Abordarea sociologică din

perspectiva paradigmelor
clasice. Evoluţia ideilor
sociologice.
„ Ştiinţele sociale încep să devină numitorul comun al erei
noastre culturale , iar imaginaţia sociologică , cel mai
necesar produs al activităţii noastre intelectuale „ .
C. Wright Mills, Imaginaţia sociologică
 1. Teoria pozitivistă - (A.Comte )
Auguste Comte (1789-1857) - fondator al sociologiei
Pornind de la revoluţia industrială care se desfăşoară în Occident, precum şi de
la logica spiritului uman, el a impus o metodă nouă de gândire a
fenomenalităţii istorice şi a instituit o disciplină ştiinţifică cu caracter pozitiv,
care să explice în termeni precişi evenimentele şi procesele din aria existenţei
umane şi să formuleze soluţii utile, care să prevină dezorganizarea societăţii şi
a istoriei. Pentru realizarea scopului său şi pentru a justifica întemeierea noii
ştiinţe, care era sociologia, Auguste Comte a procedat în manieră metodică.
Mai întâi, el a operat o sumă de reflexiuni logice asupra societăţii vremii sale şi
a încercat o interpretare a momentului pe care-l traversa societatea
europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
Într-o a doua etapă, gânditorul francez şi-a impus noua ştiinţă despre societate,
adică sociologia.
În fine, într-o a treia etapă, mentorul noii linii de meditaţie spirituală a elaborat o
concepţie politică şi a urmărit să fundamenteze un plan pozitiv de reformă
socială.
Legea celor trei stadii
Teoria pozitivistă susţine că fazele de evoluţie ale societăţii
urmează aceleaşi etape de evoluţie ca acelea ale spiritului
uman. Aceste trei stadii logice sau faze succesive sunt:
stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul ştiinţific sau
pozitiv .
  Stadiul teologic are un caracter religios şi este dominat de magie
şi credinţă. După Auguste Comte era specific ordinii de esenţă
militară şi deci îi caracteriza pe războinici. În acelaşi timp însă,
spiritul teologic - cum e de la sine înţeles - implica - în mod
primordial - rolul absolutist al preoţilor şi plasa Biserica într-un
rang social superior. Aceasta, întrucât spiritul omenesc îşi
îndreaptă cercetările lui “spre natura intimă a fiinţelor” în
general şi-şi reprezintă fenomenele ca fiind produse prin acţiunea
directă şi continuă a unor “agenţi supranaturali”.
  A doua fază ( sec. XIII – sec. XVIII ) este faza metafizică,
caracterizată printr-o atitudine critică, dezorganizatoare .
Agenţii supranaturali sunt înlocuiţi cu reprezentări
speculative, de calitate abstractă., cărora nu le
corespunde nimic în plan material - şi deci - nu pot avea
nici o întrebuinţare în sfera acţiunii umane. Esenţa lor e
una pur teoretică, cu o bază de funcţionare în sine şi cu o
logică de efect spiritual. Mai mult chiar, asemenea
“entităţi” (după expresia dată de Comte) sunt “capabile
de a produce prin ele însele fenomenele observate” şi nu
lipsesc în nici una dintre explicaţiile despre lume.
Al treilea stadiu este cel pozitivist, în care predomină
autoritatea spirituală, raţiunea.

