INGINERIA GENETICĂ

ACIZII NUCLEICI
 Ingineria genetică reprezintă ansamblu de metode
şi tehnici prin care sunt obţinute în laborator gene
dorite, după care acestea sunt transferate la un alt
organism, de specie diferită sau din aceeaşi specie, în
vederea producerii de structuri biologice noi cu
proprietăţi genetice anticipate.
  modificare genetică
Ingineria
 transformare genetică
genetică  transgeneză

 organisme modificate genetic

Produsele obtinuţe
 organisme transgenice

Genele trasferate Transgene

 Gena = porţiune din acizi nucleici care codifică
un polipeptid.

Genele conţin informaţia

pentru construirea şi menţinerea
funcţiilor celulare unui organism
şi transferă mai departe trăsăturile
descendenţilor.
 ADN
Transcriere

ARN

Traducere

PROTEINE
Genele nu sunt fluide ci particule solide care şi
au o importanţa deosebită.

Ele se transmit de la ascendenţi la descendenţi.

Stochează informaţia genetică sub forme de

secvenţe de nucleotide din compoziţia ADN-ului
şi ARN-ului
 Pentru a înţelege tehnicile de obţinere a
genelor dorite ce vor fi introduse în alt
organism trebuie să înţelegem care sunt acizii
nucleici, structura lor şi rolul lor în
organism.
 Acizii nucleici sunt macromolecule complexe, ce
conţin informaţia genetică din celulele organismelor vii.

Termenul a fost propus pentru prima dată de

biochimistul Richard Altmann (1899) pentru a denumi
substanţele complexe pe care le-a observat în nucleul
celulelor

Acizi nucleici sunt de două tipuri – ADN şi ARN.

Existenţa lor a fost stabilită în jurul anilor 1930.
 Structura acizilor nucleici

Acizii nucleici sunt

polimeri, adică sunt formati
din unităţi repetitive mai mici
numite mononucleotide, care
în urma condensării se
formează polinucleotide
 Mononucleotidele reprezintă unităţi structurale
fundamentale ale acizilor nucleici.
Sunt formate din trei componente principale:
1. Pentoză
2. Acid fosforic
3. Bază azotată
Acizi nucleici Tipurile de baze azotate
Adenină
Guanină
ADN
Citozină
Timină
Adenină
Guanină
ARN
Citozină
Uracil
Prin policondensarea mononucleotidelor se
formeaza acizii nucleici
ADN...
Structura ADN-ului este cunoscută din anul 1953.

Însuşirile fundamentale ale ADN-ului:

 posibilitatea de a se autoreproduce sau autoduplica
 conservarea şi transmiterea informaţiei ereditarea
 Macromolecula de ADN se caracterizează
prin trei tipuri de structuri:
1. Primară
2. Secundară
3. Terţiară
 Structura primară = monocatena
poliucleotidică din componenţa
macromoleculei de ADN.

Scheletul chimic al monocanetei din

structura de AND este datorat legaturilor
fosfodiesterice între radicalul fosforic al
unui nucleotid şi hidroxilul de poziţie -3’
sau -5’ al nucleotidului adicent
 Structura secundară se referă la faptul că molecula
de ADN este formată din 2 catene polinucleotidice.
 Structura terţiară se referă la dispoziţia spaţială a
catenelor polinucleotidice. Ea a fost denumită
„structura vieţii” de J. Watson.
ARN...
Este o macromoleculă polimerică alcătuită
din subunităţi numite nucleotide.

Sunt alcătuite din:

1. Radical fosforic
2. Riboză
3. Baze azotate: purinice: adenină au guanină şi
pirimidinice: citozină şi uracil
Se deosebeşte de ADN prin:
- nu are dispoziţie spaţială bicatenară, ci este
monocatenară
-are lungime şi masă moleculară mai mică
 Există trei tipuri de ARN: ARN-mesager (ARN-m); ARN – ribosomal
(ARN–r); ARN de transport (ARN-t); ARN-viral (la unele virusuri vegetale,
animale şi la bacteriofagi)
 ARN-mesager (ARN-m).

În procesul sintezei
proteice, ADN-ul ca depozitar al
informaţiei genetice, foloseşte
ca intermediar ARN-ul mesager.
Astfel ARN-m transportă
informaţia genetică a genelor, la
locul de sinteză al
polipeptidelor, având o structură
complementară cu a secvenţelor
de ADN cromozomal,
pe baza cărora s-a format.
 ARN-ribozomal (ARN-r).
Reprezintă 80-85% din totalul ARN-ului celular,
fiind localizat în masa ribozomilor care este sediul
sintezei proteice.
Funcţiile lui sunt:
 Orientarea moleculei de ARN-m pentru
decodificarea corectă a mesajului genetic de către
ART-t;
 Reprezintă un suport molecular al „asamblării”
aminoacizilor în proteine.
 ARN-ul de transport (notat ARNt) este scurt, de 75-100 nucleotide, cu o structură
terțiară „în treflă” ce fixează un anumit aminoacid la capătul 3’ și care are o regiune
specifică de trei nucleotide numită anticodon în bucla opusă capătului 3’.
Acest ARN fixează un aminoacid pe care îl transportă și îl poziționează în dreptul
unui codon (prin complementaritatea codon (de pe molecula de ARNm) – anticodon (de pe
molecula de ARNt) în cursul procesului de translaţie.