METODE SI TEHNICI KINETOLOGICE

IN RECUPERAREA POSTTRAUMATICA
Curs 2
EVALUAREA ÎN KINETOTERAPIE

 Sarcina evaluării persoanelor cu dizabilităţi nu este una

uşoară. Rolul evaluatorului, este să ştie exact ce este
dizabilitatea, care sunt coordonatele sale, dar şi, s-o
recunoască fie ca pe o experienţă unică, fie ca pe o
dimensiune a diversităţii umane. Numai astfel se poate
aprecia corect dacă programele de intervenţie
educaţională/recuperatorii pe care le propune şi le
evaluează răspund necesităţilor celor cărora le sunt
adresate
 Evaluarea globală a funcţiei aparatului
neuroartomiokinetic reprezintă aprecieri
sintetice, gestuale, ale acestuia.
 Testele musculare şi articulare trebuie
considerate analitice, exprimând cu precizie, prin
cuantificare, un aspect sau altul al deficitului
motor
EVALUAREA ALINIAMENTULUI CORPORAL

 Postura reprezintă stabilizarea diferitelor

componene ale scheletelor, unele vizavi de
celelalte, într-o anumită atitudine corporală,
propice dezvoltării unei acţiuni. Factorii ce
influenţează postura sunt: factorii ereditari,
stările patologice şi obişnuinţa.
Examinarea somatoscopică instrumentală, a
aliniamentului, se realizează cu :

 firul cu plumb (raportare doar pe verticală);

 cadrul antropometric (raportarea se realizează şi
pe orizontală şi pe verticală). Cadrul
antropometric are 2m înălţime şi 1m lăţime,
gradarea se face pe orizontală din 10 în 10 cm.
Reperele avute în vedere la examinarea din
spate:

 capul (poziţia capului);

 scapula (linia spinelor şi unghiurile scapulare);
 talia (unghiul lateral al taliei);
 coloana (deviaţiile laterale ale coloanei - scolioze);
 picioarele (linia tendonului lui Achile în cazul piciorului plat).
Examinarea din faţă:

 umeri (alinierea claviculelor);

 torace (malformaţiile toracelui);
 pelvis (spinele antero-superioare);
 membre inferioare (genu-valgum, genu-varum)
 degetele picioarelor (hallux-valgus).
Examinarea din profil:

 capul (devierea anterioară);

 scapula (proeminenţa posterioară a scapulei);
 coloana (prezenţa cifozei, spatelui rotund, lordozei, cifolordozei);
 abdomenul (relaxarea sau slăbirea musculaturii abdominale - protruzia
abdomenului);
 membrelor inferioare (genurecurvatum);
 piciorul (bolta plantară prăbuşită).
TESTAREA MUSCULARĂ

 Bilanţul muscular (”testing” muscular) reprezintă

un sistem de tehnici de examinare manuală,
pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor
grupuri musculare. De reţinut, că orice evaluare a
stării muşchiului, cu ajutorul unor aparate
mecanice, electrice, electronice, nu intră în
cadrul acestui bilanţ clinic muscular.
 Evaluarea este globală, când explorează grupe
musculare cu acţiuni principale comune şi
analitică atunci când, prin poziţii şi manevre
specifice, este evidenţiată acţiunea izolată a unui
muşchi sau cel mult a unui grup limitat, în
condiţiile în care, din considerente anatomo-
funcţionale, individualizarea este imposibilă.
Scopul bilanţului muscular:

 ajută la elaborarea diagnosticului complet funcţional, cât

şi la precizarea nivelului lezional al bolii neurologice;
 stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi
stabileşte, secvenţial, rezultatele obţinute prin aplicarea
acestui program;
 ajută la determinarea tipului unor intervenţii chirurgicale;
 conturează deseori prognosticul funcţional al subiectului.
 Pacientul este plasat într-o poziție
corespunzătoare, cu o rezistență aplicată, pentru
a determina contracțiile specifice ale mușchilor.
Forţa este apoi evaluată și clasificată, folosind un
sistem de la 0 la 5, sau de la 0 la normal (Gross,
J.M. et al, 2009, 29).
Pentru testarea forţei musculare, pe scara de la 0 la 5, valorile
sunt interpretate astfel:
 Forţa 5 - normală - pacientul poate realiza mişcarea pe
toată amplitudinea, contra unei rezistenţe normale;
 Forţa 4 - bună - capacitatea muşchiului de a se deplasa
antigravitaţional, contra unei rezistenţe medii;
 Forţa 3 - mişcare realizată pe toată amplitudinea,
antigravitaţional;
 Forţa 2 - mediocră - mişcarea realizată pe toată
amplitudinea, cu eliminarea gravitaţiei;
 Forţa 1 - schiţată - muşchiul schiţează contracţia, dar nu este
capabil să mişte segmentul;
 Forţa 0 - zero - muşchiul nu realizează niciun fel de
contracţie.
 Bilanţulmuscular trebuie realizat de un
singur kinetoterapeut pentru a elimina
gradul de subiectivitate şi erorile ce pot
apărea în cadrul acestei testări, iar, pentru
creşterea gradului de precizie a acestui
bilanţ se adaugă la fiecare treaptă,
cotaţiile "+" şi "-“.
TESTARE ARTICULARĂ
 Bilanţul articular apreciază gradul de mobilitate
într-o articulaţie prin măsurarea unghiurilor de
mişcare, pe toate direcţiile de mişcare (Chiriac,
M., 2009, 343). Se stabileşte cu ajutorul
goniometrului.
Interpretarea valorilor goniometrice

