Sunteți pe pagina 1din 41

Puterea creştinismului de a

transcende graniţele

Hans Klein
Introducere

Ca urmare a globalizării, grupurile de populaţie


de facturi diferite ajung să se cunoască tot mai bine
şi să se amestece tot mai mult. Nu doar mobilitatea
crescută în privinţa locului de domiciliu, ci şi
interconectarea prin mijloace tehnice conduc la un
schimb de lucruri fireşti ce nu existaseră în trect în
aşa manieră. Cum reacţionăm la această stare de
lucruri? Unde există puncte de plecare pentru
îndrumarea oamenilor în a face faţă acestei noi
situaţii?
În tratarea unor astfel de întrebări se recurge
ades la exemplul unor cazuri similare din trecut, mai
ales din spaţiul cultural propriu. Şi fiindcă acesta
este de secole creştin, se pune în mod firesc
întrebarea, dacă Creştinismul are potenţialul de a
întâmpina noua provocare. Ne întrebăm aşadar: În
ce măsură este Creştinismul, prin concepţia sa în
măsură să reacţioneze pozitiv la noua situaţie? Are
premisele necesare pentru a transcende frontierele,
depăşind astfel şi propriile limite? Doresc să
răspund la aceste întrebări prin 10 teze, pe care le
voi explica pe rând.
Teza 1

Creştinismul a debutat cu pretenţia de a oferi o


evanghelie pentru toate popoarele şi s-a adresat
astfel la origini tuturor popoarelor. Prin aceasta se
subânţelege că Dumnezeul propovăduit este
stăpânul întregii lumi, iar nu numai protectorul unui
singur neam.
Când Creştinismul a pătruns în Împeriul Roman
pentru a deveni, cum s-a arătat ulterior, o religie
mondială, cadrul socio-politic dat era Imperiul
Roman cu limba şi cultura sa, în mare parte unitare.
Pietatea se practica în moduri diferite dar în această
privinţă exista toleranţă. Se vorbea în principal
greceşte, iar lumea elenismului s-a impus în mare
măsură, cel puţin în rândul intelectualilor. Explicarea
lumii se realiza în moduri diferite, diversitatea zeilor
din religiile predominante nu incomoda pe nimeni.
Filozofia încerca să-i vadă în ansamblu. În acest
punct existau tendinţe uniforme.
Pe fundalul acestei uniformităţi linvistice şi
culturale se înţelege triumful creştinismului, pe care
l-a pregătit apostolul Pavel cu misiunea sa.
Motivarea interioară a apostolului Pavel este
exprimată programatic în Faptele Apostolilor, când
cel ce se înalţă la cer grăieşte: „şi-Mi veţi fi martori
în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la
marginile pământului.“ (F.A. 1,8)
Larga răspândire a acestei concepţii o arată
afirmaţia din Evanghelia lui Marcu, după care „Mai
întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor
popoarelor“ (Marcu 13,10), iar Matei transmite în
încheierea cărţii sale îndemnul celui ce-a renăscut,
ca cei doisprezece să fie martori ai lui Iisus în
întreaga lume şi la toate neamurile (Mat. 28,18).
Solia despre un Dumnezeu care a creat şi care
întreţine lumea, fusese răspândită cu mai bine de
500 de ani în urmă de un profet, ale cărui vorbe sunt
consemnate în Isaia 40-55. Iudaismul din timpurile
acelea se dorea un crez pentru toate popoarele, dar
el avea totodată şi limite clare, date de impunerea
circumciziei şi de conştiinţa de neam, înrădăcinată
în strămoşi. Aceste limite au fost depăşite prin
Evanghelie şi mai ales datorită trăirii harului
Domnului şi a prezenţei Domnului prin primirea
Duhului Sfânt.
Teza 2

Înţelegerea dării Duhului Sfânt drept o


„tăiere împrejur la inimă” a făcut creştinismul
să apară ca un iudaism extins, depăşind
graniţe naţionale şi culturale.
Această depăşire a graniţelor s-a produs odată
cu apariţia unei noi solii, menită să reunească
oamenii într-un fel nemaicunoscut până atunci: ”Nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici
liber; nu mai este parte bărbătească şi parte
femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos
Iisus” (Gal.3,28). Cu aceasta se proclama un fel de
egalitate a şanselor. Diferenţele nu erau anulate, ci
incluse şi nu mai aveau o însemnătate reală. În
comunitatea creştinilor nu mai existau decât copii ai
Domnului, egali ca valoare şi importanţă.
Acest lucru a avut ca urmare implicarea celor mai
avuţi în ajutorarea celor nevoiaşi (Fapt.2, 42-47), iar
cei mai puternici în credinţă au fost chemaţi să se
ocupe de cei mai slabi (Rom.1,23). Diferenţele
sociale şi culturale nu mai erau semnificative, chiar
dacă existau în continuare.

Toate acestea funcţionau cu condiţia ca Iisus să


fie acceptat ca Domn. Nu în întreaga lume, ci numai
în comunitate dispăreau diferenţele, mai exact, erau
lipsite de importanţă. Domnul stăpânitor, persoana
centrală de referinţă, se afla lângă Dumnezeu, în
ceruri; nu mai exista o legătură de neam
pământească.
Teza 3

Isus avusese în viaţa sa deja o atitudine


de depăşire a barierelor (sociale). El a primit
în comunitatea sa oameni de la marginea
societăţii şi i-a fericit pe cei sărmani.
Comportamentul lui Iisus era marcat de
certitudinea apropiatei domnii a lui Dumnezeu şi de
conştiinţa faptului că prin solia sa şi prin faptele sale
tămăduitoare, se instaurează în lume domnia lui
Dumnezeu. Pornind de la această premisă a depăşit
limite, acceptând în comunitatea sa păcătoşi şi
vameşi, deci persoane discriminate din punct de
vedere social. Iar aplecarea sa către săraci i-a fost
mereu o chestiune de suflet, dacă ne gândim doar
la cuvintele sale: ”Fericiţi voi cei săraci, că a voastră
e împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 6, 20).
El a pus omul, cu nevoile sale, deasupra sabatului
(Marc. 2,27), indicând astfel că rânduielile acestei
lumi nu au voie să îngrădească grija faţă de om.

Această atitudine a lui Iisus este una de mare


înţelepciune. El porneşte de la ideea că Dumnezeul
unic este stăpânitorul întregii lumi, care începe o
lucrare nouă spre binele oamenilor, Dumnezeul care
se îngrijeşte la fel de toţi oamenii, cei buni şi cei răi,
care din această pricină trebuie iubiţi deopotrivă,
inclusiv duşmanii. În aceste condiţii nu mai poate
exista o separare a oamenilor.
Teza 4

Tendinţa de depăşire a graniţelor nu este însă


specific creştină, ea îşi are originea în înţelepciune
şi se întâlneşte în creştinism pretutindeni acolo unde
creştinismul se îmbină cu înţelepciunea. Faptul că
această îmbinare e posibilă a fost dovedită de Iisus.
Dar ea are alte premise decât creştinismul.
Înţelepciunea porneşte de la ideea că
Dumnezeu, lumea şi omul sunt fundamental buni şi
că omul trebuie doar să se integreze în lumea care
în sine e bună. De aceea înţelepciunea are caracter
internaţional şi e deschisă tuturor oamenilor,
consideraţi a fi în principiu la fel şi mai ales la fel de
buni în esenţa lor. E adevărat că există şi anomalii şi
comportamente greşite, dar acest lucru este cauzat
de neînţelegeri şi coincidenţe nefericite. Ele nu
periclitează bunul mers al lumii în istoria ei. Un
comportament bun înseamnă armonizarea cu legile
lumii. Aici se află originea îndemnului la iubire până
la iubirea faţă de vrăjmaşi.
Premisa unei asemenea înţelepciuni este o
anume bunăstare şi o capacitate de înţelegere
profundă. Gândirea sapienţială se răspândeşte în
vremuri de pace şi de bunăstare crescândă.
Egalitatea şanselor este premisa evoluţiei societăţii,
iar o viaţă dominată de înţelepciune o sprijină şi
stimulează. La această atitudine nu ajung însă
niciodată toţi membrii unei societăţi. Necazurile,
insuccesul, boala, dar şi o capacitate intelectuală
insuficientă afectează negativ atitudinea sapienţială
faţă de viaţă sau o fac pur şi simplu imposibilă.
Membrii societăţii care ajung la un asemenea mod
de viaţă sapienţial nu constituie mult mai mult de trei
sferturi din acea comunitate. În acelaşi timp trebuie
avut în vedere că lipsa de capacităţi intelectuale e
greu de compensat, fiind vorba aici de o înzestrare
care fie există, fie nu.
Aceasta înseamnă că înţelepciunea trebuie să se
aştepte – şi o şi face – ca nu toţi oamenii să ajungă
la înţelegerea ei, ba chiar să fie prost înţeleasă,
combătută sau chiar urâtă de cei ce nu vor să şi-o
însuşească. Înţelepciunea nu poate depăşi graniţa
spre o concepţie neînţeleaptă despre lume, ea
poate doar invita la participare. De aceea textele
înţelepte ale Bibliei invită la adoptarea înţelepciunii.
Faptul că există oameni care nu sunt în stare de
înţelepciune, fiindcă au prea puţină înzestrare
intelectuală, nu a fost luat în considerare de
gândirea Vechiului Orient. În pofida dinamicii
transcendente a înţelepciunii, această limită e
evidentă.
Spre deosebire de înţelepciune, creştinismul
porneşte de la ideea că lumea nu e bună, dar că va
deveni astfel. Se aşteaptă prin urmare ca lumea să
fie transformată în vederea noii ere, ca oamenii să
ducă o existenţă escatologică, adică o viaţă
orientată întru totul asupra întâlnirii cu Mântuitorul.
Acest lucru poate duce la o nouă conştiinţă de sine,
exprimată de cuvintele apostolului Pavel ”totul e al
vostru”, şi la lozinca ”toate îmi sunt îngăduite” (1
Cor. 6,12) până la totala negare a lumii prezente,
aşa cum are ea loc în Revelaţia Sfântului Ioan.
Teza 5

Transcenderea graniţelor într-o generaţie


duce întotdeauna şi la formarea de noi forme
de viaţă, care stabilesc noi graniţe, fie şi
numai într-un stil nou de viaţă.
Modelul de la care a pornit creştinismul timpuriu
a fost cel al unei mari familii, familia copiilor
Domnului. Aici puteau exista diferenţe, dar toţi
aveau aceeaşi valoare. În sânul comunităţii nu mai
existau diferenţe de clasă sau rang, nu se mai
spunea: noi şi ceilalţi, iudeii şi elenii, elenii şi
barbarii, ci toţi erau, potenţial vorbind, egali.
Sfântul apostol Pavel încurajase depăşirea
diferenţelor sociale, îndemnând la ieşirea din robie,
atunci când se va ivi posibilitatea (exegeza textului
echivoc este, de altfel, controversată), însă ucenicii
săi s-au văzut nevoiţi să găsească noi reglementări
ale raporturilor sociale, cel puţin în cadrul familiei şi
să stabilească într-un mod nou relaţia dintre bărbat
şi femeie, părinţi şi copii, stăpâni şi sclavi (Col. 3, 16
- 4,1).
Epistolele apostolice reglementează aşadar şi
viaţa comunităţii în sensul că există unii care
hotărăsc şi alţii care preiau sarcini. Creştinismul se
remodelează în cadrul lumii de influenţă elenă ca un
tertius genus, un fel de comunitate aparte, care îşi
stabileşte din nou graniţe. În domeniul social se
observase deja cu mult mai devreme că graniţele
dintre săraci şi cei înstăriţi nu dispar, altminteri
apostolul Pavel n-ar fi solicitat strângerea de
ajutoare pentru Sfinţi (Gal. 2,10).
Desigur, această strângere de ajutoare ar putea fi
interpretată ca semn al solidarităţii între egali, ceea
ce apostolul Pavel a şi făcut (2 Cor.9), însă
ajutoarele relevă întotdeauna prăpastia dintre cei ce
dau şi cei ce primesc, făcându-i pe aceştia din urmă,
dacă nu au devenit independenţi prin ajutorul primit,
să se transforme în veşnici solicitanţi. Acest lucru
duce, cu timpul, la delimitări, cel puţin în domeniul
ideal.
Teza 6

Evoluţia creştinismului arată că asemenea


delimitări au început să fie conştientizate.
Extinzându-se, biserica se percepea din ce în ce
mai mult ca adevărata valoare, la care ceilalţi pot
adera, dacă doresc, iar dacă nu, rămân excluşi.
În curând au apărut din nou deosebirile dintre
diferitele grupe: creştini şi eleni, creştini şi păgâni.
Trecerea era, ce-i drept, relativ simplă şi trebuia
făcută dinafară înspre înăuntru. În secolele 2-4
misiunea te chema în sânul bisericii, iar depăşirea
graniţelor trebuia făcută din afară. Biserica devenise
conştientă de puterea ei, dar de acum nu mai era
vorba de puterea spiritului de a depăşi graniţe, ci de
puterea preoţilor, care stabileau noi graniţe.
Teza 7

Odată cu afirmarea creştinismului în timpul


domniei împăratului Constantin I s-a realizat încă o
dată, transcederea unor limite. În principiu toţi
locuitorii lumii considerate pe atunci civilizate erau
egali în calitatea lor de creştini. Însă au apărut noi
delimitări.
Depăşirea graniţelor superioare în domeniul
social a reuşit odată cu împăratul Constantin, în
secolul al IV-lea. Acum toţi locuitorii Imperiului
Roman se puteau considera egali. Dificultăţi
întâmpinau doar aceia care nu vroiau să treacă la
creştinism. Cu timpul, ei au dispărut. Însă odată cu
transformarea creştinismului în doctrină de stat s-a
creat o situaţie nouă. Creştinismul era silit să
accepte iar diferenţe de clasă, în cadrul cărora
graniţele dintre diferitele pături sociale erau, ce-i
drept, estompate, existând totuşi delimitări clare. Şi,
pe măsură ce se instaura o anumită ordine, aceste
delimitări deveneau tot mai clare.
Fac un salt mare şi scurtez prezentarea
complicatelor evoluţii din Evul Mediu, pentru a mă
opri asupra Iluminismului. Fiindcă abia această
epocă a relativizat, pe fondul dezvoltării economice,
graniţele dintre nobilime şi pătura mijlocie, creând,
în viziunea lui Hegel, un sistem unitar, în care să nu
mai existe delimitări între diferitele pături sociale.
Dar imediat după elaborarea acestui concept, s-a
dovedit că muncitorimea în formare rămăsese
exclusă. Se crease o nouă graniţă, care urma a fi
înlăturată printr-o amplă mişcare de mase. Însă nu
toleranţa, ci eliminarea caracteriza aceste cercuri.
Pentru ele lumea nu mai era bună, ci avea să
devină bună abia odată cu revoluţia. Se observă
influenţele iudaico-creştine.
Noua situaţie se creează, de fapt, abia după cel
de-al Doilea Război Mondial. E posibil ca în
America, prin imigrarea celor mai felurite grupări şi
populaţii să fi existat tendinţe ale unei mentalităţi de
depăşire a graniţelor, dar abia mobilitatea populaţiei
din ultimele decenii şi posibilităţile cu totul noi de
transport şi comunicare au pus problema depăşirii
graniţelor într-un mod inedit .
Teza 8

Forţa creştinismului de a depăşi graniţe se arată


în epoca modernă în mişcarea ecumenică şi în
cooperarea crescândă a bisericilor şi a instituţiilor
lor, şi mai ales în conlucrarea oamenilor mobilizaţi.
Determinată de concentrarea crescândă a
oamenilor în zonele rezidenţiale şi la locul de
muncă, se conturează o nouă cunoaştere reciprocă
a diferitelor confesiuni. Acest proces are ca urmare
faptul că, la baza bisericii, separarea diferitelor
biserici este tot mai greu de înţeles. Se ştie că
fundamentul credinţei în cadrul diferitelor biserici
este acelaşi şi că Biblia determină în mare măsură
viaţa şi învăţăturile bisericii. Întrebarea este ce
importanţă i se acordă şi căror pasaje biblice li se dă
întâietate.
Colaborarea teologilor în domeniul exegezei
biblice a determinat însă, de pildă, ca între diferitele
confesiuni să nu mai existe dificultăţi insurmontabile.
E adevărat că persistă divergenţe de opinie în
interpretarea unor pasaje, dar ele traversează toate
confesiunile. Prin aceasta s-a creat posibilitatea de
dialog. În rest, diferenţele sunt în mare parte
chestiuni ale dogmei bisericeşti sau de natură
administrativă. Însă la bază ele sunt privite tot mai
puţin ca motive de scindare şi în nici un caz de
adversitate. La acest nivel, cu fiecare an ce trece,
se depăşesc graniţe sau se estompează.
Teza 9

Deoarece bisericile mari sunt mai puţin flexibile


decât cele mici, iar în cadrul celor dintâi forţa de
transcendere a graniţelor este diminuată din cauza
tensiunilor interne, este înţelept ca în viitorul
apropiat să ne aşteptăm la depăşirea graniţelor în
domenii parţiale, iar acolo unde nu se poate ajunge
la această depăşire, să aspirăm la toleranţă
reciprocă.
În cazul unor formaţiuni atât de mari, cum sunt
bisericile mondiale, nu este neapărat dezirabilă o
unificare generală. Rezultatul ar fi un monstru
bisericesc, care oricum ar trebui apoi din nou
subîmpărţit. Diferenţele de limbă şi cultură, dar şi
cele privind modul de viaţă trebuie luate în serios.
De aceea, cel puţin în viitorul apropiat, e
recomandabil să ne aşteptăm la depăşirea graniţelor
mai degrabă doar în anumite domenii, iar în altele
să aspirăm la acceptarea alterităţii colective: unitate
în diversitate. Unitatea nu rezidă în a crea
uniformitate sau chiar impunerea unei uniforme.
Teza 10

Depăşirea graniţelor spre alte religii e posibilă


doar într-o măsură foarte limitată. Atunci când are
loc, ea se realizează doar pe baza unei anume
bunăstări şi mentalităţii sapienţiale, iar nu a atitudinii
tipic creştine.
Depăşirea graniţelor spre celelalte religii e
dificilă şi aceasta din pricină că este vorba de religii.
Religia şi emoţiile se află într-o strânsă legătură. Şi
fiindcă religia presupune legătura cu divinitatea, ea
este, în esenţa ei, misionară, dar nu tolerantă. Ea
vrea să îl câştige pe celălalt pentru sine, dar nu îl
tolerează pur şi simplu. Părerea că credinţa ar fi
posibilă şi în alt fel îi periclitează propria convingere.
Doar acolo unde religia se îmbină cu înţelepciunea
este posibilă transcenderea graniţelor. Acest lucru
presupune, la rândul său, un anumit nivel de trai şi o
anume intelectualitate.
Este evident că în sânul creştinismului există
această disponibilitate. În schimb, în cadrul
islamismului asemenea voci sunt mult mai slabe şi
mai rare. Aceasta se explică prin monoteismul
pronunţat al islamicilor. Creştinismul a sădit, prin
dogma trinităţii, ideea de toleranţă, de manifestare a
divinităţii prin diferite modalităţi. Aceasta nu se
regăseşte în cadrul islamismului, deşi există,
incontestabil, trăsături ale unei cunoaşteri
sapienţiale. Acest lucru înseamnă că creştinismul ca
religie poate dispune şi aici de tendinţe de depăşire
a graniţelor, întrebarea este însă dacă această
putere nu este percepută ca o ameninţare de către
musulmani.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru celelalte religii.
Cine dispune de forţe unificatoare şi le pune în
acţiune, are un efect intimidant aupra celeilalte
tabere, în măsura în care se simte nesigură, fiindcă
astfel îi e pusă la îndoială propria identitate.
Aşadar, cine meditează asupra puterii
creştinismului de a depăşi graniţe trebuie să fie
conştient şi de faptul că puterea este întotdeauna şi
o forţă. În măsura în care ea îi integrează, grijulie, şi
pe alţii, trebuie privită ca un lucru extrem de pozitiv.
Dar mai mult ca Iisus nu va reuşi nici apostolul: cine
vine cu iniţiative îl sperie pe cel care ar fi vrut să
aibă el iniţiativa sau pe cel lipsit de ea. Ţine de
această putere de transcendere să accepţi şi
asemenea oameni, dar trebuie să fim conştienţi că
iubirea adversarului nu ”îngrămădeşte” neapărat
”cărbuni aprinşi pe capul” vrăjmaşului, după cum
spune apostolul Pavel (Rom.12, 20), ci dă naştere şi
la ură, care instigă la eliminare. Dar creştinii au fost
dintotdeauna conştienţi de acest lucru, căci: ”căci
oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde” (Marc.
8,35).
Încheiere
Imensa putere de a transcende graniţe a
creştinismului decurge din certitudinea că lumea va
deveni bună, în măsura în care nu este deja.
Fiindcă Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor şi toţi
oamenii sunt meniţi mântuirii, nu pot exista graniţe
reale care să-i despartă pe oameni. De aceea
creştinii se implică tot mereu în activităţi de
colaborare, de întrajutorare, de schimb de idei.
Creştinii se sprijină reciproc în lupta pentru o lume
mai bună, mai frumoasă, pentru ca viaţa să capete
mai mult sens. Ei cunosc greutăţile care ne amărăsc
viaţa şi depun eforturi pentru ca lumea să devină
spaţiul unei calităţi optime a vieţii.
Pentru a atinge aceste ţeluri, aspiră la o iubire
faţă de aproapele trăită cu adevărat, dusă până la
iubirea pentru duşmani. Dar tocmai această
trăsătură nu este tipic creştină, ci o dovadă de
înţelepciune. Creştinismul are cu adevărat puterea
de a depăşi graniţe doar în măsura în care se
deschide înţelepciunii. Creştinii ştiu că o asemenea
viaţă nu poate fi întotdeauna atinsă. Mântuirea este
o chestiune de timp apocaliptic. În întâmpinarea ei
merită nu doar să trăieşti, ci şi să devii activ.