În acest stadiu religia va face loc ştiinţei, iar preoţii vor fi substituiţi de
către savanţi. Un atare proces se va produce întrucât industria se
extinde continuu şi - în mod corespunzător - se restrânge constant
activitatea militară.
În consecinţă, industriaşii, bancherii, directorii de fabrici, după Auguste
Comte, vor ocupa poziţii superioare în societate şi - deci - vor statua
principii de ordine socială cu totul distincte de cele existente în cele două
stadii anterioare. Obiectul acţiunii lor va fi prelucrarea raţională a
resurselor naturii şi - deci - folosirea meticuloasă a ştiinţei şi a tehnicii,
în vederea obţinerii unor efecte scontate şi pentru a descoperi legile care
stau la baza regularităţilor fenomenelor sociale şi naturale.
Procesul de trecere de la stadiile teologic şi metafizic la cel
pozitiv, precum şi înlocuirea treptată a activităţii militare cu
cea industrială. - în doctrina lui Comte - nu urmează unei
ordini de succesiune exactă şi nu are loc în baza unui criteriu
de evoluţie de la inferior la superior. Opoziţia dintre ele nu le
face incompatibile. Dimpotrivă, sunt etape istorice în care
cele trei stări ale spiritului uman coexistă, efectiv, iar ideea de
egalitate între ele e de realitate neîndoielnică. în epoca
modernă coexistă, organic toate cele trei speţe spirituale şi nu
apare nici un indiciu plauzibil care să ateste că vreuna dintre
ele nu are un suport obiectiv.
2. Teoria organicismului ( Herbert
Spencer )
Herbert Spencer (1820-1903) - legile evoluţiei sociale
Teoria organicismului ( H.Spencer ) a încercat să
explice ordinea socială şi schimbarea socială
comparând societatea cu un organism viu. Folosind
această “analogie organică”, Spencer a văzut societatea
ca pe un “sistem” compus din părţi independente. După
părerea lui, sociologia descoperă structurile sociale
importante şi studiază modul în care acestea
funcţionează pentru a produce o societate stabilă.
Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul
evolutiv al “supravieţuirii celor mai puternici” şi l-a
aplicat la studiul schimbării societăţilor. Modul său
de a privi lucrurile, etichetat drept darwinism social,
l-a făcut să susţină că, dacă guvernul nu ar interveni,
societatea s-ar debarasa de “neputincioşi”,
permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască
şi să se reproducă.
 3. Teoria psihologică a societăţii –
Gabriele Tarde (1843-1904) - imitaţia socială
Pentru G. Tarde, cadrul de referinţă efectivă rămâne cel individual, iar
mijlocul de realizare a unităţii în grup îl reprezintă imitaţia Prin
intermediul ei apare un fel de numitor comun între oameni şi se
dezvoltă un soi de “contagiune” la distanţă.
“Societatea - scrie G. Tarde - este imitaţie, iar imitaţia este o specie de
somnambulism. Trebuie să pornim de acolo - continuă autorul - că
iniţiativele renovatoare, aducând lumii trebuinţe şi satisfacţii noi,
acestea se propagă sau tind a se propaga electiv sau inconştient, mai
mult sau mai puţin rapid, dar de o formă regulată, asemenea unei unde
luminoase sau unei familii de termite”.
Însuşi faptul social este considerat a fi un gen de imitaţie şi deci apare ca
având o origine exclusiv psihologică “... caracterul constant al unui fapt
social - oricare ar fi el - notează gânditorul, este acela de a fi imitativ. Şi
acest caracter e propriu numai faptelor sociale”.
4. Teoria conflictualistă
Karl Marx (1818-1883) - lupta de clasă
Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forţe de
producţie şi relaţii de producţie, rolul determinant avându-l în acest
raport capacităţile ce produc bunuri. După Marx, schimbările sociale
sunt provocate atunci când forţele de producţie determină sensul
evoluţiei societăţii.
Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă deoarece în orice
societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie
fiinţează, inevitabil, un conflict între deţinătorii de mijloace de producţie
şi cei care-şi vând forţa de muncă proprietarilor. Ritmul rapid de
progres cunoscut de forţele de producţie şi noile tehnologii şi moduri de
organizare a producţiei conduc, indiscutabil, la apariţia unor noi clase
capabile să gestioneze progresul rezultat din modificările produse în
planul producţiei materiale. Această nouă clasă luptă, astfel, împotriva
vechilor clase interesate în a-şi menţine poziţiile conducătoare în stat.
În acest mod a explicat Marx apariţia societăţii capitaliste occidentale şi
tot în aceeaşi manieră a apreciat ca va avea loc înlocuirea societăţii
capitaliste cu societatea comunistă, act înfăptuit de proletariat, văzut ca
o clasă ataşată progresului determinat de dezvoltarea industrială şi
tehnologică.

Revoluţia comunistă ar duce la instaurarea unei societăţi lipsite de

clase sociale şi de proprietate, ea fiind organizată pe principiul “de la
fiecare după nevoi, fiecăruia după necesităţi”, care s-a dovedit utopic în
ţările care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de
societate.

