SISTEMELE BIOLOGICE

Sistemele biologice prezintă o ierarhie de

programe. Programul unui sistem biologic este
definit ca fiind schimbarea posibilă, viitoare, a
sistemului, determinată de structura sa.
Un sistem biologic poate avea mai multe programe
deoarece, în general, structura şi organizarea
sistemului sunt complexe şi permit mai multe
stări ale sistemului în diferite condiţii. Numărul
de programe este limitat deoarece realizarea
unui program depinde de corelaţiile sistemului
cu mediul său de viaţă (se realizează doar acel
program pentru care există condiţiile potrivite.
• De ex. o pasăre îşi poate construi cuibul doar dacă va
găsi în mediul înconjurător locul şi materialele
necesare pentru aceasta.
Programele sunt de trei categorii:
– programe proprii sau “pentru sine”. Ele constau din
structura şi funcţiile (inclusiv comportamentale) unui
organism, care asigură autoconservarea sistemului.
De exemplu, în categoria programelor proprii intră
acţiunile legate de apărare, de găsirea hranei, de
digerarea ei etc.
– programe inferioare: sunt programele subsistemelor
ce alcătuiesc sistemul analizat. De ex. în cadrul unui
organism există o serie de programe inferioare, aşa
cum sunt: programele celulelor (căile metabolice
specifice), ale ţesuturilor (funcțiile specifice ale
țesutului muscular, de ex.) şi organelor (funcția inimii,
a plămânilor, a pielii etc).
– programe superioare: acestea corespund
structurilor şi funcţiilor unui sistem menite să asigure
existenţa sistemelor superioare. De ex. reproducerea
indivizilor asigură supravieţuirea populaţiei, a speciei.
Ierarhia sistemelor biologice
Pentru a defini noţiunea de nivel de organizare au fost
propuse mai multe criterii dintre care menţionăm
următoarele:
– sistemele biologice aparţinând unui nivel trebuie să fie
echivalente din punct de vedere organizatoric
– să aibă caracter universal
– să fie capabile de existenţă de sine stătătoare.
Nivelul de organizare poate fi definit drept ansamblul
de sisteme biologice echivalente, cu caracter
informaţional şi capabile să existe de sine stătător.
Pornind de la această definiţie pot fi deosebite
următoarele tipuri de niveluri de organizare ale materiei
vii:
• nivelul individual
• nivelul populaţional sau al speciei
• nivelul biocenozei integrate in ecosistem
• biomul
• nivelul biosferei integrate în ecosferă.
 NIVELUL INDIVIDUAL
• Nivelul individual este reprezentat prin organisme individuale.
Individul biologic reprezintă forma elementară şi
universală de existenţă şi organizare a lumii vii, ceea ce
înseamnă că nu există viaţă în afara organismelor. Sistemele
ce intră în alcătuirea unui organism individual constituie
ierarhia somatică.
• Nivelul individual cuprinde organisme cu un grad de
organizare diferit (acelulare, unicelulare, coloniale sau
pluricelulare) în alcătuirea cărora intră entităţi variate: atât
sisteme biologice (celule, ţesuturi, organe, complexe de
organe), cât şi sisteme nevii (atomi, molecule,
macromolecule). Sistemele nevii din alcătuirea organismelor
pot exista şi în afara acestora, pe când sistemele biologice
aparţinând organismului nu pot exista de sine stătător în stare
naturală. Prin urmare, în ierarhia somatică sunt integrate atât
sisteme lipsite de viaţă cât şi sisteme vii, alcătuind ceea se
poate numi nivelurile de integrare (totalitatea sistemelor atât
biologice cât şi nebiologice, ierarhizate, cuprinse în structura
unui organism).
• Funcţiile esenţiale ale individului, indiferent de gradul
său de organizare, sunt legate, pe de o parte de
autoconservarea, automenţinerea sa şi, pe de altă parte,
de reproducere. Intre cele două categorii de funcţii există
o legătură extrem de strânsă: funcţia de reproducere se
poate realiza doar dacă individul şi-a realizat funcţiile
fiziologice de automenţinere.
• Procesele caracteristice sistemelor din acest nivel de
organizare (excepţie fac sistemele acelulare) sunt:
metabolismul, ereditatea şi variabilitatea. Inţelegerea
corectă a acestor procese este esenţială pentru
înţelegerea procesului evoluţiei, a factorilor care asigură
acest proces.
• Ca orice sistem biologic, individul biologic prezintă
însuşirile fundamentale cunoscute: integralitate, echilibru
dinamic, autoreglare.
In concluzie, indivizii biologici au o serie de
trăsături proprii:
– metabolismul
– existenţa în timp limitată genetic
– ontogenia (epigeneza şi dezvoltarea
embrionară)
– capacitatea mare de autoreglare
– reprezintă sursa variabilităţii - materialul
pentru selecţie.
Metodele de studiu folosite pentru evaluarea caracterelor
indivizilor biologici care au semnificație pentru procesul
evolutiv sunt variate:

