Sunteți pe pagina 1din 173

CURSUL II

CÂMPUL PROTETIC ÎN
EDENTAŢIA PARŢIALĂ
DEFINIŢIA CÂMPULUI PROTETIC
Câmpul protetic este alcătuit din totalitatea
elementelor morfologice ale aparatului
dento-maxilar care prezintă raporturi de
contact cu viitoarea proteză.
Teritoriul biologic pe care se va integra
viitoare proteză parţială mobilizabilă.
Elementele morfologice sunt
grupate în:

A. Suportul dento-parodontal: preia


presiunile exercitate de proteză şi le
transmite fiziologic osului maxilar;
B. Suportul muco-osos: preia nefiziologic
presiunile transmise de proteză.
A. Suportul dento-parodontal:
Este constituit din dinţii restanţi şi
ţesuturile parodontale, elemente decisive
din componenţa câmpului protetic edentat
parţial. El este evaluat de medicul dentist
prin examen clinic şi radiologic, iar datele
obţinute sunt utilizate pentru elaborarea
diagnosticului şi a planului de tratament.
La suportul dento-parodontal se
urmăreşte:
EVALUAREA RADIOGRAFICĂ A
SUPORTULUI DENTO-PARODONTAL
(OROTPANTOMOGRAFIE)
SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL:
Numărul dinţilor restanţi şi repartizarea lor
topografică – contribuie la stabilitatea protezei
parţiale mobilizabile. Repartizarea dinţilor în
zone diferite este mult mai favorabilă stabilizării
protezelor, faţă de dinţii grupaţi pe o singură
hemiarcadă. Teoretic, un număr mai mare de
dinţi restanţi este mai favorabil pentru
stabilizarea protezelor, dar la un număr egal de
dinţi restanţi intervine modul cum sunt
repartizaţi pe arcadă.
SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL

Astfel ei pot fi prezenţi într-o singura zonă,


sau pot fi prezenţi în mai multe zone,
aflându-se în planuri diferite, separate de
breşele de edentaţie. Dinţii situaţi în mai
multe planuri, chiar dacă sunt în număr
mai redus, oferă condiţii mai bune de
stabilizare;
NUMĂRUL ŞI REPARTIZAREA:
REPARTIZAREA DINŢILOR
RESTANŢI
SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL
Poziţia şi direcţia de implantare a dinţilor
restanţi pe arcade - dinţii nu sunt
implantaţi perpendicular în oasele
maxilare. Forma semieliptică a arcadelor,
face ca fiecare dinte să prezinte o
implantare caracteristică la nivelul
arcadelor.
SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL

La maxilar, axele de implantare converg


către apex, iar la mandibulă sunt
divergente spre apex. Aceste axe
prelungite alcătuiesc un con, descris de
Villain şi numit “con de sustentaţie”.
CONUL LUI VILLAIN
Analizând acest con:
Perimetrul în care se situează apexurile dinţilor,
la maxilar este mai mic decât perimetrul
apexurilor de la mandibulă;
La maxilar, perimetrul apical este mai mic decât
perimetrul coronar, iar la mandibulă, perimetrul
apical este mai mare faţă de perimetrul coronar.
Rezultă că, dinţii superiori sunt înclinaţi în jos şi
spre exterior, iar dinţii inferiori sunt înclinaţi în
sus şi spre interior.
POZIŢIA DE IMPLANTARE

Aceste înclinări pe grupe de dinţi se


prezintă astfel:
Dinţii din grupul frontal superior sunt
înclinaţi în sens vestibulo - oral cu 5 – 10°,
iar dinţii din grupul frontal inferior cu 0 - 5°
în acelaşi sens.
Premolarii şi primul molar la maxilar sunt
înclinati cu 2 - 3° spre vestibular, iar la
mandibulă cu 2 – 3° spre lingual.
Molarii 2 şi 3 sunt înclinaţi vestibular şi
mezial la maxilar, iar cei mandibulari
lingual şi distal mai accentuat.
ÎNCLINĂRILE PE GRUPE DE
DINŢI
Morfologia coronară:
Coroanele dentare prezintă convexităţi pe
cele patru feţe laterale, linia care uneşte
convexităţile maxime fiind numită ecuator
anatomic. Linia ondulată a ecuatorului
anatomic are aproximativ aceeiaşi
orientare la toţi dinţii, doar că ea îşi reduce
curbura spre distal, devenind aproape
dreaptă la nivelul ultimilor molari.
Morfologia coronară
Acest ecuator determină un diametru
maxim în treimea de colet pe feţele
proximale şi un diametru maxim în treimea
ocluzală pe feţele vestibulară şi orală.
Acest ecuator anatomic este luat în
considerare numai în poziţia verticală a
dintelui şi are o valoare în studiul
morfologiei dentare.
ECUATORUL ANATOMIC:
PROXIMAL ŞI VESTIBULAR
ECUATORUL ANATOMIC
Morfologia coronară
Dinţii au însă o poziţie de implantare pe
oasele maxilare, caracteristică fiecăruia,
care îi corespunde un ecuator de
implantare, diferit de cel anatomic. Linia
ecuatorului de implantare a dinţilor
prezintă un grad de paralelism cu linia de
colet, faţă de care se află la o distanţă de
aproximativ 2,5 mm.
PARALELISMUL ECUATORULUI
DE IMPLANTARE CU LINIA DE
COLET
Morfologia coronară
Prin schimbarea poziţiei şi axului dinţilor
migraţi, apare un alt ecuator, numit de
malpoziţie. În zonele subecuatoriale
coronare retentive se plasează braţele
elastice ale croşetelor, în funcţie de
ecuatorul de implantare şi de malpoziţie.
Morfologia coronară
Determinarea ecuatorului de implantare şi
de malpoziţie, pentru localizarea zonelor
retentive coronare, se realizează în
concordanţă cu axul de inserţie al
protezei. Ecuatorul de malpoziţie este
caracteristic dinţilor limitanţi ai edentaţiei
care prezintă migrări orizontale. Traiectul
său nu coincide cu cel al ecuatorului de
implantare.
Morfologia coronară
Pentru tratamentele protetice, ne
interesează însă ecuatorul protetic (numit
şi linia ghid sau înălţimea de contur), care
este linia care uneşte convexităţile cele
mai mari ale dinţilor stâlpi. Traiectul
ecuatorului protetic poate coincide cu cel
al ecuatorului de implantare sau de
malpoziţie, sau poate fi creat prin pregătiri
proprotetice (proteze unidentare, punţi).
Morfologia coronară
Este utilizat pentru proiectarea protezei
parţiale scheletate dar şi pentru cea
acrilică. Ecuatorul protetic este
ecuatorul comun al dinţilor stâlpi şi
poate fi determinat cu ajutorul unui aparat
numit paralelograf.
PARALELOMETRU
PARALELOGRAF
Morfologia coronară
Concluzionând, în practică, la dinţii migraţi
şi cu axe de implantare diferite:
 În zona supraecuatorială (neretentivă) se
vor plasa elementele rigide ale croşetelor;
 În zona subecuatorială (retentivă) vom
amplasa partea activă, de ancorare a
croşetelor.
Morfologia coronară