Concepţia lui Marx dezvăluie mecanisme ale funcţionării şi

organizării societăţii capitaliste occidentale, explică modul cum se
stabilesc relaţiile între componentele sociale, argumentează rolul
primordial al producţiei în orice societate.
5. Emile Durkheim (1858-1917) - concepte
şi principii metodologice
a) a elaborat cadrul conceptual specific sociologiei şi a definit termenii ei
operaţionali;
b) a statuat anumite principii metodologice pentru noua disciplină
socială, pe care a considerat-o ca aptă să ajute la transformarea
mediului social.
În lucrarea sa Regulile metodei sociologice, Emile Durkheim a elaborat
teoria “faptului social” şi i-a fixat propoziţiile definitorii, şi anume:
1.  faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;
2. 2. fiind exterioare individului particular şi exercitând o presiune forţată
asupra acestuia, ele au un rol coercitiv şi îndeplinesc o funcţie
socializatoare.
Un spaţiu distinct în opera durkheimiană este afectat solidarităţii sociale
şi devianţei comportamentale.
El consideră, de asemenea, că există două tipuri de solidaritate socială,
numite solidaritate mecanică şi solidaritate organică.
Solidaritatea mecanică corespunde societăţilor primitive şi
caracterizează indivizi puţin diferenţiaţi între ei. Când această formă de
solidaritate domină, membrii societăţii nu au conştiinţa personalităţii lor
distincte, iar reprezentările colective sunt absolut preponderente faţă de
cele individuale. Oamenii se asociază între ei fiindcă au aceleaşi
sentimente şi au norme pe care le recunosc în comun.
În cazul solidarităţii organice însă, coerenţa grupului rezultă nu din
uniformitatea indivizilor, ci din diferenţierea lor. Activităţile productive
se multiplică în mod considerabil, iar diviziunea muncii devine fără
margini. Apariţia industriilor determină proliferarea meseriilor, iar
indivizii au profile personale puternic conturate. Individualitatea umană
- la acest nivel - se afirmă prin sine, iar societatea se dezvoltă datorită
dezvoltării personalităţii fiecărui om.
Fiecărei forme de solidaritate socială - în concepţia lui
Durkheim - îi corespunde o anume speţă de normă juridică
şi deci se regăseşte într-un set de reguli de drept, fiindcă o
formă de solidaritate instituie un tip distinct de coduri şi
aplică un gen particular de sancţiuni restrictive. Astfel,
solidarităţii mecanice îi corespunde dreptul represiv, ca
expresie a conştiinţei colective şi ca forţă a sentimentelor
comune, pe când solidarităţii organice îi este specific
dreptul restitutiv, care urmăreşte să restabilească starea de
lucruri conform ideii de justiţie şi să redea oamenilor
încrederea în imparţialitatea legii.
6. Max Weber (1864-1920) - acţiunea socială
Practica metodologică interpretativă
 În practica metodologică interpretativă, conceptele centrale
sunt: acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă .
Weber a pledat pentru o sociologie “fără valoare”, pentru
eliminarea prejudecăţilor şi a preferinţelor personale în
procesul de cercetare sociologică. Într-o altă inovaţie, el a
conceput tipul ideal, crearea unui concept al unui fenomen
care cuprinde elementele sale esenţiale şi cu care fenomenul
lumii reale ar putea fi comparat.
Un aspect important al operei lui Weber este reacţia sa la
problemele ridicate de Marx. Weber a văzut elementele
economice doar ca una dintre multele influenţe importante
asupra vieţii sociale. El a atribuit importanţă substanţială
statutului social obţinut din caracteristici personale
(prestigiu) şi puterii politice, capacităţii de a influenţa
acţiunile altora.

Studiile lui Weber despre organizaţii, îndeosebi despre

birocraţie, influenţează încă cercetarea şi teoria în acest
domeniu. El a legat naşterea capitalismului de valorile şi
atitudinile cuprinse în teologia protestantismului în
dezvoltare. Cercetarea diverselor religii a contribuit la
înţelegerea rolului culturii şi al structurii sociale în teologie.