- Observarea caracterelor fenotipice

- Metode de anatomie comparată
- Metode de biologie moleculară
- Metode moleculare (genetică moleculară – studiul
acizilor nucleici și proteinelor pentru evidențierea
variabilității genetice, a structurii și funcțiilor
materialului genetic)
- Metode de chimie și biochimie etc
In concluzie, indivizii biologici prezintă o
serie de particularități determinate genetic
(codificate de gene specifice), diverse
(variabilitate genetică), care se transmit
ereditar și care reprezintă materialul pe
care, la nivelul populațiilor pe care indivizii
biologici le formează, acționează selecția
naturală asigurând, în final, adaptarea la
condițiile de mediu.
 NIVELUL POPULAŢIONAL SAU AL
SPECIEI
Nivelul populaţional (al speciei) este sistemul supraindividual,
infraspecific care poate exista, de sine stătător, timp nedeterminat.
In acest fel, populaţia este forma elementară de existenţă a speciei
(specia este reprezentată de cel puţin o populaţie în condiţii
naturale). Populaţia reprezintă unitatea elementară a evoluţiei şi
obiectul principal al selecţiei.
Procesul caracteristic al populaţiei îl reprezintă relaţiile intraspecifice
(intra-populaţionale), contradictorii şi unitare în acelaşi timp, care
determină organizarea şi funcţionarea sistemului în cadrul
ecosistemului
Polimorfismul este o noţiune ce se leagă de structura populaţiilor
locale, de faptul că în structura acestor populaţii există unităţi
structurale diferenţiate. Deosebirea dintre polimorfism şi
variabilitatea individuală (formă de heterogenitate individuală)
constă în aceea că polimorfismul presupune existenţa unor grupări
de indivizi în interiorul populaţiei, care au anumite trăsături comune.
In interiorul fiecărei grupări de indivizi există diferenţe datorate
variabilităţii individuale.
Deosebirile dintre categoriile de indivizi pot fi de două tipuri:
fenotipice (nu sunt determinate genetic) şi genetice,
ceea ce înseamnă că, în funcţie de acestea,
polimorfismul poate fi şi el împărţit în două categorii de
fenomene: polifenism şi polimorfism genetic.

Polifenism = diferențe fenotipice între indivizi aparținând

aceleiași specii, cu menținerea structurii genetice (a
genotipului). Ex. diferitele stadii larvare de la insecte,
peşti, structura pe vârste a populaţiei.

Polimorfism genetic = existenţa unor categorii de indivizi

care se deosebesc între ei din punct de vedere genetic,
caracteristica fiind legată de structura genetică a
populaţiei. Ex. dimorfismul sexual, polimorfismul grupelor
sanguine la om şi la alte mamifere etc.
 Polimorfism genetic la coccinelle

Polifenism la furnici

Polimorfism genetic la gasteropode

Polimorfism intraspecific la fluturi – valoare adaptativă –
melanism industrial
Polimorfism molecular intraspecific la Capsella bursa-
pastoris (metoda RAPD)
Semnificația polimorfismului – soluţia cea mai avantajoasă pentru
populaţie este ca în structura sa să existe mai multe categorii de indivizi,
cu structură genetică specifică, care în totalitatea lor să poată face faţă
atât presiunii duşmanilor cât şi factorilor de mediu şi să asigure
supravieţuirea populaţiei.

