TEORII ALE CONDIŢIONĂRII

TEORII ALE CONDIŢIONĂRII

1. Teoria clasică a condiţionării

(pavloviană)
2. Teoria condiţionării
instrumentale (operante)
3. Teoria învăţării sociale
1. Teoria clasică a condiţionării
(pavloviană)

Condiţionarea clasică – atunci când

un eveniment accidental are
consecinţe pentru comportamentul
ulterior al individului.
Ex: o pisică s-a urcat din întâmplare
pe o plită încinsă – ea nu se va mai
urca niciodată pe acea plită,
indiferent dacă este caldă sau rece.
 Condiţionarea clasică
Condiţionarea
clasică a fost
descoperită de
fiziologul rus Ivan
P. Pavlov (1849-
1936), câştigător
al premiului Nobel
pentru medicină în
1904.
El a avut contribuţii importante în
domeniul fiziologiei, aria lui de interes fiind
măsurarea şi analiza secreţiilor gastrice
care însoţesc procesul digestiv. A reuşit să
măsoare cu acurateţe cantitatea de suc
gastric produsă de diferite tipuri de
alimenteşi a privit secreţia sucurilor
gastrice ca pe un reflex fiziologic.
După ce a câştigat premuil Nobel, Pavlov
şi-a îndreptat atenţia spre o serie de
descoperiri accidentale pe care le făcuse în
timpul experimentelor sale.
Într-unul dintre experimentele sale, Pavlov
a secţionat esofagul unui câine, pentru ca
hrana pe care acesta o înghiţea să nu mai
ajungă în stomac. A descoperit că atunci
când câinele lua mâncare în gură,
stomacul acestuia secreta la fel de mult
suc gastric ca atunci când mâncarea
ajungea în stomac. Acest act reflex al
stomacului depindea deci de stimuli
localizaţi în alte zone decât cele de contact
direct.
Ulterior, el a observat că nici măcar nu era
necesar să pună mâncare în gura câinelui
pentru a obţine secreţia de salivă şi de suc
gastric. Secreţiile respective se obţineau la
simpla vedere a hranei, sau doar la
vederea vasului gol în care se aducea de
obicei mâncarea, sau doar la vederea
persoanei care îl hrănea de obicei pe
animal.
Era evident că secreţia sucurilor gastrice
era cauzată de ceva mai mult decât de un
act reflex fiziologic automatizat care se
produce atunci când substanţa intră în
contact direct cu stomacul. Pavlov
descoperise un nou tip de reflex, pe care
l-a numit reflex condiţionat.
El a descris cu exactitate fazele
producerii acestui tip de reflex:
Importanţa descoperirii lui Pavlov
constă în faptul că orice stimul din
mediu care în mod normal este
neutru (adică nu are un efect specific
asupra comportamentului) poate fi
determinat să controleze anumite
răspunsuri prin simpla asociere cu
alţi stimuli care în mod normal
produc o reacţie fiziologică
automatizată
 Spre exemplu
Dacă un elev este supus unui eveniment stresant
într-o situaţie şcolară (să zicem la ora de
matematică profesorul s-a pierdut cu firea şi a
început să ţipe la el şi să-l jignească), atunci
corpul său va răspunde prin reacţii defensive:
creşterea ritmului cardiac, a tensiunii arteriale, a
secreţiei de adrenalină, etc. Aceste răspunsuri
pot să devină condiţionate cu situaţia, astfel
încât, chiar şi în lipsa evenimentului stresant,
copilul va suferi toate aceste schimbări fiziologice
în situaţia respectivă (în cazul de faţă, la toate
orele de matematică pe care la va mai face cu
respectivul profesor).
O serie de cercetători consideră astăzi că
multe dintre bolile organice, cum ar fi
hipertensiunea, ulcerul gastric sau
migrenele sunt cauzate de reacţii
condiţionate care se produc atunci când
oamenii se află în situaţii în care au
experimentat în mod frecvent stres. De
asemenea, condiţionarea pavloviană pare
să joace un rol important şi în dezvoltarea
unor tulburări psihice, cum sunt de
exemplu fobiile.
 2. Teoria condiţionării
instrumentale (operante)

