duce la clasificarea unui individ în
grupul cu risc major.
Testele CRT bacteria (Vivadent) - pentru măsurarea
concentraţiei salivare de SM de LB

testele CRT
bacteria şi CRT
buffer
(Vivadent).
• Pentru a determina nivelul salivar al SM şi al LB cu ajutorul acestor teste, saliva nediluată
este turnată peste o lamelă acoperită cu un mediu de agar modificat (agar, sucroză şi
bacitracină).

• Volumul de salivă ce rămâne pe lamelă este relativ constant iar microorganismele cresc
pentru a forma colonii vizibile cu ochiul liber şi cuantificabile.

• Densitatea coloniilor de streptococ mutans ce se dezvoltă pe mediul de cultură după


incubare timp de 48 de ore la o temperatură de 370 C este comparată cu un model
standard ce stabileşte nivelul infecţiei, nivel exprimat pentru salivă în unităţi formatoare de
colonii (Colony Forming Units - CFU)/mL salivă.
• modul de utilizare şi modelul
standard de stabilire a
nivelului infecţiei cu SM şi LB
ale testelor CRT Bacteria

 valori mai mici de 105 CFU


/mL salivă reprezintă o infecţie
scăzută , iar valori egale sau
mai mari de 105 reprezintă o
colonizare masivă.
• valori mai mici de 105 CFU SM/ mL salivă reprezintă o infecţie
scăzută;
• valori mai mari sau egale cu 105 CFU LB/ ml salivă reprezintă o infecţie masivă şi pledează

pentru un risc crescut


Testele CRT buffer (Vivadent)
• sunt utilizate pentru
determinarea ratei salivare
parafin stimulate şi a
capacităţii tampon salivare.
• pentru determinarea acestor
parametri, saliva parafin-
stimulată a fost colectată timp
de 5’ într-un recipient steril şi
apoi măsurată cu ajutorul unei
seringi gradate.
• strip-ul pentru aprecierea
capacităţii tampon este
introdus în saliva colectată
timp de 5’, modificarea culorii
fiind apoi comparată cu
modelul standard.

Modul de colectare a salivei şi de determinare a capacităţii


tampon salivare cu ajutorul modelului standard.
VA MULTUMESC PENTRU ATENTIE!

BAFTA LA EXAMEN!