La dinţii care şi-au păstrat poziţia de


implantare normală zonele retentive se
află la maxilar pe feţele vestibulare, iar la
mandibulă pe feţele orale.
TRASAREA ECUATORULUI
PROTETIC
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
la molarii superiori, retentivităţile favorabile
sunt situate pe feţele vestibulare;
la molarii inferiori, retentivităţile favorabile
sunt pe feţele linguale;
premolarii, datorită poziţiei de implantare
verticală, prezintă zone retentive pe feţele
vestibulare şi orale;
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
gradul de retentivitate este mai mare la
coroanele înalte, cu forme globuloase şi
mai mic la coroanele scurte, cu forme
cilindrice, dar care sunt destul de rare;
coroanele cu retentivităţi reduse, se indică
a fi acoperite cu coroane de înveliş
prevăzute cu zone retentive pe ambele
feţe.
ZONELE SUBECUATORIALE LA
MOLARI
ECUATORUL PROTETIC

Ecuatorul protetic se poate prezenta într-o


mare varietate de situaţii, variabil de la un
dinte la altul, dar în general poate fi astfel
sistematizat:
ecuatorul tipic, situat aproximativ la
jumătatea distanţei cervico-ocluzale, cu un
traiect care porneşte de pe faţa proximală
dinspre edentaţie, trece în diagonală pe
feţele vestibulară şi orală, apoi se
îndreaptă către faţa proximală opusă
edentaţiei unde se află mai aproape de
colet. Acest ecuator se află la jumătatea
distanţei cervico-ocluzale îndeosebi în
porţiunea iniţială;
ECUATOR TIPIC
 ecuator atipic care prezintă trei
variante:

a) cu traiect oblic pornind pe faţa proximală


dinspre edentaţie în apropierea feţei
ocluzale, coboară oblic vestibular şi oral şi
ajunge pe faţa proximală opusă edentaţiei,
foarte aproape de colet. Se întâlneşte
frecvent la canini şi premolari;
ECUATOR OBLIC
b) ecuatorul înalt situat aproape de
suprafaţa ocluzală pe feţele vestibulară şi
orală. Se întâlneşte frecvent la premolarii
superiori înclinaţi vestibular şi la premolarii
inferiori înclinaţi lingual;
ECUATOR ÎNALT
c) ecuatorul coborât situat în apropierea
coletului. Se întâlneşte pe feţele proximale
ale dinţilor care au pe feţele vestibulară şi
orală un ecuator înalt şi la dinţii conici.
ECUATOR COBORÂT
Leziunile coronare:
când există ele scad rezistenţa dinţilor
stâlpi. Orice leziune odontală se va trata
înaintea refacerilor protetice. În funcţie de
întinderea lor vom apela sau nu la anumite
proteze fixe unidentare pe care se vor
adapta şi sprijini croşetele şi pintenii
ocluzali;
Vitalitatea dinţilor restanţi:
se ştie că atât elasticitatea ţesuturilor dure
dentare cât şi mobilitatea fiziologică a
dinţilor vitali diferă de cele ale dinţilor
devitali. Astfel activarea unui croşet pe un
dinte integru, vital, va fi alta faţă de situaţia
când se aplică pe un dinte devital;
Valoarea parodontală a dinţilor
restanţi:
parodonţiul marginal este constituit din mai
multe ţesuturi cu structuri diferite care
acoperă ca un manşon spaţiul periodontal
şi menţine dintele în alveolă. Valoarea
parodontală este caracteristică fiecărui
dinte şi constă în gradul de rezistenţă al
dinţilor faţă de forţele care tind să-i
deplaseze din alveole. Ea este
determinată de:
Valoarea parodontală

