Kinetoterapia în

afecțiunile reumatologice

Artroza C1
 Articulaţia

• Reprezintă
totalitatea
elementelor
anatomice prin
care se unesc
două sau mai
multe oase.
 Clasificare
În funcţie de gradul de mobilitate în:
• Articulaţii fixe – sinartroze, articulaţii în care mişcările
sunt minime sau inexistente.
– Sincondroze – realizată cu ajutorul ţesutului cartilaginos
(articulaţia dintre prima pereche de coaste şi stern);
– Sindesmoza – realizată cu ajutorul ţesutului conjunctiv
fibros (articulaţia sacro-iliacă);
– Sinostoza – la vârstnici, ţesutul cartilaginos sau fibros se
osifică (articulaţiile calotei craniene).
• Articulaţii semimobile – amfiartroze, articulaţii cu o
mobilitate redusă (articulaţia corpurilor vertebrale).
• Articulaţii mobile – artrodii. Amfiartrozele şi
artrodiile formează diartrozele
 Clasificare
În funcţie de gradul de libertate
• articulaţii uniaxiale (cu un grad de libertate)
– articulaţii de tip cilindric (articulaţia radio-cubitală proximală –
mişcarea de pronaţie-supinaţie);
– articulaţii de tip trohlear („în balama” sau „glimglim” (articulaţia
cotului – mişcarea de flexie-extensie).
• articulaţii biaxiale (cu două grade de libertate)
– articulaţii de tip elipsoid – ovoid (articulaţia radio-carpiană –
mişcarea de flexie-extensie/abducţie-adducţie);
– articulaţiile în şa (articulaţia carpo-metacarpiană).
• articulaţii triaxiale (pluriaxiale), este tipul cel mai mobil
de articulaţie (articulaţia scapulo-humerală, articulaţia
coxo-femurală).
 Elemente componente
• extremităţile osoase
sau suprafeţele
osoase care intră în
contact;
• cartilajul articular;
• capsula articulară;
• ligamentele
articulare;
• sinoviala;
• lichidul sinovial;
• muşchi
periarticulari.
 Extremităţile osoase

• tipul de mişcare dintr-o articulaţie este legat

de forma acesteia;
• la nivelul articulaţiei, liniile de forţă se
transmit de la o suprafaţă articulară la alta;
• este nevoie de congruenţă articulară, altfel
apare zone de hipertensiune la nivelul
suprafeţelor articulare – în final artroză.
 Cartilajul articularar
• este un cartilaj hialin;
• acoperă suprafeţele osului pe porţiunea de articulare şi se
termină la locul unde se inseră membrana sinovială;
• rolul lui este de a permite adaptarea mai bună a
suprafeţelor articulare, de a realiza o congruenţă articulară,
repartizând uniform forţele care acţionează pe suprafaţa
articulară;
• nu are o vascularizaţie proprie, deci nu are posibilitatea de
cicatrizare sau regenerare, se hrăneşte prin imbibiţie, prin
vasele capsulo-sinoviale aflate în jur şi prin vasele ţesutului
osos subiacent
• nu are o inervaţie proprie.
• mişcarea are o importanţă capitală pentru menţinerea
integrităţii morfo-funcţionale a cartilajului.
 Proprietăţile cartilajului articular