 Valoarea unghiului unei mişcări, poate

fi analizată în comparaţie cu unghiul
aceleaşi mişcări al segmentului opus
sau la valorile standard ale
amplitudinilor maxime de mişcare
articulară.
 Aceste ”valori normale” au fost stabilite pe baza mediilor
valorice ale populaţiei sănătoase, de ambele sexe, la
diverse vârste. Tabelele în care sunt consemnate aceste
valori variază în funcţie de autori, neexistând de fapt o
reală standardizare a lor, fapt explicabil, dacă ţinem seama
de:
 variaţiile unghiurilor realizate de mişcările indivizilor cu
constituţie;
 Vârstă;
 sex;
 antrenament.
 EXAMENUL MERSULUI
 Locomoţia este reprezentată de deplasarea corpului
omenesc dintr-un punct în altul, realizată cu ajutorul
unui motor propulsor (Drosescu, P., 2004, 7).
 Prin mers, organismul, este forţat să antreneze masa
musculară, ceea ce duce la dezvoltarea ei, iar efortul
fizic produs de acesta contribuie şi la dezvoltarea
aparatelor cardio-vascular şi respirator (Albu, C. et al,
2006, 138).
 Mersul este caracteristic omului, fiind una din cele mai
complexe mişcări executate cu randament maxim şi
minim de cheltuială energetică (Drosescu, P., 2005, 77).
Fazele mersului

 Faza I - faza de amortizare - începe din momentul când

piciorul anterior ia contactul cu solul prin călcâi şi
durează până la momentul vertical;
 Faza a II-a - momentul verticalei piciorului de
sprijin – corpul trece un timp foarte scurt prin
această poziţie, fiind sprijinit pe un singur picior.
În acest moment corpul are înălţimea maximă, iar
centrul de greutate este uşor deplasat lateral,
către piciorul de sprijin, pentru menţinerea
echilibrului
 Faza a III-a - faza de impulsie - începe imediat dupa trecerea
corpului prin momentul verticalei piciorului de sprijin şi
durează până la desprinderea de pe sol a acestuia. Către
partea finală a acestei faze, planta se dezlipeste de sol,
începand cu călcâiul. Atunci când sprijinul se face numai cu
vârful metatarsienelor şi cu degetele, corpul se află în sprijin
bilateral, întrucât piciorul anterior se găseşte în contact cu
solul, prin călcâi. În timpul mersului bilateral, centrul de
greutate al corpului are înălţimea minimă. La sfârşitul acestei
faze, corpul este împins înainte şi în sus, prin forţa de impulsie
a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant;
 Faza a IV-a - pasul posterior al piciorului oscilant - se
execută liber o oscilaţie în articulaţia coxofemurală,
concomitent cu o uşoară flexie la nivelul genunchiului
şi o uşoară flexie dorsală în articulaţia talocrurală;
flexia genunchiului şi talocrurală au ca scop realizarea
unei uşoare scurtări a membrului inferior care
oscilează, înlesnind astfel mişcarea, mai ales în
momentul trecerii pe verticală
 Faza a V-a - momentul verticalei
piciorului oscilant - piciorul oscilant
trece uşor flectat pe la verticală,
încrucişându-se cu piciorul de sprijin,
aflat, de asemenea, la momentul
verticalei
 Faza a VI-a - pasul anterior al piciorului
oscilant - care oscilează de la verticală
înainte, pregătindu-se să ia contact cu
solul, adică să înceapă un nou ciclu al
pasului dublu
 Pasztai afirmă că sunt mai multe tipuri de
mers patologic
 mersul antalgic - pacientul menajează membrul inferior afectat;
 mersul equin - caracterizat prin sprijin digitigrad, apare în leziunile şi sindroamele SNC şi
SNP;
 mersul forfecat - cu membrele inferioare încrucişate, adduse, din cauza afecţiunilor
SNC, care produc contracturi, spasticităţi (parapareză, tetrapareză);
 mersul legănat - mers cu înclinare laterală, ca de raţă, caracteristic luxaţiei congenitale
de şold, paraliziei;
 mersul paralitic - membrele inferioare se mobilizează greu, cu tendinţa de a menţine cât
mai mult contactul cu solul;
 mersul de paiaţă - mişcări involuntare, dezordonate ale corpului, membrelor inferioare
şi superioare, în afecţiuni ale SNC, leziuni extrapiramidale, coree;
 mersul buestru - pacientul se deplasează cu braţ - picior de aceeaşi parte şi se utilizează
în: tetrapareze, scolioze, paraplegii, fracturi ale coloanei (tasare).
În sindroamele piramidale