– implantarea osoasă;
– morfologia radiculară (lungimea,
grosimea şi numărul rădăcinilor);
– starea de sănătate a ţesuturilor
parodontale.
Mobilitatea dentară:
este un factor decisiv care influenţează
alegerea dinţilor stâlpi şi a mijloacelor de
menţinere, stabilizare şi sprijin. Raportul
între rădăcină, - 2/3 din lungimea totală a
dintelui situată intraalveolar, - şi coroană, -
1/3 situată extraalveolar, - caracterizează
starea normală de implantare dentară.
Aceasta depinde de:
Mobilitatea dentară
 Lungimea rădăcinilor;
 Numărul lor;
 Gradul lor de divergenţă;
 Suprafaţa rădăcinilor;
 Forma lor;
 Volumul lor.
Relaţiile de ocluzie:
sunt greu de precizat în unele forme
clinice de edentaţie parţială. Ocluzia
normal echilibrată presupune prezenţa
tuturor dinţilor orientaţi armonios în
arcadele dentare, cu raport psalidodont în
poziţia centrică şi având curbele de
compensaţie ocluzală corespunzătoare.
Se poate accepta şi raportul cap la cap al
incisivilor, la care nu mai este necesară
curba de ocluzie sagitală.
Relaţiile de ocluzie
După edentaţie, chiar a unui singur dinte,
există posibilitatea ca o ocluzie normal
echilibrată să se transforme într-o ocluzie
anormală, neechilibrată. Alteori o
malocluzie se agravează sau chiar se
ameliorează după edentare.
Relaţiile de ocluzie
În edentaţiile parţiale extinse sau
biterminale, ocluzia frontală psalidodontă
se modifică în ocluzie adâncă. Mandibula
în dinamica ei poate prezenta
laterodeviaţii, mezializări şi distalizări, cu
afectarea în timp a articulaţiei temporo-
mandibulare.
Aceste modificări determină tulburări în
echilibrul muscular, articular şi maxilo-
facial care creează probleme greu de
corectat prin tratament protetic. Odată
modificat raportul mandibulo-maxilar, apar
contacte premature între dinţii antagonişti
care generează disfuncţia ocluzală.
Spaţiul protetic potenţial:

Elementele componente ale spaţiului


protetic potenţial sunt:
 dinţii limitrofi breşei edentate de pe arcada
afectată (cu diferite leziuni, migrări şi/sau
grade de abrazie);
 dinţii arcadei antagoniste (cu posibilităţi
similare de modificări patologice);
 crestele edentate ale breşelor arcadelor
afectate sau antagoniste, la care ne
interesează înălţimea, lăţimea, versanţii,
forma pe secţiune, profilul şi orientarea.
Modificarea spaţiul protetic
potenţial:

În majoritatea cazurilor de edentaţii


parţiale spaţiul protetic este modificat:
 în plan vertical (înălţime);
 în plan sagital (amplitudine);
 şi/sau în plan frontal (lăţime).
Înălţimea spaţiului protetic:
se apreciază pe baza distanţei dintre limita
inferioară (muchia crestei alveolare
edentate) şi cea superioară (planul de
ocluzie al arcadei antagoniste). În cazul
absenţei dinţilor antagonişti se apreciază
în funcţie de înălţimea dinţilor vecini
spaţiului protetic potenţial şi muchia
crestei. Ca modificări înălţimea poate fi:
ÎNĂLŢIMEA SPAŢIULUI
PROTETIC
MĂRITĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Atrofii accentuate ale crestei alveolare;
 Extruzii sau egresii ale dinţilor limitrofi în
condiţiile absenţei dinţilor antagonişti
breşei edentate;
 Ocluzie deschisă.
ÎNĂLŢIMEA MĂRITĂ
MICŞORATĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Abraziunea sau distrucţia coronară a
dinţilor limitrofi breşei edentate;
 Subolcuzia dinţilor limitrofi breşei
edentate.
ÎNĂLŢIMEA MICŞORATĂ
AMPLITUDINEA
poate fi mărită:
 Migrări sau versii ale dinţilor limitrofi
edentaţiei către dinţii vecini sau alte spaţii
edentate;
 Modificărilor de volum ale structurilor
odontale prin preparare sau distrucţie
coronară.
AMPLITUDINE MĂRITĂ
AMPLITUDINEA
poate fi micşorată în cazurile:
 Versii sau migrări ale dinţilor spre breşa
edentată;
 Modificări de volum ale dinţilor limitrofi prin
obturaţii debordante sau tratamente
protetice necorespunzător realizate.
LĂŢIMEA:
se apreciază în urma trasării limitelor
vestibulară şi orală ale spaţiului protetic
potenţial. Aceste se obţin prin trasarea a
două planuri imaginare, tangente la feţele
vestibulare şi orale ale dinţilor limitrofi sau
prin tangente la versanţii vestibulari şi orali
ai crestei edentate.
Lăţimea se măreşte:

 Înclinări vestibulo-orale ale dinţilor limitrofi;


 Tratamente odontale sau protetice
necorespunzătoare pe dinţii limitrofi;
 Creste exostotice.
LĂŢIMEA MĂRITĂ
Lăţimea se micşorează în
următoarele situaţii:

 Rotaţii în ax ale dinţilor limitrofi;


 Preparări ale dinţilor limitrofi;
 Atrofia crestei alveolare.
B. Suportul muco-osos:

Are o importanţă decisivă în tratamentul


edentaţiilor subtotale, terminale şi laterale
întinse. El este alcătuit din:
1.SUPORTUL OSOS:

este format din bolta palatină şi crestele


alveolare la maxilar şi din crestele
alveolare la mandibulă.
a) Crestele alveolare:
sunt formaţiunile ce rezultă prin
transformarea proceselor alveolare în
urma extracţiei dinţilor. Mai poartă numele
şi de creste alveolare reziduale sau
edentate. Dimensiunea şi forma crestelor
alveolare sunt infinit de variate,
variabilitate dată de:
Crestele alveolare
cauzele extracţiilor dentare;
calitatea extracţiei dentare;
vârsta edentaţiei;
starea generală de sănătate a pacientului;
vârsta pacientului.
La o creastă alveolară ne interesează:
Amplitudinea – este similară cu
amplitudinea spaţiului protetic potenţial şi
poate fi normală, mărită sau micşorată;
Înălţimea – se măsoară prin distanţa de la
limita de reflexie a mucoasei mobile la
vârful ei şi este în mod normal de 4 – 6
mm;
Lăţimea – corespunde cu lăţimea spaţiului
protetic potenţial şi poate fi mărită sau
micşorată;
Muchia crestei – poate îmbrăca aspecte
diferite: rotunjită, ascuţită, concavă,
convexă sau poate deveni o suprafaţă în
rezorbţiile accentuate;
Baza crestei – poate fi largă sau îngustă în
funcţie de gradul de rezorbţie şi atrofie;
Versanţii – pot avea orientare oblică, pot fi
uşor sau accentuat convecşi, sau chiar
concavi în cazul unor extracţii laborioase;
Forma pe secţiune – în mod normal
trebuie să aibă o formă de triunghi cu baza
mare spre osul maxilar sau mandibular,
dar pot avea şi alte aspecte: trapezoidală,
cu baza mare spre muchia crestei, etc;
Profilul crestei edentate – poate fi regulat
sau neregulat, în funcţie dacă extracţiile s-
au făcut cu regularizare de creastă sau nu,
sau dacă timpul scurs între extracţii a fost
mare;
Orientarea crestei – poate fi ascendentă
sau descendentă.
Crestele alveolare
Astfel ele pot fi înalte, medii şi reduse.
Orice creastă are o muchie şi două
versante (extern şi intern). La mandibulă
ele sunt în general mai resorbite decât la
maxilar.
TIPURI DE CRESTE ALVEOLARE
Presiunile ocluzale preluate de
crestele înalte şi late
Schematic:
Crestele alveolare
Crestele alveolare prezintă la extremităţile
distale, tuberozităţi la maxilar şi tuberculi
piriformi la mandibulă (în edentaţii
terminale). Ambele formaţiuni se atrofiază
în ritm lent, fiind numite şi “zone
biostatice”.
Fiecare tuberozitate are trei poli:
vestibular, distal şi caudal.Tuberozitatea
maxilară prezintă variaţii de formă şi
volum, determinate de momentul când a
fost extras molarul de minte. Dacă molarul
de minte egresează, tuberozitatea va fi
mai voluminoasă. Aceste formaţiuni
anatomice sunt acoperite de proteze, ele
influenţând considerabil stabilitatea şi
menţinerea viitoarelor proteze.
b) Bolta palatină:
este zona câmpului protetic situată între
crestele alveolare maxilare. Are valoare
mare în edentaţiile subtotale şi biterminale
extinse. Dimensiunea suprafeţei palatine
este foarte variabilă. Cea cu suprafaţă mai
mare, oferă condiţii de stabilizare şi sprijin
mai bune, comparativ cu bolta care
prezintă o suprafaţă redusă.
Forma, care se apreciază după
configuraţia în plan frontal, poate fi plană
sau foarte concavă (adâncă, ogivală), cu
numeroase aspecte intermediare.
Rezorbţia osului la nivelul bolţii palatine
este foarte mult redusă, modificările
dimensionale fiind nesemnificative (este
considerată tot o “zonă biostatică”), din
această cauză asigură un sprijin foarte
valoros protezelor mobilizabile.
TIPURI DE BOLŢI PALATINE
2. SUPORTUL MUCOS

Şi la edentaţia parţială putem vorbi de:


a. Fibro-mucoasa aderentă
(mucoasa fixă):
acopere crestele alveolare şi bolta
palatină. Pe creste şi în treimea anterioară
a bolţii palatine ea este aderentă de os. În
zona posterioară este netedă, conţine
glande şi un bogat ţesut submucos, având
un grad mai mare de rezilienţă (înfundare)
decât în zona anterioară. La maxilar este
mai groasă decât la mandibulă.
Fibro-mucoasa aderentă

