ŞTIINŢE

COMPORTAMENTALISTE

Prof.univ.dr. Mihaela RUS

 Responsabilitatea civilă a medicului

- înseamnă respectarea în activitatea medicală a "regulilor

mari" de responsabilitate medicală.

Aplicarea activităţii medicale conform „marilor reguli" a

responsabilităţii contractuale implică „întâlnirea" a trei condiţii
clasice:
• o greşeală,
• un prejudiciu,
• o legătură de cauzalitate între greşeală şi prejudiciu.
 Greşeala constă în necunoaşterea uneia din obligaţiile medicului,
care dau greutate actului medical

Există două mari categorii de greşeli medicale:

1. Greşeli faţă de conştiinţa medicală;

2. Greşeli faţă de ştiinţa medicală.

1) Greşeli faţă de conştiinţa medicală
- Conceptul de conştiinţă acoperă pe de o parte problema informării
şi a consimţământului pacientului, iar pe de altă parte obligaţia
medicului de a se dărui trup şi suflet, în totală independenţă,
asistenţei medicale.
- Conştiinţa medicului impune obligaţia fundamentală de a informa
pacientul şi de a "primi" consimţământul declarat (acordul) faţă de
investigaţiile şi asistenţa diagnostico-terapeutică care i se propune
- Dacă informarea nu este respectată şi bolnavul nu cunoaşte riscurile
care pot apare, se ajunge la "punctul esenţial", în contencios.
- Obligaţia de a avea acordul bolnavului este impusă din respect faţă
de om, iar încălcarea acestui principiu constituie pentru medic o
insultă grava adusă drepturilor bolnavului.
- Informarea pacientului se poate face prin diferite mijloace, în scris
sau cu "martori".
2) Greşeli faţă de ştiinţa medicală (medicină)
-Aceste greşeli se fac şi se repetă în jurul cunoştinţelor care ar
trebui dobândite (câştigate) în ştiinţe ("noutăţi recunoscute, de
ultimă oră") pe care medicul nu le posedă şi deci nu poate efectua
un act medical precis, performant (de cel mai bun nivel).
- Medicul este obligat de a acorda asistenţă conform cunoştinţelor
noi din medicină, adică datele efectiv cunoscute şi recomandate în
literatura medicală internaţională şi în ţara respectivă la data
acordării asistenţei
-Practicianul care a stabilit un diagnostic corect, informează
pacientul său de riscurile posibile şi ia precauţiile necesare,
înconjurându-se de o echipă competentă care trebuie să fie
ireproşabilă, inclusiv din punct de vedere tehnic.
 Canale, mesaje şi forme de feed-back prin care se
realizează comunicarea interpersonală
Definirea comunicării
-Reprezintă procesul transmiterii, recepţionăm, stocării, prelucrării şi
utilizării informaţiilor.
- Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă
comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spaţiu de
comunicare care îi este propriu.
- Comunicaţia a devenit obiect de cercetare interdisciplinară, fiind
abordată din diverse unghiuri de vedere de ingineri, sociologi,
psihologi, lingvişti, informaticieni, etc.
- Cel mai elementar act al comunicării presupune un emiţător care,
utilizând un anumit limbaj, codifică un mesaj pe care urmează să-1
transmită; un canal ce constă dintr-un mediu fizic care, în virtutea
proprietăţilor sale, asigură transmiterea nealterată a acestui mesaj; şi
un receptor care primeşte mesajul, îl decodifică şi îi identifică
sensul.
Comunicarea interumană este definita drept "transfer al informaţiei
şi înţelesului (semnificaţiei) de la o persoană la alta" (Davis şi
Newstrom, 1985)

Ea este considerată ca o punte de legătură între oameni, "un mijloc

prin care o persoană transmite un mesaj alteia, aşteptându-se la un
răspuns" (Johnson, 1986).