 hemiplegia spastică - mersul este cosit;

 paraplegia spastică - mersul este încet, greoi, spastic;
 boala Little - mers forfecat - cu genunchii semiflectaţi şi adduşi spre înainte,
coapsele în rotaţie internă şi adducţie;
 paralizia nervului sciatic popliteu extern - mers stepat - piciorul cade balant.
 boala Parkinson - mers dificil, cu paşi mici, corpul rigid şi aplecat spre
înainte;
 coree - mersul este dansant, ţopăit, datorită mişcărilor involuntare, bruşte,
ilogice;
 sindromul vestibular - mersul deviază spre partea leziunii;
 tabes - mers talonat;
 sindromul cerebelos - mers nesigur, parcă pe două cărări, în zig zag;
 miopatia primitivă - mers legănat (de raţă);
 leziuni la nivel piramidal şi la nivelul căilor cerebeloase, scleroza multiplă -
mers nesigur cu bază largă de susţinere;
 sindromul pseudobulbar, se întâlnesc atât leziuni piramidale cât şi
extrapiramidale - mers lent, cu paşi mici, pacientul desprinde cu greu
piciorul de pe sol;
 boala Friedreich - pacientul merge greu, nesigur, bază largă de susţinere,
talonează.
Pierderea funcţiei locomotoare, îl
determină pe individ, să-şi
restrângă spaţiul de acţiune, să se
izoleze.
EVALUAREA DURERII

De ce evaluăm durerea?
 Nu putem trata ceva ce nu ştim că există
 Nu putem şti dacă un tratament funcţionează, dacă nu cunoaştem nivelul
durerii anterior începerii tratamentului
 Instrumentele de evaluare oferă un ajutor relaţional care îi permite copilului
să exprime mai bine ceea ce resimte şi ele sunt mijloace obligatorii de
depistare şi recunoaştere a durerii de către cadrele medicale
 Evaluarea este fundamentul unei bune conduite terapeutice
De ce evaluăm durerea?
 Nu putem trata ceva ce nu ştim că există
 Nu putem şti dacă un tratament funcţionează, dacă nu
cunoaştem nivelul durerii anterior începerii
tratamentului
 Instrumentele de evaluare oferă un ajutor relaţional
care îi permite copilului să exprime mai bine ceea ce
resimte şi ele sunt mijloace obligatorii de depistare şi
recunoaştere a durerii de către cadrele medicale
 Evaluarea este fundamentul unei bune conduite
terapeutice
Cum evaluăm durerea?

Enunţul personal
 Durerea este o experienţă personală: “subiectiv” nu
înseamnă că “nu este real”
 “Cel mai bun standard” este enunţul personal, ceea ce o
persoană spune/ declară
 Vom ruga pacienţii să folosească numere pentru a ne ajuta
să ştim dacă durerea s-a modificat
 Numerele între 3 şi 10 folosite pt a descrie durerea, indică
necesitatea utilizării analgezicelor
Cele trei părţi ale evaluării durerii
1) Autoevaluarea – ce spune copilul despre durere: Această metodă de
evaluare poate fi folosită doar dacă copilul poate răspunde verbal.
Presupune un evaluator care pune întrebări despre durere şi copilul
care răspunde. Întrebările pot fi:
 Te doare?
 Poţi să îmi araţi unde doare?
 Durerea merge şi în altă parte a corpului?
 Când a început durerea? De când te doare?
 Ştii să spui de ce te doare?
 Cât de tare doare (Aici, copilul poate fi rugat să folosească o scală a
intensităţii durerii)
 Poţi să îmi spui câteva cuvinte care descriu durerea? (Se pot oferi
copilului cuvinte cheie, dacă nu se descurcă singur, ca de exemplu
"ascuţit", "mii de ace”, “arsură".) Ce să fac să nu te mai doară?
(medicamente, masaj, gheaţă/căldură, jocul cu prietenii? etc.)
2) Raportul evaluatorului
 Kinetoterapeutul observă comportamentul copiului, pentru a depista
semne ale durerii. În mod special sunt atenţoo la expresiile faciale şi
mişcările corpului, şi va evalua modul în care plânge copilul. Părinţii sunt
cei care pot semnala modificări în comportamentul copilului, care poate
indica durere. Părinţii pot fi întrebaţi: Credeţi că copilul are dureri? De
unde ştiţi? Unde este durerea? Cât de mult îl doare? (Părintele poate fi
rugat să folosească scala intensităţii durerii)

3) Modificări fizice impuse de durere – cum reacţionează corpul

 Acestea sunt măsurători ale modificărilor fiziologice precum creşterea
frecvenţei cardiace, respiratorii, paliditate sau transpiraţie – toate pot fi
semne ale durerii.
Scala figurilor dureroase - revizuită
(FPS-R)
Scala vizuală a durerii Chris Adams