Există situaţii în care, anumite caractere fenotipice nu au valoare

adaptativă, ele fiind neutre, dar sunt menţinute în populaţii cu frecvenţă
relativ mare.
- ex: variaţia numărului de pete pe aripile buburuzelor. Examinarea mai
atentă a particularităţilor indivizilor respectivi a evidenţiat faptul există o
relaţie între culoarea şi numărul de pete de pe aripile acestor insecte şi
rezistenţa la anumiţi poluanţi (cum ar fi hidrogenul sulfurat), ceea ce
înseamnă că structura genetică este cea care are valoare adaptativă.
- exemple în care trăsăturile genetice nu se manifestă în mod vizibil în
fenotip, ci există doar anumite trăsături fiziologice - cazul polimorfismului
grupelor sanguine la om (patru grupe sanguine determinate de combinaţia
specifică a trei gene) este considerat ca neavând valoare adaptativă ci are
doar rol în caracterizarea diferitelor grupe umane (rase), fiind o dovadă a
originii comune şi a înrudirii cu alte specii. Cercetările mai atente asupra
grupelor sanguine au arătat însă că există unele diferenţieri între acestea: se
pare că persoanele cu grupa A sunt mult mai sensibile la variolă, iar cei cu
grupa O au o mai mare sensibilitate la ciumă.
Polimorfism intraspecific util pentru ameliorare
 Autoreglarea la nivel populațional

Numărul indivizilor unei populaţii este un caracter complex şi foarte important, nu

ca cifră absolută ci doar ca nivel numeric care exprimă o însuşire a populaţiei.
Acest parametru nu rămâne constant de la o generaţie la alta ci modificarea sa
în timp (dinamica numărului) reflectă starea populaţiei: de prosperitate sau de
declin, precum şi relaţiile ei cu ecosistemul în care este integrată. Numărul de
indivizi dintr-o populaţie este rezultanta raportului dintre natalitate (numărul de
organisme ce sunt produse în populaţie într-un interval de timp) şi mortalitate
(numărul de indivizi pe care-i pierde populaţia într-un interval de timp), făcând
abstracţie de influenţa imigrărilor şi emigrărilor, dar ținând cont de factori
interni şi externi (abiotici şi biologici: temperatura, compoziţia chimică a
mediului, nivelul de oxigenare, valoarea pH, sursa de hrană, relaţiile cu alte
specii etc). Printre factorii interni sunt de menţionat:
– natura speciei,
– ritmul de înmulţire (la speciile inferioare ritmul de înmulţire este foarte mare,
deoarece şi rata mortalităţii este mare; la organismele superioare prolificitatea este
mai scăzută deoarece, datorită unor mijloace de apărare mai eficiente şi
mortalitatea este mai scăzută),
– longevitatea indivizilor (la speciile inferioare longevitatea este scăzută, ea fiind
compensată de o prolificitate mare, de un număr mare de generaţii într-un timp
scurt),
– structura pe sexe a populaţiei şi raportul numeric dintre sexe – influenţează
prolificitatea şi, implicit, nivelul numeric al populaţiei
 Strategii de reproducere
In decursul evoluţiei speciilor, în strictă legătură cu
relaţiile interspecifice şi cu factorii abiotici, fiecare
specia şi-a elaborat o anumită strategie prin care să
realizeze şi să menţină un efectiv suficient pentru
supravieţuirea ei în ecosistemul din care face parte.
Aceste strategii de reproducere privesc în primul
rând numărul şi calitatea descendenţilor produşi de
o populaţie. Ele pot fi grupate într-un şir continuu –
de la o formă extremă reprezentată de populaţiile
ce produc un număr mare de indivizi, cu mare
variabilitate dar cu o supravieţuire redusă (strategia
de tip r), până la cealaltă formă extremă,
reprezentată de specii care produc un număr mic de
descendenţi, cu mare capacitate de supravieţuire
(strategia de tip K).
Mecanisme de reglare a numărului şi densităţii
indivizilor dintr-o populaţie. Menţinerea în
limite optime a numărului de indivizi şi a unei
structuri adecvate într-o populaţie se realizează
prin mecanisme variate şi complicate, cum ar fi:
– Reglarea chimică a densităţii (Rana pipiens)
– Mecanisme active de reglare a densităţii
populaţiilor (Teredo navalis)
– Canibalismul (biban)
– Succesiunea la hrănire (Tyto alba)
– Mecanisme complexe de reglare (șoareci)
 Reglarea chimică a densităţii Canibalismul