Bolta palatină este acoperită de o


fibromucoasă cu aspecte histologice
diferenţiate în trei zone:
Cele trei zone:
În treimea anterioară este aderentă de os,
formează pliuri numite rugi palatine ( 3 –
11 perechi), fiind zona activă fonatorie pe
care se sprijină vârful limbii în
pronunţarea unor foneme. În partea
frontală a acestei zone se află papila
incisivă;
Cele trei zone:
În treimea medie, pe linia medio-sagitală,
fibromucoasa acoperă torusul palatin când
există. Aici mucoasa este subţire şi
sensibilă la presiune;
În treimea posterioară, mucoasa este
netedă, conţine glande secretorii şi un
bogat ţesut submucos adipos. Are un grad
de rezilienţă mai mare ca în celelalte zone.
ELEMENTELE STRUCTURALE
MOI ALE CÂMPULUI PROTETIC
MAXILAR:
b. Mucoasa pasiv mobilă (neutră):
cu o consistenţă mai laxă, se află la
periferia câmpului protetic, fiind situată la
nivelul fundurilor de sac vestibulare şi
linguale şi în zona palatină posterioară
(linia “Ah”).
Mucoasa pasiv mobilă (neutră)
La mandibulă, se află localizată în fundul
de sac vestibular şi în fundul de sac
lingual. Această mucoasă înconjoară ca o
bandeletă mucoasa fixă şi reprezintă limita
maximă a marginilor protezei mobilizabile.
c. Mucoasa mobilă:
continuă zona de mucoasă neutră şi
rămâne fixată de mucoasa aderentă sub
forma frenurilor şi bridelor laterale,
formaţiuni care vor fi ocolite de marginile
protezelor. De asemenea, marginile
protezei nu trebuie să ajungă niciodată în
zona mucoasei mobile.
d. Mucoasa bucală propriu-zisă:
tapetează pereţii cavităţii bucale şi vine în
raport cu suprafeţele externe ale şeilor
protezelor mobilizabile.
Parametri:
Există trei parametrii ce trebuie monitorizaţi
la un edentat parţial:
1.Rata de rezorbţie şi atrofie osoasă;
2.Rezilienţa mucoasei;
3.Rezilienţa parodontală;
mai ales dacă dorim să tratăm edentaţia prin
proteze mobilizabile.
Observaţie:
Pe fibromucoasa pacienţilor cu edentaţii
parţiale întinse neprotezaţi, dar şi la cei
protezaţi, este evident procesul de
cheratinizare. Acest fenomen se
datorează impactului alimentar (la cei
neprotezaţi) şi presiunilor concomitente cu
frecarea exercitată de proteze, la cei
protezaţi. Procesul de cheratinizare este
mai frecvent la bărbaţi şi la fumători,
nefiind legat de vârstă.
Observaţie:
După un număr de ani, la unii purtători de
proteze mobilizabile fibromucoasa
crestelor se subţiază şi se mobilizează,
sau dimpotrivă se hiperplaziază,
pierzându-şi aderenţa la componenta
osteo-periostală. Prin apariţia hiperplaziilor
sau hipertrofiilor mucoase, zona de sprijin
devine deficitară, iar proteza instabilă.
Apare aşa numita “creastă balantă”, mai
ales în zona frontală.
Zonele protetice pozitive şi
negative

Zonele protetice pozitive sunt reprezentate


de acele elemente ale câmpului protetic
care vin în contact intim cu proteza
parţială, asigurându-i sprijinul, menţinerea
şi stabilizarea. La maxilar acestea sunt:
Zonele protetice pozitive la maxilar:

Dinţii restanţi pe arcadă şi mai ales cei


stâlpi;
Crestele alveolare;
Bolta palatină;
Tuberozităţile (în edentaţiile terminale).
Zonele protetice pozitive la
mandibulă:

Dinţii restanţi;
Crestele alveolare;
Zona tuberculului piriform (treimea lui
anterioară).
Zonele protetice negative

Zonele protetice negative sunt cele care


trebuie evitate sau despovărate şi care la
maxilar sunt următoarele:
Zone protetice negative la maxilar:
Zona dentară subecuatorială a dinţilor
stâlpi;
Papila interdentară;
Frenul buzei superioare;
Papila incisivă – se foliază 0,2 mm;
Parodonţiul marginal al dinţilor restanţi.
Proteza se distanţează 2 - 3 mm de
acesta când se utilizează placa palatinală
decoletată;
Zone protetice negative la maxilar:
Rafeul median proeminent, care se vede
cu ochiul liber sau se simte la palpare, se
foliază 0,2 - 0,3 mm;
Torusul palatin, când există se foliază 0,5 -
1 mm;
Bridele laterale trebuiesc ocolite;
Alte retentivităţi exagerate ale
componentei dure se foliază sau se
intervine chirurgical.
La mandibulă, zonele negative sunt
reprezentate de:
Frenul buzei inferioare;
Frenul limbii;
Bridele;
Torusul mandibular, când există se foliază
0,5 - 1 mm;
Eventualele exostoze.
COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI
PARŢIALE
Din punct de vedere didactic se pot
clasifica în:
Complicaţii locale;
Complicaţii loco-regionale;
Complicaţii generale.
COMPLICAŢIILE LOCALE
Acestea se referă la:
1. Dinţii restanţi: ca urmare a apariţiei
breşelor apar schimbări în poziţia iniţială
a dinţilor care mărginesc spaţiul edentat.
Totdeauna acestea sunt însoţite şi de
modificări de poziţie ale dinţilor vecini şi
antagonişti.
Modificările de poziţie ale dinţilor, care
sunt consecinţă directă a breşelor
edentate, poartă denumirea de migrări
dentare. Aceste modificări de poziţie ale
dinţilor restanţi mai sunt numite malpoziţii
secundare. Deplasările dinţilor în cadrul
malpoziţiilor secundare se produc în
direcţie orizontală şi verticală.
Migrările orizontale – se produc în
două direcţii:

Mezial (meziogresiune) sunt mai ample şi


mai numeroase;
Distal (distogresiune).
MIGRĂRILE ORIZONTALE
Astfel:
 incisivul central şi lateral, de cele mai
multe ori se mezializează;
 caninul de regulă rămâne pe locul iniţial
sau se poate deplasa în ambele sensuri;
 premolarii se distalizează;
 molarii întotdeauna se mezializază.
DIRECŢIA DE MIGRARE A
DINŢILOR
MIGRĂRILE ORIZONTALE
În general, migrarea orizontală se face
către breşa edentată, fiind determinată de
direcţia forţelor ocluzale care cad oblic faţă
de planul de ocluzie şi se descompun în
componente orizontale.
MIGRĂRILE ORIZONTALE
Migrările orizontale au la maxilar o viteză
şi amplitudine mult mai mare, datorită
structurii spongioase a osului care opune
o rezistenţă mai mică tendinţei de
deplasare, în timp ce la mandibulă se
produc mai lent, datorită structurii
compacte a osului. Aceste migrări se
manifestă clinic sub două forme:
MIGRĂRILE ORIZONTALE
prin înclinare sau basculare, când axul
dintelui este înclinat, coroana este
deplasată spre edentaţie, iar rădăcina în
direcţie opusă sau rămâne implantată în
poziţia iniţială;
prin translaţie axială, care se produce mai
rar şi dintele se deplasează în acelaşi
sens în totalitate.
MIGRĂRILE ORIZONTALE
MIGRĂRILE VERTICALE

Migrările verticale sunt deplasările dinţilor


în direcţie verticală spre spaţiul edentat, în
căutarea dinţilor antagonişti absenţi. Clinic
se prezintă sub două forme:
MIGRĂRILE VERTICALE
egresiunea, când dintele înaintează împreună
cu procesul alveolar în direcţia ocluzală, raportul
dintre coroana clinică şi coroana anatomică
rămânând nemodificat;
extruzia, dintele se deplasează în direcţie
verticală spre spaţiul edentat, fără procesul
alveolar. Astfel, coroana clinică devine mai mare
decât coroana anatomică, iar implantarea
dintelui devine deficitară.
Coroana şi rădăcina dinţilor pot fi
considerate din punct de vedere
anatomic sau clinic:
Coroana anatomică a unui
dinte este porţiunea acoperită
de smalţ.

Coroana clinică a unui dinte


este reprezentată de porţiunea
vizibilă în cavitatea bucală.
EXTRUZIA DINŢILOR
MIGRĂRILE VERTICALE
MIGRĂRILE VERTICALE
Consecinţele acestor migrări sunt
denivelarea planului de ocluzie, cu o serie
de dizarmonii ocluzale prin prezenţa
contactelor premature şi a interferenţelor
multiple, care determină devieri de
mişcare mandibulară, modificări în
articulaţie temporo-mandibulară, modificări
musculare şi nervoase (la nivelul
sistemului nervos central).
MIGRĂRILE VERTICALE
MIGRĂRI VERTICALE ŞI
ORIZONTALE
2.PARODONŢIUL DINŢILOR
RESTANŢI
Aceste afectări nu apar doar la nivelul
dinţilor care limitează edentaţia, ci se
întind pe ambele arcade. În zona dinţilor
restanţi are loc o deschidere a nişei
interdentare şi o lărgire sau dispariţie a
ariei de contact cu vecinul. Acest spaţiu
neprotejat va retenţiona resturi alimentare
ceea ce va duce la apariţia inflamaţiilor
cronice ale parodonţiului marginal.
PARODONŢIUL DINŢILOR
RESTANŢI
Afectarea parodontală are ca punct de
plecare papila interdentară, evoluând
apoi spre parodonţiul marginal superficial
şi ulterior spre cel profund. Apoi apar
pungile false fibroase la dinţii migraţi sau
mai rău afectarea parodontală este
majoră, acompaniată de pungi gingivo-
osoase şi mobilitate dentară patologică.
3. CRESTELE REZIDUALE
În imediata vecinătate a dinţilor stâlpi,
crestele alveolare îşi modifică structura
alveolară prin procese de rezorbţie şi
apoziţie, osul fiind mai sărac în trabecule
osoase, în zona superficială şi medie a
crestei.
4. MUCOASA BUCALĂ
Pot apărea stomatite protetice sau
periprotetice datorită factorilor mecanici,
chimico-toxici, alergici, microbieni, dar şi
deficienţelor sistemului imunitar.
COMPLICAŢIILE LOCO-
REGIONALE

1. Musculatura oro-facială: solicitarea


asimetrică a unor muşchi sau a unor
fascicule musculare pot duce la
manifestări clinice sub formă de hipertrofie
unilaterală, spasm, durere musculară.
2. Articulaţia temporo-mandibulară: iniţial
apar la acest nivel manifestări funcţionale,
manifestate sub formă de disfuncţii
temporo-mandibulare (crepitaţii,
cracmente, subluxaţii, devieri) şi mai rar
de natură organică.
COMPLICAŢIILE GENERALE
Digestive: scurtarea etapei bucale de
digestie, înghiţirea unor fragmente
alimentare mari şi diminuarea
terminaţiilor nervoase de la nivelul
papilelor gustative, tulbură sistemul de
secreţie gastrică şi motilitatea intestinală,
reprezentând un factor de risc pentru
apariţia gastritelor, duodenitelor şi
colitelor.
Psihice: la originea acestora, pe lângă
modificările perceperii propriei imagini, stă
şi teama de neadaptare la viitoarea
proteză parţială.
Tulburări la nivelul funcţiilor
A.D.M:

