caractere de

determinare
În vederea determinării soiurilor de păr, se
apreciază:
vigoarea pomului;
forma de coroană;
culoarea ramurilor anuale şi a lăstarilor;
modul de creştere a lăstarilor (drept
geniculat, sinuos),
lungimea internodurilor,
forma, mărimea şi desimea lenticelelor;
caracterele frunzelor, a inflorescenţelor şi
florilor;
 Caracterele care se determină la frunze sunt:
 - mărimea: după mărime, frunzele pot fi: mari
(Untoasă Bosc, Curé); mijlocii (Abatele Fetel); mici
(Olivier de Serres);
 - forma: după formă frunzele pot fi: ovate
(Untoasă Diel, Untoasă Bosc); ovat-rotunjite (Curé);
eliptice (Williams);
 - poziţia limbului: plan (Curé); involut (Untoasă
Hardy);
 - marginea limbului: la unele soiuri marginea
limbului este întreagă (Untoasă Hardy), la altele
serat-dinţată (Curé) sau fin-serată (Favorita lui
Clapp).
 În general, la păr frunza este glabră. Pubescenţa
este mai frecventă pe partea inferioară (Contesa de
Paris).
 este un corimb sau o umbelă, de regulă într-o
inflo-rescenţă se găsesc 5-8 flori. Există soiuri
care au 10-11 flori într-o inflorescenţă. La soiul
Beurré Liegel, într-o inflorescenţă se găsesc până
la 20 de flori. Existenţa unui număr mare de flori
într-o inflorescenţă este un defect, dat fiind faptul
că majoritatea florilor nu sunt fecundate, iar cele
care evoluează spre fruct, cad fiziologic.
 În funcţie de ordinea de deschidere a florilor în
inflorescenţă, soiurile de păr pot fi împărţite în trei
grupe:
 a) soiuri la care se deschide mai întâi floarea
centrală (ca la măr) (Williams, Favorita lui Clapp);
 b) soiuri la care deschiderea florilor are loc de la
baza inflorescenţei (invers faţă de măr) (Untoasă
Giffard, Curé, Deacana Comisiei);
 c) soiuri la care deschiderea florilor în inflorescenţă
este variabilă (unele încep cu floarea centrală, altele
cu florile de la bază) (Ducesa D’Angoulême,
Untoasă Diel).
În funcţie de epoca de coacere a fructelor
soiurile de păr se împart în trei grupe:
soiuri de vară, cu coacere în iulie-august;
soiuri de toamnă cu coacerea în septembrie
- noiembrie;
soiuri de iarnă, care ajung la maturitatea de
consum în timpul păstrării (pot fi păs-trate
până în martie-aprilie).
se apreciază în funcţie de diametru şi greutate,
astfel:

- fructe mici, cu diametrul mare sub 6 cm şi

greutatea sub 150 g (Untoasă Giffard);

- fructe mijlocii cu diametrul mare între 6,1-7 cm

şi greutatea între 151-200 g (Williams, favorita lui
Clapp);

- fructe mari cu diametrul mare între 7,1-8 cm şi

greutatea între 201-300 g (Republica);

- fructe foarte mari cu diametrul mare peste 8 cm

şi greutatea peste 300 g (Conference, Abatele
Fetel, Passe Crassane).
 sunt mai frecvente următoarele forme de
pere:

 sferic-turtită(maliformă) (Olivier de Serres);

 sferică (Passe Crassane);
 sferic-alungită (Decana de toamnă);
 invers-ovoidă (Buna Luiză D’Avranches);
 conic-trunchiată (Williams);
 scurt-piriformă (Favorita lui Clapp);
 piriform-alungită (Untoasă Bosc);
 măciucată (Bella de Giugno)
Forme de pere
 Culoarea pieliţei fructelor. La pere pieliţa este mai puţin
colorată comparativ cu merele. Multe soiuri au numai culoare
de fond (Williams), unele au şi culoare de acoperire (Favorita
lui Clapp). Culoarea suprapusă apare rar la păr sub formă de
puncte roşii şi mai rar sub formă de dungi (Buna Luiză
D’Avranches).

Rugina este mai frecventă şi mai intensă la pere decât la mere. Apare
sub formă de puncte, pete sau acoperă fructul peste tot (Untoasă Bosc).
Lungimea pedunculului la pere
 După poziţia faţă de axul longitudinal al fructului,
pedunculul poate fi: drept sau oblic . Pedunculul
poate fi prins pe un mamelon cărnos sau într-o
mică depresiune. Cavitatea pedunculară este
prezentă numai la anumite soiuri de pere şi este
mai superficială ca la măr, netedă sau vălurată.

Poziţia pedunculului faţă de fruct

 Caliciul poate fi închis, semideschis sau
deschis.
 Cavitatea calicială are mărime, formă şi
adâncime variabilă în funcţie de soi. La unele
soiuri (Untoasă Clairgeau), uneori cavitatea
calicială lipseşte.
este mai suculentă ca la măr, de consistenţă mai
slabă, mai dulce, aciditatea mai redusă. La unele
soiuri sunt prezente sclereidele şi astringenţa.
- culoarea pulpei este diferită în funcţie de soi:
albă (Contesa de Paris), alb verzuie (Untoasă
Giffard), alb-gălbuie (Williams), roşiatică (Sângerii
de vară);
- consistenţa pulpei este un caracter de soi şi este
corelată cu suculenţa şi poate fi:
- fondantă - foarte fină, puternic suculentă (se
topeşte în gură) - Favorita lui Clapp;
- untoasă - foarte fină, dar mai densă comparativ
cu fondanta, foarte suculentă: Passe Crassane,
Untoasă Bosc;
- tare, pietroasă, aşchioasă - cu suculenţă redusă,
fără fineţe cu un colier evident de sclereide: Cap de
pisică.
Pulpa se prăbuşeşte din interior la supracoacere
(Untoasă Bosc, Williams etc.)
Pulpa este mai suculentă ca la măr, de consistenţă
mai slabă, mai dulce, aciditatea mai redusă. La
unele soiuri sunt prezente sclereidele şi
astringenţa.
- culoarea pulpei este diferită în funcţie de soi:
albă (Contesa de Paris), alb verzuie (Untoasă
Giffard), alb-gălbuie (Williams), roşiatică (Sângerii
de vară);
- consistenţa pulpei este un caracter de soi şi este
corelată cu sucu-lenţa şi poate fi:
- fondantă - foarte fină, puternic suculentă (se
topeşte în gură) - Favorita lui Clapp;
- untoasă - foarte fină, dar mai densă comparativ
cu fondanta, foarte suculentă: Passe Crassane,
Untoasă Bosc;
- tare, pietroasă, aşchioasă - cu suculenţă redusă,
fără fineţe cu un colier evident de sclereide: Cap de
pisică.
Pulpa se prăbuşeşte din interior la supracoacere
(Untoasă Bosc, Williams etc.)
 Sclereidele sunt celule lignificate dispuse în
jurul lojilor seminale (ovarului). La unele
soiuri lipsesc (Williams), la altele sunt
aproape imper-ceptibile (Untoasă Bosc), iar
la alte soiuri sunt grosiere, evidente
(Republica, Cap de pisică). Prezenţa
sclereidelor în cantitate mare este un
defect.
 Aroma poate fi: intensă (Olivier de Serres),
potrivit de intensă (Williams), slabă (Untoasă
Bosc) sau poate lipsi (Curé).
 Lojile seminale au pereţii cartilaginoşi şi
fragezi.
 Axul fructului este mai pronunţat decât la
mere iar la supracoacere se detaşează
împreună cu pedunculul.