Mecanisme active
Succesiunea la hrănire
 Relaţii intraspecifice
• Relaţiile intraspecifice sunt deseori privite unilateral: la expresie a
unei „lupte” severe între indivizi sau populaţii aparţinând aceleiaşi
specii sau, din contră, ca relaţii de perfectă armonie. In realitate
relaţiile intraspecifice, şi mai exact cele intrapopulaţionale sunt mai
complexe, ele constând din interacţiunea unor indivizi sau grupări
de indivizi, ca subsisteme ale populaţiei, cu ceilalţi indivizi sau
celelalte grupări ale populaţiei (deci restul sistemului).
• Relaţiile intraspecifice trebuie apreciate după semnificaţia lor
biologică, în funcţie de rolul lor în viaţa sistemului din care fac parte,
deci a sistemului populaţional. Principala caracteristică a relaţiilor
intraspecifice este aceea că ele sunt finalizate, orientate în sensul
asigurării supravieţuirii populaţiei date, a perpetuării şi prosperării
acesteia, ele fiind utile populaţiei. Oricare ar fi forma pe care o
îmbracă relaţiile respective, important este rezultatul lor în raport cu
semnificaţia acestor relaţii pentru populaţiei, fenomenele ce au loc în
cadrul unei populaţii reflectând mecanismele prin care se
desfăşoară respectivele fenomene: lupa între masculi, canibalism,
cooperare între indivizi. Semnificaţia acestor relaţii poate fi înţeleasă
doar prin prisma ierarhiei sistemului superior, în care populaţia
(specia) dată este integrată.
Relaţiile intraspecifice ce decurg din programele „pentru
sine” îşi au originea în necesitatea de supravieţuire a
indivizilor, a organismelor individuale în condiţiile concrete
de mediu, cele mai importante fiind cele trofice (ce rezultă
din necesităţile de procurare a hranei) şi cele de protecţie
(de apărare faţă de factorii abiotici şi biotici ai mediului).
Relaţiile intraspecifice ce decurg din desfăşurarea
programelor superioare rezultă din rolul indivizilor în
cadrul populaţiei, din funcţiile specifice pe care le
îndeplinesc aceştia şi care au menirea să asigure
menţinerea şi prosperitatea speciei. De obicei, asemenea
funcţii nu sunt îndeplinite de indivizi izolaţi ci prin
interacţiunea unui anumit număr de organisme, deci de
populaţii. Relaţiile intraspecifice corespunzătoare rezultă din
necesităţile de reproducere, de reglaj numeric a populaţiei,
de reglare a structurii (pe vârste, fenotipice şi genotipice) a
populaţiei.
Relaţiile intraspecifice ce decurg din interacţiunea
dintre programele „pentru sine” şi cele superioare
generează numeroase categorii de fenomene şi procese
legate de reproducere, de reglarea densităţii, a structurii
populaţiei. Astfel la grupele de animale la care apar
fenomene de selecţie sexuală (crustacee, insecte,
diferite grupe de vertebrate) se cunosc diferite trăsături
fiziologice, morfologice, comportamentale, perigamice
(coarne, colţi, creste, pene, culori, „dansuri”, cântece,
mirosuri) sau alte mijloace menite să impresioneze
indivizii de acelaşi sex sau de sex opus. Deseori, unele
dintre aceste caracteristici au o dezvoltare exagerată,
ele fiind calificate de unii autori drept „hipertelii”, adică
structuri al căror grad de dezvoltare depăşeşte utilitatea
lor. Această interacţiune nu este întotdeauna
armonioasă: apar deseori contradicţii între cele două
categorii de programe, ceea ce generează relaţii
contradictorii intrapopulaţionale: ex. anguila, somonul.
 NIVELUL BIOCENOTIC
Biocenoza cuprinde totalitatea populaţiilor ce interacţionează şi
formează un întreg la nivelul unui anumit teritoriu specific numit
biotop. Biocenoza, împreună cu biotopul (care cuprinde resursele
primare şi condiţiile de mediu) formează un sistem mixt numit
ecosistem, Prin urmare, ecosistemul este un sistem supraindividual
elementar, capabil să asigure reciclarea substanţelor.
Procesul caracteristic, contradictoriu şi unitar, al ecosistemului este
reprezentat de relaţiile interspecifice (conexiuni structurale şi
funcţionale dintre populaţiile aparţinând unor specii diferite), relaţii
care sunt de obicei complementare din punct de vedere funcţional
(producători primari, consumatori, descompunători). Aceste
conexiuni determină principalele însuşiri fundamentale ale
sistemului: integralitatea ca şi realizarea autocontrolului stărilor sale
şi a proceselor. De asemenea, un rol important în realizarea
funcțiilor ecosistemului și în procesul evolutiv îl au relațiile cu
mediul abiotic.
Ecosistemul reprezintă mediul care generează selecţia naturală şi
în care se desfăşoară evoluţia populaţiei.
RELAȚII INTERSPECIFICE
 Relațiile cu mediul abiotic
Apa
Temperatura

Variaţia dimensiunii botului şi al urechilor la

trei specii de vulpi: vulpea arctică (A), vulpea
comună (B) şi vulpea africană (C)
Lumina
Presiunea, compoziția
chimică și lumina