Ea presupune cel puţin două persoane în care fiecare poate juca,

alternativ, atât rolul de transmiţător (emiţător) cât şi de receptor.
 Axiome ale comunicării:

Axioma 1: "Comunicarea este inevitabilă" sau, altfel spus, "Non-

comunicarea este imposibilă", atâta timp cât între doi interlocutori
comunicarea nu se limitează la componenta verbală ci include
procesul complex al mişcărilor corporale voluntare sau involuntare,
gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului individual, îmbrăcaminţii, care,
toate au o valoare comunicativă foarte bogată.
Poziţia corpului, expresia feţei, felul în care păşim pot comunica
interlocutorului o mulţime de informaţii despre starea sufletească,
starea sănătăţii, atitudinea faţă de partener etc., chiar dacă n-a stat în
intenţia comunicatorului să le transmită.
 Axioma 2: "Comunicarea se desfăşoară la două niveluri:
informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de
interpretare a conţinutului celui dintâi".
- în funcţie de natura relaţiei dintre interlocutori, aceiaşi informaţie
poate fi transmisă pe un ton poruncitor sau rugător, într-o formă
amabilă sau ostilă, efectul ei fiind, evident diferit.
- Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare etc., pot duce la
întreruperea comunicării.
- Când o relaţie este deteriorată, participanţii urmăresc cu mai mare
atenţie simptomele relaţiei şi-şi vânează reciproc indiciile
nonverbale, care ar justifica, în opinia lor, afectarea relaţiei: soţia îşi
acuză soţul că i-a vorbit pe un ton arţăgos, că i-a răspuns plictisit etc.
 Axioma 3: "Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi
tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns".

exemple:
- un soţ se închide în sine pe motiv că îl cicăleşte soţia; aceasta
afirmă că procedează astfel, pentru a-1 scoate din pasivitate.
- Un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, motivând că
altminteri greşesc; aceştia afirma că greşesc pe motiv că sunt prea
strict supravegheaţi.

Axioma 4: "Comunicarea este ireversibilă". Odată emis, mesajul

produce întotdeauna efecte: direct sau indirect, mai rapid sau mai
târziu, pe termen scurt sau de durată.
- Deşi în unele situaţii încercăm să "dregem" lucrurile, să ne
"retragem" cuvintele, să "prezentăm scuze", efectele nu pot fi
anihilate.
Tipuri de comunicare
 Controlul expresiei faciale
(şi a informaţiei afective
exprimate prin ea) îmbracă, de
regulă, trei forme:
• inhibarea reacţiei;
• exagerarea reacţiei;
• mimarea reacţiei contrare
Poziţia A
- resemnat,
dezinteresat,îndoielnic
Povestind, întrebător

Poziţia B
- agitat, automulţumit, furios
Nepăsător, povestind

Poziţia C
- timid, ruşinat, modest,
atotştiutor
supărat

Poziţia D
- surprins, dominant, suspicios
Nehotărât, mândru
 Comunicarea în relaţia medic-pacient

Comunicarea este procesul cheie în medicină, fie că e vorba de

comunicarea dintre medic şi pacient, fie dintre diverşi profesionişti
implicaţi în îngrijirea medicală, fie între aceşti profesionişti şi
public în general.

Cea mai importantă este comunicarea între medic şi pacient întrucât

ea furnizează datele necesare stabilirii diagnosticului.

Pentru multe boli cronice comunicarea este, virtual, unica formă de

tratament, sfatul, suportul, informaţia fiind esenţiale în a ajuta
bolnavii să se adapteze la un stil de viaţă mai limitat impus de boală
 Cunoaşterea de către medic a problemelor care influenţează starea
de sănătate a pacienţilor.
Tipul de probleme nesesizate de
Procentul problemelor
către medici nesesizate de către medic
Starea de tristeţe a pacientului 38%
Existenţa unei sarcini dificile de 24%
îngrijire a unei persoane bolnave sau
în familie
Violenţa sau ameninţarea cu violenţa a 19%
pacientului, din partea unei persoane
apropiate (soţ, soţie, etc)
Narcomania la un prieten apropiat sau rudă 45%
Conflict grav cu o persoană apropiată 46%
Singurătatea 30%
Familie dezorganizată 29%
Şomaj pe o durată mai mare de 6 luni 47%
Condiţii de muncă stresante 53%
 Responsabilitatea îmbunătăţirii comunicaţiei revine în ultimă
instanţă medicului, de vreme ce el deţine controlul asupra
consultaţiei şi determină forma şi conţinutul ei.

Duffy, Hamerman şi Cohen au identificat 10 tipuri de abilităţi

comunicaţionale în relaţia medic-pacient5 într-o cercetare făcută pe
20 de medici interni şi rezidenţi şi 60 de pacienţi, abilităţi întâlnite
cu o frecvenţă distribuită între 27% şi 97%.
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE