Carl Gustav Jung

(26 iulie 1875 - 6 iunie 1961)

• A fost medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei
analitice.
• A făcut studii de medicină generală și psihiatrie la Basel, si a fost
profesor la Facultatea de Medicină din Zurich.
• S-a consacrat însă psihoterapiei clinice si, concomitent, cercetării
experimentale și teoretice. In 1904 întemeiaza la Zurich un laborator de
psihopatologie experimentală, valorificând observații personale și
descoperiri în domeniul asociațiilor verbale normale și patologice, al
demenței precoce și al complexelor
• Între 1907 și 1912 colaborează intens cu Freud, acesta având o
influență decisivă asupra lui Jung. Este atras in special de cercetările
acestuia legate de isterie și de vise.
• Între 1921 și 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa de Nord, în
lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona și India.
• În 1935 este ales președinte al „Societății elvețiene pentru psihologie
și domeniile conexe“.
 C. J. Jung se axează, ca medic, complet pe ceea ce se arată din
inconștient, in destinul individual, dar și în destinul omenirii de azi, atunci
când el privește cu atenție spre ceea ce se petrece in timpul în care el
stabilește ca psiholog “simptomatologia psihopată în evenimente politice”.
Potrivit lui Jung, psihicul uman este constituit dintr-un ansamblu de
structuri arhetipale ce cuprinde sinele, eul, persona, umbra și "complexul
contrasexual" animus si anima.
De asemenea, Carl Gustav Jung a folosit conceptul de arhetip in teoria
sa despre psihicul uman. El credea că personajele universale mitologice -
arhetipurile –rămân în subconștientul colectiv al oamenilor din intreaga lume.
Arhetipurile reprezintă motive umane fundamentale ale experienței evoluției
noastre; în consecință, acestea evocă emoții profunde.
 Sinele- nu este numai centrul, ci și acel perimetru care include conștient
și inconștient. Jung a opus acest sine ca centru al totalității psihice eului, centru
al conștiinței. Pentru Jung, sinele înglobează nu numai potențialitățile străvechi
ale speciei noastre umane, ci și aspirațiile spirituale ale ființei umane.
Psihologul resimțea sinele ca pe o resursă profundă a psihicului, pe care o
denumise încă din copilărie “personalitatea numărul doi” și în care putea vedea
manifestarea prezenței divine înăuntrul sufletului uman.
Eul- reprezintă centrul conștiinței noastre. Stabilitatea personalității
ființelor umane depinde de raporturile sale cu sinele. Sentimentul identității
personale este dat de eul psihic, pe care îl simțim ca fiind același, deloc
schimbat, de-a lungul întregii noastre vieți, indiferent de situațiile prin care
trecem, de oamenii pe care îi cunoaștem și care ne pot influența, de schimbările
pe care le suferă conștiința sau sufletul nostru. Perioadele de afirmare a eului
sunt copilăria si tinerețea, în timp ce în a doua parte a vieții ne dezvoltăm
sinele. Părerea lui Jung era că orice ființă umană este datoare ca, o data ce
înaintează în vârstă, să pună sinele pe primul loc și să îi acorde o importanță
majoră. De ce? Pentru ca numai astfel procesul de individuație-termen creat de
psihologul Jung-are șanse să conducă spre “iluminare” și cristalizarea unei
conștiințe superioare.
 Persona- este orientată către lumea exterioară. Ea îndeplinește o funcție de
adaptare. Jung a denumit “persona” si “arhetip social”. Persona adună în sine toate
trăsăturile acceptate social pe care le posedăm și pe care ne place să le etalăm în
fața semenilor cu care venim în contact. Persona este aproape întotdeauna
asociată cu o anumită nuanță de prefăcătorie și își are originile chiar în copilăria
fiecăruia dintre noi, atunci când ne străduim să fim nu numai pe placul părinților
noștri, ci și pe al educatorilor ori învățătorilor.

În schimb, trăsăturile care ar putea să ne pună într-o lumină nefavorabilă în

ochii celor din jur sau să ne facă mai puțin plăcuți sunt reprimate, ascunse, si astfel
ele formează componența psihologică numita umbra. Aceasta este opusă
persoanei și trăiește în regiunea inconștientului. Încercam să scăpăm de umbră
prin mecanisme precum refularea, proiecția și negarea, fie împingând-o în
subconștient, fie atribuind-o celorlalți, fie nerecunoscând pur si simplu existența.
Atunci când proiectăm umbra noastră asupra celor care reprezintă alteritatea
putem genera, din păcate, curente precum xenofobia sau rasismul.
 Animus și anima- Alături de principiile arhetipale feminin și
masculin caracterizate prin predominanța Erosului (iubire) și a Logosului
(rațiune, judecată), fiecare structură psihică particulară conține și un
“complex contrasexual” complementar: în fiecare femeie se ascunde un
animus și în fiecare bărbat o anima. Jung afirma că există o relație de
complementaritate între persona și animus-anima, în sensul că “tot ceea ce
ar trebui să se afle in chip firesc în atitudinea exterioară, însă lipsește
vădit, se va găsi fără greș in atitudinea lăuntrică”. Aceasta înseamnă că, de
exemplu, un bărbat care exhiba o virilitate ostentativa poseda de fapt
trăsături interioare de tip feminin mai accentuate decât alți semeni de
același sex cu el.
Analizând experiența îndrăgostirii, cercetătorul Jung a ajuns la
concluzia că aceasta survine atunci când întâlnim o persoană ale cărei
trăsături coincid sau seamănă într-o măsură însemnată cu animusul sau
anima noastră.
 Alfred Adler
7 februarie 1870 – 28 mai 1937
A fost un medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie
individuală, a doua școală vieneză de psihoterapie. A absolvit Facultatea de
Medicină de la Universitatea din Viena.
Adler nu a practicat niciodată psihanaliza, Freud însuşi s-a văzut obligat să
facă precizarea că Adler „nu are nimic comun cu psihanaliza”, că el a avut încă de
la început propriul său „sistem”, doctrina sa, pe care încerca să o substituie
psihanalizei. Alegând exemple care să ilustreze teoria sa a sentimentului de
inferioritate și a compensării, Adler pare a se așeza în compania unor celebrități ca
HOMER, DEMOSTENE; BEETHOVEN, MILTON.
De altfel, de Freud se va separa pentru că avea senzația că îi este subaltern, pe
când el se voia in inconștientul său un “spiritus rector”. Clifford Allen este de
părere că, din 1913, când a expus un fel de “tabla de legi” a psihologiei individuale,
Adler “nu a mai progresat nici măcar cu un deget în anii urmatori”, iar la sfârșitul
vieții predica exact același lucru ca în trecut. Un alt adlerian, M. Lavastine, observa
și el că “Adler reia adesea aceeași idee sub forme diferite”.
• “(…) tot așa descoperirea lui Adler privind inferioritatea
constituțională unor organe care dezvoltă în suprastructura
psihică un sentiment de inferioritate declanșator al luptei
pentru obținerea superiorității, a fost pusă pe seama
deficiențelor organice ale autorului, explicație pe care el, o
autosesizează. Adler a fost un copil firav, rahitic, bolnăvicios,
încât încâ din copilărie i s-a înfiripat gândul de a se face medic
pentru “a lupta contra morții”. Dar nu numai inferioritățile
fizice l-au stimulat la compensări ambițioase, ci și unele
considerate de ordin spiritual. În liceu, de exemplu, fiind foarte
slab la matematică, tatăl sau l-a obligat să repete clasa, in ciuda
recomandării unui profesor, care-l sfătuie să-și dea copilul
ucenic la o croitorie. “Dacă tata- spune Adler- ar fi ascultat de
povața profesorului, aș fi devenit probabil un bun croitor, dar
toată viața aș fi crezut că anumiți oameni au un adevărat “dar”
al cunoașterii. Repetând clasa, elevul nedotat, a devenit cel
mai bun la matematică.
 Adler a fost întemeietorul școlii de psihologie individuală, a continuat
cercetările privind problematica inconștientului, admite noțiunea de
inconștient dinamic, dar minimalizeaza rolul sexualității si al complexului
lui Oedip. Astfel a subliniat importanța egalității in prevenirea diferitelor
forme de psihopatologie. Cea mai faimoasa descoperire a lui este
complexul de inferioritate, care ține de felul cum se percepe pe sine omul și
are efecte negative asupra sănătății psihice, sau poate duce uneori la
reversul său, la năzuința de a fi superior, cu consecințe la fel de nocive.
 Pe când Freud a preluat de la Nietzsche ideea primatului sexualiății și
afectivității, Adler și-a axat concepția pe teoria nietzscheană a “voinței de
puteri”, adaptând-o la propria sa teorie a căutarii obstinate a superiorității si
așa-zisului “protest viril”, caracteristic femeilor care nu îsi acceptă condiția
de inferioritate, nici sub raport biologic, nici social. Adler susține că orice
om (nu doar nevroticii) are tendința de a-și disimula sentimentul de
inferioritate.
 Bibliografie

• Gerhard Wehr, Doi giganți: Jung și Steiner: confruntare si sinopsis;

• C.G.Jung, Opere complete, tipuri psihologice vol.6, editura Trei;
• Adler Alfred, Cunoașterea omului, editura Științifică, București,1991;
• www.garbo.ro/articol/Psihologie/9666/structuri-arhetipale-din-psihicul-
uman-sinele-eul-persona-umbra-animus-si-anima.html