Pe lângă complicaţii apar şi o serie de


tulburări la nivelul funcţiilor A.D.M. Astfel:
Masticaţia:
este alterată mai ales datorită absenţei
dinţilor din zonele laterale. Prin pierderea
molarilor dispare 3/4 din suprafaţa activă
de masticaţie ceea ce va duce la
scăderea eficienţei triturării alimentelor,
atât din punct de vedere calitativ, cât şi
cantitativ. Reducerea suprafeţei de
masticaţie impune o creştere a timpului
de triturare şi o concentrare a forţelor de
masticaţie pe dinţii restanţi.
Masticaţia
Această suprasolicitare duce în timp la
apariţia de manifestări patologice la nivelul
dinţilor restanţi. De asemenea o masticaţie
insuficientă determină o creştere a
activităţii celorlalte segmente ale tubului
digestiv, cu posibila lor alterare.
Deglutiţia:
este legată de realizarea de contacte
dento-dentare în relaţie centrică.
Contactele premature stabilite în relaţie
centrică au efecte negative şi asupra
mişcărilor mandibulei, care caută să
ocolească obstacolele nedorite prin
devieri nefuncţionale.
Fonaţia:
este afectată mai ales în edentaţiile
frontale când induce evidente dificultăţi
de vorbire.
Estetica:
această funcţie este afectată în cazul
pierderii dinţilor din zona frontală, dar pot
apărea modificări şi datorită
complicaţiilor edentaţiei parţiale netratate
din zona laterală sau terminală. Migrările
exagerate din aceste zone determină
apariţia de treme şi diasteme, care
modifică fizionomia pacientului.
Estetica
Absenţa dinţilor laterali în edentaţiile
terminale instalate precoce, modifică
dimensiunea verticală de ocluzie. Se
produce o apropiere a mandibulei de
maxilar, mai mult decât normal, cu apariţia
ocluziei adânci.
Evoluţia edentaţiei parţiale:

Starea de edentaţie parţială este o etapă


de evoluţie spre forma de edentaţie totală.
O serie de factori individuali şi generali
influenţează evoluţia formelor spre
edentaţie totală:
Factori:
Vechimea edentaţiei;
Vârsta la care apare prima edentaţie;
Evoluţia stării parodonţiului;
Tipul ocluziei dentare;
Factorii de risc apăruţi ulterior – traumatici,
tumorali, etc.;
Factori:
Calitatea tratamentelor protetice
reconstitutive unitare sau plurale;
Igiena buco-dentară;
Afectarea stării generale a organismului
prin boli de sistem, boli metabolice,
avitaminoze, etc.
Evoluţia bolnavilor edentaţi parţiali:
Cei care rămân neprotezaţi şi îşi solicită
dinţii restanţi peste un prag liminal, ce
duce la pierderea rapidă a acestora,
devenind edentaţi total;
Cei care îşi restaurează protetic edentaţia
suferă atrofii şi rezorbţii marcate, ştiindu-
se că orice proteză mobilă în timp nu
vindecă sau menţine suportul osos, ci-l
deformează.
Prognosticul edentaţiei
parţiale
În stabilirea prognosticului unei edentaţii
parţiale trebuie să se ţină cont de o serie
de factori care intervin pozitiv sau negativ
în tratamentul ei, cât şi de calitatea
factorului numit teren.
Factorii prognostici favorabili sunt
reprezentaţi de:
Prognosticul
Prezenţa unui număr suficient de dinţi
restanţi, optim distribuiţi topografic pe
arcadă şi cu valoare parodontală bună;
O componentă muco-osoasă sănătoasă,
favorabilă protezării;
Bune cunoştinţe de biomecanică a
protezelor parţiale aplicate individualizat;
Prognosticul
Realizarea unei echipe medic stomatolog
– tehnician dentar;
Stimularea receptivităţii şi capacităţii
adaptative a pacientului, cât şi
dispensarizarea acestuia.
Prognosticul
Factorii prognostici nefavorabili sunt legaţi
de:
O apreciere inadecvată clinică şi
paraclinică a componentelor câmpului
protetic;
Intervenţii medicale tardive, care duc la
soluţii paleative;
Prognosticul
Iatrogenii – tratamente odonto-parodontale
deficitare;
Tehnologii de lucru inadecvate, imprecise;
Anumite predispoziţii familiare pentru
apariţia unor afecţiuni dento-parodontale
sau muco-osoase orale.
Prognosticul
Factorul teren este implicat totdeauna în
prognosticul edentaţiei parţiale şi are în
vedere:
Predispoziţia familiară;
Rezistenţa naturală scăzută a
organismului;
Prezenţa tarelor genetice;
Prognosticul
Prezenţa anumitor stări fiziologice;
Prezenţa unor boli generale debilitante;
Comportamentul individual al pacientului
faţă de afecţiune şi de tratament.
Planul de tratament
Elaborarea unui plan protetic individual cu
ajutorul protezelor mobilizabile este o
problemă extrem de dificilă, deoarece este
necesar ca medicul dentist să cunoască în
amănunt morfo-fiziopatologia aparatului
dento-maxilar, mecanismul de adaptare
biologică a viitoarei proteze, cât şi
mijloacele de menţinere, stabilizare şi
sprijin.
Planul de tratament
De asemenea trebuie să cunoască şi
materialele dentare, doleanţele pacientului
(cât din ele se pot aplica cu bune rezultate
cazului clinic respectiv) şi posibilităţile
tehnice ale laboratorului de tehnică
dentară. În întocmirea proiectelor de
protezare mobilizabilă trebuie să se ţină
seama de:
Planul de tratament
Vârsta pacientului, numărul şi implantarea
dinţilor restanţi influenţează planul de
tratament;
Proteza aleasă să acopere o suprafaţă cât
mai redusă din câmpul protetic şi să ocupe
cât mai puţin volum din cavitatea bucală,
pentru a asigura un grad mărit de confort
pacientului;
Planul de tratament

Proteza concepută să fie stabilă faţă de


câmpul protetic, atât static, cât şi dinamic.
În timpul exercitării funcţiilor, să nu se
desprindă, să nu se înfunde, să nu se
deplaseze orizontal şi să nu basculeze;
Planul de tratament

Presiunile captate de dinţii artificiali în


momentul ocluziei să fie repartizate la
ţesuturile câmpului protetic într-un mod cât
mai fiziologic şi să fie transmise pe cât
posibil prin intermediul sistemului dento-
parodontal;
Planul de tratament

Nici un element al protezei să nu vină în


contact direct cu ţesuturile parodontale
marginale şi să nu acopere regiunile
funcţionale ale câmpului protetic;
Să fie rezistente din punct de vedere
mecanic;
Planul de tratament

Să fie stabile din punct de vedere fizico-


chimic, să nu intre în reacţie cu diferitele
substanţe din cavitatea bucală şi să nu fie
alergice;
Forma şi materialele din care sunt
confecţionate să permită igienizarea lor cu
uşurinţă;
Planul de tratament

Cele pentru zona anterioară să


restabilească estetica în cel mai înalt grad
posibil;
Să fie realizate cât mai simetric, deoarece
şi contracţiile musculare în timpul funcţiilor
A.D.M. sunt simetrice;
Să se efectueze în condiţii economice
acceptabile pentru pacient;
Planul de tratament
Nivelul profesional al echipei medic – tehnician
dentar şi dotările tehnico-materiale decid de
multe ori soluţia terapeutică şi respectarea
planului de tratament;
La pacienţii care au fost purtători de proteze, în
măsura în care acestea au fost corecte şi
situaţia clinică o permite, să fie identice ca formă
şi dimensiune;
Să poată fi reparate, recondiţionate sau chiar
modificate.
TRATAMENTUL PREPROTETIC
(NESPECIFIC)

Rezolvă problemele generale de pregătire


a câmpului protetic, având rolul de
asanare a cavităţii bucale. Acest tratament
cuprinde mai multe secvenţe, care se pot
desfăşura în ordinea următoare:
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Pregătire psihică a pacientului;
Intervenţii chirurgicale:
– Se vor extrage dinţii şi rădăcinile
irecuperabile;
– Intervenţii ajutătoare tratamentelor
conservative;
– Intervenţii chirurgicale pentru chisturi,
tumori, adenoame, hiperplazii ale mucoase;
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Tratamentul parodontal care cuprinde:
- Detartrajul subgingival şi supragingival;
- Eliminarea altor factori de iritaţie
parodontală – proteze unidentare
supraconturate, obturaţii debordante,
carii de colet, lipsa punctului de contact,
etc;
- Intervenţii chirurgicale parodontale;
- Imobilizări provizorii (de cele mai multe
ori adezive).
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Echilibrarea ocluzală – se face prin
realizarea unui plan de ocluzie corect şi
prin depistarea şi înlăturarea prin şlefuiri
a punctelor de contact premature şi a
interferenţelor.
Tratamentul ortodontic.
Tratamentul conservativ – se vor face
tratamente odontale şi endodontice
corecte.
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Protezarea provizorie – ajută la
vindecarea plăgilor postextracţionale,
păstrează situaţia preparată şi are un
bun efect asupra psihicului pacientului.
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Instruirea pacientului asupra necesităţii
întreţinerii unei igiene orale decente, care
este garanţia cea mai serioasă a
longevităţii unei restaurări protetice în
general. Toate pregătirile câmpului protetic
nu au nicio valoare atâta vreme cât
pacientul nu îşi întreţine corect igiena
orală.
TRATAMENTUL PROPROTETIC
(SPECIFIC)
Se face după terminarea celui preprotetic.
Sunt cazuri când nu sunt necesare
tratamente preprotetice, trecându-se direct
la cele proprotetice. Stabilirea intervenţiilor
se face pe modelul de studiu de către
medicul dentist. Ordine acestor tratamente
poate fi:
TRATAMENTUL SPECIFIC

Intervenţii chirurgicale asupra mucoasei;


Intervenţii asupra osului;
Tratamentul parodontal specific;
Tratamentul de echilibrare ocluzală;
TRATAMENTUL SPECIFIC

Intervenţii asupra dinţilor stâlpi, care pot fi


numeroase, în funcţie de tipul de proteză
preconizată a fi adaptată pe câmpul
protetic.Vor fi executate:
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
şlefuiri proximale ale dinţilor stâlpi,
pentru asigurarea unui ax de inserţie
corect al protezei, fiind desfiinţate
astfel şi zonele retentive proximale
ale dinţilor stâlpi;
reducerea convexităţilor exagerate
de pe feţele vestibulare şi orale;
reducerea retentivităţilor datorate
migrării orizontale a dinţilor restanţi;
remodelarea coronară a dinţilor
abrazaţi.
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
prepararea lăcaşelor pentru pinteni şi
gheruţe în grosimea smalţului sau în
obturaţii de amalgam sau incrustaţii.
Pentru pinteni, lăcaşul va fi plasat în
fosele meziale sau distale ale dinţilor
laterali, iar pentru gheruţe, va avea forma
de triunghi, cu vârful spre colet şi va fi
plasat pe muchia incizală între doi dinţi
vecini;
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
acoperirea cu proteze unidentare,
cele mai utilizate sunt coroanele
metalice din aliaje de crom – cobalt;
solidarizarea dinţilor restanţi prin
diferite proteze unidentare mai ales
în edentaţia terminală;
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
realizarea unor punţi când există
breşe frontale sau dinţi laterali izolaţi;
preparări speciale pentru diferite
sisteme speciale: culise, capse,
coroane telescop, etc.