Condiţionarea instrumentală – se
produce atunci când comportamentul
este învăţat prin recompensă şi
pedeapsă.
 Ex:
În jurul anului 1900, în Germania a devenit foarte
celebru cazul calului Hans, propriatatea unui
profesor de matematică numit von Osten.
Profesorul îi citea calului său probleme de
matematică, iar acesta dădea răspunsurile
corecte bătând dintr-un picior din faţă. Calul
dădea răspunsuri corecte chiar şi în absenţa
stăpânului său.
Doi psihologi, Pfungst şi Stumpf, au făcut o serie
de experimente cu calul Hans. Ei au concluzionat
în 1911 că Hans reuşea să obţină aceste
performanţe prin detectarea unor semnale
nonverbale subtile pe care persoana care îl
interoga i le furniza inconştient.
Spre exemplu, au constatat că
experimentatorii aveau tendinţa să încline
capul atunci când îi furnizau lui Hans
problema şi ulterior să-l ridice atunci când
acesta se apropia de răspunsul corect. De
asemenea, Hans părea să fie sensibil la
mişcările sprâncenelor şi tonul vocii
experimentatorului. Când calul nu-l vedea
pe cel care îi punea întrebările, el nu mai
putea răspunde corect.
Cu alte cuvinte, Hans a învăţat să
realizeze o performanţă care îi aducea
atenţie şi hrană bună.
 E.L. Thorndike
Condiţionarea
instrumentală se
leagă de numele
psihologului
american E.L.
Thorndike.
Experimentele lui, desfăşurate la Columbia
University, aproximativ în acelaşi timp cu
cele ale lui Pavlov, au fost interesate de
învăţarea pe baza consecinţelor acţiunii.
În primele sale experimente Thorndike a
studiat rezolvarea de probleme la pisici.
El plasa pisicile în cutii special construite
tip puzzle, iar mâncarea la ieşirea din
cutie. “Problema” pisicii era cum să scape
din cutie pentru a obţine mâncarea.
 experimente
În unele cazuri, soliţia ideală era să
se caţăre pe o funie şi să tragă de ea
în jos. În alte cazuri pisica avea trei
variante de soluţii.
Thorndike a observat performanţele
pisicii la încercări succesive şi a
cronometrat timpul de care avea
nevoie pisica pentru a rezolva
problema la fiecare încercare.
 Astfel:

