Coordonator: Mironov Ion Facultatea: Geografie Specilitatea: Geografie și tehnologii educaționale • Începând cu sec. al XVII-lea, tendința spre precizie în reprezentările cartografice este din ce în ce mai evidentă. Acest lucru nu ar fi fost realizabil fără aportul tehnicii. În acest sens, au fost de mare ajutor utilizarea triangulației (Snellius), descoperirea barometrului (Torricelli), perfecționarea pendulului, dezvoltarea principiilor cartometriei (Picard), cercetările privind forma Pământului (sferoid – Newton), etc. Hărțile nautice ale vremii sunt percepute ca instrumente indispensabile navigației. • Începând cu sec. al XVI-lea și al XVII-lea, producția continuă și diversificată de hărți conduce la apariția atlaselor. O bună parte din cartografii spanioli (în special cei din școala mallorcană) călătoresc și se stabilesc în Italia. Până în sec. XVIII hărțile erau folosite doar pentru realizarea diferitor probleme practice. Primele cercetări de folosire a hărților în scopuri științifice apar în secolul XVIII, odată cu apariția primelor hărți tematice și folosirea lor ca sursă de informație (izvoare cartografice ) în noile studii. În baza hărților au fost descoperite multe legități globale, au fost elucidate interconexiunea fenomenelor și chiar presupunerea existenței unor obecte încă nedescoperite. Cel mai reprezentativ produs al acelor timpuri, care a ajuns în zilele noastre sub formă de copie este Tabula Peutingeriana (după numele descoperitorului său C. Peutinger). Păstrată la Biblioteca Națională a Austriei din Viena, această hartă (de 6,75 × 0,34m), este realizată pe pergament și ne prezintă lumea cunoscută de romani dinspre Insulele Britanice la vest, până la Gange (la est). Pe ea sunt marcate șoselele Imperiului Roman, fiind marcate și distanțele dintre orașe (în mile romane).
Tabula Peutingeriana. Facsimil de Conradi Millieri, 1887/1888
• În acelaşi timp, se organizează campanii de măsurători topografice în vederea determinării lungimii arcelor de meridian pentru precizarea formei şi dimensiunilor Pământului. Această lucrare a presupus o reţea de 2000 de triunghiuri şi determinarea a 18 baze. În anul 1744 Cassini începe lucrul la prima hartă topografică naţională realizată în mod sistematic pe baze ştiinţifice. Această hartă, “Carte geometrique”, începe să apară în anul 1756, dar apariţia tuturor celor 182 de foi care o compun (scara 1:86.400) a durat vreme de trei generaţii. La elaborarea acestei lucrări au mai participat: fiul lui Cassini, Cesar Francois Cassini (1714- 1784) şi fiul acestuia din urmă, Jacques Dominique Cassini (1784-1845). Elaborării atlaselor s-a dedicat Guillaume De l′Isle (1675-1726) care în “Atlas Nouveau” aduce corecţii hărţilor olandeze elaborate de Sanson (se rectifică definitiv longitudinea Mediteranei de la 62˚ la 42˚, California este reprezentată ca peninsulă, etc.). • Phillipe Buache (1700-1773) realizează primul mapamond în care Terra este divizată în emisfere continentale şi oceanice (1734) şi pentru prima dată Canalul Mânecii este redat prin izobate. • Preciziei geografice a lui De l′Isle i se poate alătura exactitatea topografică promovată de Jean Baptiste Bougnignon d’Anville. Acesta a realizat „Nouvelle Atlas de la Chine”, material cuprinzând 46 de hărţi care fructifică cunoştinţele misionarilor iezuiţi. Jean Dupain Triel, topograf şi cartograf, publică în anul 1791 o hartă a Franţei în care reprezentarea reliefului este realizată prin curbe de nivel cu echidistanţa de 10 toise, însoţită de un profil NS. • Alţi autori francezi care au publicat atlase remarcabile, au fost: Nicolas de Fer („L’Atlas Curieux” 1705), Jacques Chiquet, Robert de Vagoudy („Atlas Universel”) şi Rigobert Bonne („Atlas Enciclopedique”). • Toate aceste lucrări alături de hotărârea Academiei Franceze de a se trecere la sistemul metric zecimal, precum şi apariţia proiecţiilor Bonne, Lambert şi Euler, ne îndreptăţesc să afirmăm că în Europa sec. al XVIII- lea, Şcoala franceză de cartografie a avut un aport considerabil la dezvoltarea acestei ştiinţe. În Ţările de Jos, experienţa acumulată de cartografi în secolele anterioare conduce la realizarea unui produs cartografic de o importanţă deosebită pentru vremea respectivă şi nu numai. Astfel, Cruquius utilizează pentru prima dată izobatele pentru reprezentarea batimetriei estuarului Merwede (Meusa şi Waal). Lucrările încep în anul 1728 şi sunt finalizate în anul 1730. Ulterior, această metodă va fi larg acceptată pentru reprezentarea reliefului (prin curbe de nivel) pe hărţile topografice.
În Anglia sec. al XVIII-lea, dezvoltarea navigaţiei atrage după
sine şi dezvoltarea ştiinţei cartografice. Edmond Halley (1656-1742), iniţiază crearea primelor hărţi tematice. În anul 1700 publică o hartă a declinaţiei magnetice din Atlantic, iar mai apoi, în 1702, extinde această reprezentare asupra întregii lumi (mai puţin zona Pacificului de unde nu dispunea de date). Aaron Arrowsmith (1750-1823) publică lucrări extrem de precis elaborate cum ar fi: Harta Oceanului Pacific (1798), şi “General Atlas” (1817). În Germania, Johann Baptist Homann (1664-1724) din Nürnberg a publicat în anul 1707 un atlas cuprinzând 40 de hărţi. Acest Atlas a fost atât de bine receptat încât a fost republicat de 126 de ori. Simultan, acelaşi autor a publicat numeroase atlase şcolare. Caracteristica creaţiei lui Homann este rigoarea maximă şi un exces toponimic. Alţi autori germani din epocă au fost: Friedrich Zurner, Leonhard Euler, Seutter, Roth, Johann Georg Schreiber, etc. În anul 1785 se pun bazele editurii Justus Perthes din Gotha, care va deveni faimoasă prin publicarea atlasului lui Adolf Stieler.
În Rusia, la iniţiativa lui Petru cel Mare, Ivan Kirilov începe
lucrările la “Atlasul Imperiului”, lucrare ce va fi terminată în anul 1745 sub conducerea matematicianului Leonhard Eule Planiglobii Terrestris Cumutoq. Hemisphaerio Caelesti Generalis Exhibitio” apărută la Nurenberg, autor Johann Baptist Homann