La prima încercare pisica încerca haotic

mai multe strategii şi reuşea să iasă din
cutie doar datorită întâmplării.
La următoarele încercări, pisica reuşea să
scape din cutie de fiecare dată mult mai
repede decât la încercarea anterioară.
Deci, principiul de bază prin care pisica
găsea soluţii la problema sa era învăţarea
prin încercare şi eroare.
În analiza pe care Thorndike a făcut-
o procesului de învăţare şi eroare el
a fost preocupat în special de succes.
Astfel, succesul unei mişcări corecte
ducea la învăţarea acesteia.
Aceste experimente timpurii au dus
la conceptul de reîntărire. Pisica a
învăţat prin încercare şi eroare.
condiţionare instrumentală
Consecinţa comportamentului (primirea
hranei) a afectat modul de învăţare.
Cum comportamentul reprezintă în acest
caz instrumentul utilizat pentru
producerea consecinţei, acest tip de
învăţare a fost numit condiţionare
instrumentală.
Ea se supune unor principii diferite celor
din condiţionarea pavloviană şi este
considerată ca fiind un tip mai general de
învăţare.
Impactul istoric al acestei cercetări a fost
mult mai mare în domeniul învăţării
animale decât asupra cercetărilor privind
gândirea şi rezolvarea de probleme.
Cu toate acestea, au existat unele
încercări de a analiza şi gândirea umană în
termeii învăţării prin încercare şi eroare
sau ai condiţionării instrumentale.
Thorndike a fost membru al şcolii de
psihologie behavioriste.
De-a lungul timpului, un număr
important de psihologi americani şi-
au dedicat munca de cercetare
studierii condiţionării instrumentale,
această temă devenind între anii
1930 şi 1960 una de bază în
psihologia experimentală americană.
Dar cea mai importantă contribuţie a
fost adusă de B.F. Skinner.
 B.F. Skinner - condiţionarea
operantă
B.F. Skinner numeşte acest tip de
învățare condiţionare operantă,
deoarece răspunsul operează asupra
mediului.
De asemenea, condiţionarea clasică
pavloviană este numită de Skinner
condiţionare respondentă, deoarece
organismul doar răspunde stimulării
din mediu.
Punctul principal de interes în studiul
condiţionării operante (spune Skinner)
este frecvenţa cu care apar anumite
răspunsuri. Skinner a realizat experimente
cu şoareci şi porumbei.
El a creat un tip special de aparat
experimental, cunoscut drept “cutia
Skinner” Aceasta era dotată cu o pedală
sau o clapă ce putea fi apăsată şi un
dispozitiv de furnizare a hranei.
Animalul este plasat în această cutie şi
experimentatorul aşteaptă până când
acesta dă răspunsul dorit (şoarecele apasă
pe pedală şi porumbelul dă cu ciocul în
clapă).
Când acest lucru se întâmplă, animalul
primeşte mâncare.
Dacă nu se produce răspunsul complet,
experimentatorul trebuie să întărească
aproximările succesive ale acestuia, până
când apare răspunsul dorit.
 Spre exemplu
Dacă
experimentatorul
doreşte să înveţe
un porumbel să
meargă în forma
cifrei 8, trebuie
recompensate mai
întâi întoarcerile pe
un arc de cerc,
apoi pe un
semicerc etc.
Această procedură, de a întări
aproximările din ce în ce mai bune, până
se ajunge la comportamentul dorit, este
cunoscută sub numele de modelarea
comportamentului. Ea are o largă
aplicativitate în mediul şcolar, mai ales în
lucrul cu copiii de vârstă mică.
Condiţionarea operantă lucrează pe
principiul cauzei şi efectului: dacă un
răspuns operant dat este urmat de un
stimul de întărire, atunci creşte
probabilitatea ca răspunsul respectiv să se
repete.
Există două mari categorii de stimuli de
întărire: pozitivi şi negativi

Întărirea pozitivă – sunt stimulările premiale

(recompensele) care se dau în urma unui răspuns
corect (ex: hrană pentru animalele din
experimentele lui Skinner, note bune pentru
copii, etc.).
Întărirea negativă – sunt stimulările aversive
pe care răspunsul corect le evită sau le
îndepărtează (ex: porumbelul învaţă să apese cu
ciocul pe un buton pentru a încheia un şoc
electric). Acestea nu trebuiesc confundate cu
pedeapsa, care are rolul de a îndepărta un
comportament negativ (ex: copilul care fură
prăjituri şi este frecvent pedepsit pentru asta va
înceta după un timp să le mai fure).
 3. Teoria învăţării sociale

Psihologul
contemporan (n.
1925) americano-
canadian Albert
Bandura
A plecat în formularea teoriei sale de
la ideea că a considera mediul ca
unic factor ce determină
comportamentul (aşa cum spun
behavioriştii) este un mod prea
simplist de a privi personalitatea
umană.
 Determinism reciproc
El a fost preocupat de fenomenul
agresivităţii la adolescenţi. A sugerat ideea
că nu numai mediul determină
comportamentul, dar şi comportamentul
determină mediul.
Acest concept este denumit de Bandura
determinism reciproc şi se defineşte
astfel: lumea şi comportamentul persoanei
se determină unul pe celălalt.
Ulterior, Bandura a privit
personalitatea ca o interacţiune a trei
lucruri:
– lumea
– comportamentul
– procesele psihologice ale persoanei
Aceste procese psihologice constau
în capacitatea noastră de
reprezentare şi limbaj.
Părintele mişcării cognitiviste

În momentul în care a introdus

reprezentările în teoria sa, Bandura a
încetat a mai fi un behaviorist şi a
devenit cognitivist.
Din acest motiv el este considerat a
fi părintele mişcării cognitiviste.
Cele două concepte de bază ale
teoriei învăţării sociale sunt

învăţarea observaţională
(modelarea)
autoreglarea
 Învăţarea observaţională
(modelarea)

Dintre sutele de experimente realizate de

Bandura, cel mai cunoscut este cel numit “the
bobo doll studies”.
El a realizat un film în care o tânără studentă de-
a lui lovea o păpuşă din balon, cu burta umflată,
care avea pe o parte pictat un craniu şi pe
cealaltă parte un clovn. Păpuşa se ridica imediat
după ce era lovită (Hopa-Mitică). Fata lovea
clovnul, strigând “fraiere!”, sărea pe el, îl lovea
cu un coican, folosind deci o multitudine de
modalităţi agresive.
Bandura a prezentat acest film unor copii de
grădiniţă, cărora le-a plăcut foarte mult. Apoi au
fost lăsaţi singuri să se joace. În cameră era o
păpuşă asemănătoare şi instrumente ca cele din
film. Copiii au început să lovească păpuşa, adică
să imite fata din film în tot ceea ce făcuse.
Ceea ce a reţinut Bandura din acest experiment a
fost că aceşti copii şi-au schimbat
comportamentul fără a fi nevoie să fie
recompensaţi pentru aproximări repetate ale lui
(vezi Skinner), deci nu se potrivea cu teoriile
behavioriste ale învăţării cunoscute până atunci.
Bandura a denumit acest fenomen învăţare
observaţională sau modelare.
Procesul de învăţare observaţională se
desfăşoară în 4 paşi:

1. Atenţia
2. Retenţia (memorarea)
3. Reproducerea
4. Motivaţia
 1. Atenţia
Pentru a învăţa ceva este nevoie să
fii atent.
Orice lucru care influenţează negativ
atenţia va scădea învăţarea, implicit
învăţarea observaţională.
Astfel, dacă o persoană este
somnoroasă, nervoasă etc. sau este
distrasă de stimuli competitivi va
învăţa mai puţin.
 2. Retenţia (memorarea)
Pentru a învăţa trebuie să avem
capacitatea de a memora.
Aici intervine reprezentarea şi
limbajul – stocăm ceea ce am văzut
că face modelul sub forma imaginilor
mintale şi a descripţiilor verbale.
Odată stocată, imaginea poate fi
ulterior reprodusă prin propriul
comportament.
 3. Reproducerea
Reprezintă traducerea imaginilor sau
descripţiilor verbale în
comportament.
Capacitatea noastră de a imita creşte
odată cu practicarea
comportamentului respectiv sau
chiar şi când doar ne imaginăm că
practicăm comportamentul.
 4. Motivaţia

Persoana nu va realiza însă nimic

dacă nu este motivată să imite
comportamentul respectiv.
Bandura menţionează o serie de
motive:
Motivaţii pozitive:
– Recompensă trecută – în stil tradiţional
behaviorist
– Recompensă promisă – cele pe care ni le
putem imagina
– Recompense delegate – atunci când vezi şi
îţi aminteşti că modelul a fost reîntărit
Motivaţii negative:
– Pedeapsă trecută – în stil tradiţional
behaviorist
– Pedeapsă promisă – cele pe care ni le
putem imagina
– Pedepse delegate – atunci când vezi şi îţi
aminteşti că modelul a fost pedepsit