• compresibilitate
• elasticitate
• porozitate.
 Capsula articulară

• îmbracă cele două capete osoase care se

articulează, delimitând cavitatea articulară.
• are două straturi
– un strat fibros, corespunzător periostului,
– un strat intern sinovial, cu limită la nivelul
cartilajului articular.
 Ligamentele
• au rolul de a uni cele două extremităţi osoase,
dar ele se opun unor mişcări care depăşesc o
anumită limită de amplitudine.
 Clasificarea ligamentelor
• ligamente ajutătoare, care consolidează
legătura dintre capetele articulare;
• ligamente frenatoare, care frânează mişcarea,
dacă aceasta depăşeşte o anumită
amplitudine.
 Sinoviala
• se prelungeşte spre interior cu vilozităţile
sinoviale, acestea sunt foarte bine
vascularizate.
• funcţiile sinovialei
– de resorbţie a lichidului sinovial;
– de reglare a temperaturii şi presiunii lichidului
sinovial;
– rol plastic, umplând spaţiile goale care apar în
timpul mişcărilor, între suprafeţele articulare.
 Lichidul sinovial
• se găseşte în interiorul cavităţii articulare;
• mişcarea reprezintă principalul stimul în
producerea de lichid sinovial;
• rolurile lichidului sinovial
– de nutriţie a cartilajului articular;
– de curăţire, sinoviala resoarbe lichidul sinovial
împreună cu detritusurile celulare, înglobate de
lichidul sinovial.
– de lubrifiere, favorizează alunecarea suprafeţelor
articulare, prin scăderea forţei de frecare.
 Muşchii periarticulari
• sunt acei muşchi care se află în jurul
articulaţiei;
• reprezintă elementul activ în menţinerea în
contact a suprafeţelor articulare;
• capsula articulară şi ligamentele sunt
elemente pasive.
 Discurile şi meniscurile
• sunt formaţiuni fibrocartilaginoase ce asigură
congruenţa articulară, atunci când suprafeţele
articulare nu se adaptează perfect;
• rol de a amortiza şocurile dintre cele două
suprafeţe articulare.
• pot fi
– discuri – rotunde şi uniforme (discurile intervertebrale
dintre corpii vertebrali);
– meniscuri – semilunare şi ovale, cu grosimi variate
(meniscurile de la nivelul genunchiului);
 Bureletul fibrocartilaginos
• în cazul când în unele articulaţii suprafeţele
articulare nu sunt egale ca întindere
(articulaţia scapulo-humerală, articulaţia coxo-
femurală);
• în secţiune frontală are o formă aproximativ
triunghiulară.
Bolile reumatismale
 Bolile reumatismale

• noţiunea de reumatism derivă de la grecescul

„rheumamatismos”, care înseamnă „a curge”
(manifestările articulare au caracter fluxionar.)
• se caracterizează prin leziuni inflamatorii sau
degenerative ale ţesuturilor conjunctive
articulare sau periarticulare.
 Bolile reumatismale

• au etiologie variată şi evoluţie cronică,

• ramura medicinii interne care se ocupă
cu studiul şi tratamentul bolilor
sistemului osteoarticular acute sau
cronice de cauze diverse, afecţiuni
însoțite de durere, tumefacţie şi
impotenţă funcţională, afectând de
obicei articulaţiile, este reumatologia.
 Bolile reumatismale
• din punct de vedere biomecanic sistemul
articulaţiei singulare poate fi considerată ca
unitatea morfofuncţională a aparatului kinetic
(T.Sbenghe);
• structurile sau componentele sistemului
articulaţiei singulare sunt: osul, cartilajul,
ligamentul, tendonul (componenta rigidă
articulară), articulaţia sinovială, muşchiul,
receptorul senzitiv şi neuronul;
• din punct de vedere clinic şi terapeutic, bolile
reumatismale pot include afectări ale acestor
structuri, dar se deosebesc de manifestările
pseudoreumatice ale altor boli care pot afecta
articulaţia.
 Bolile reumatismale
• Stabilirea unui diagnostic precoce şi
corect precum şi instituirea unui
tratament adecvat sunt principalii factori
de care depind remisiunea sau
stabilizarea procesului evolutiv al bolii
reumatismale, evitarea complicaţiilor şi a
sechelelor invalidante, infirmitatea
prematură a bolnavului.
 Clasificarea bolilor reumatice
• au fost elaborate numeroase clasificări ale
bolilor reumatice, pe baza mai multor criterii:
clinic, etiologic, patogenetic.
• din punct de vedere didactic, cea mai acceptabilă
clasificare, care împarte reumatismul ca boală, în
doua mari categorii
– articular;
• reumatisme inflamatorii şi infecţioase –
artritele;
• reumatisme degenerative – artrozele.
– nearticular (sau abarticular).
 Artroza

• este o artropatie degenerativă,

neinflamatoare ale articulaţiilor mobile,
multifactorială şi heterogenă;
• caracterizată prin degradarea progresivă a
cartilajului articular, însoţită de o reacţie
hipertrofică a osului subcondral ce are drept
consecinţă neoformare de os şi cartilaj şi
variate reacţii clinice ale celorlalte structuri
articulare (sinovială, capsulă, menisc)
exprimate prin modificări clinice şi radiologice
caracteristice.
 Artroza
• este cea mai frecventă boală reumatică, incidenţa
acesteia crescând odată cu vârsta (frecvență mare
între 50 şi 75 de ani), femeile sunt mai frecvent
interesate, comparativ cu bărbaţii (2/1).
• face parte din grupa reumatismelor degenerative
şi poate fi întâlnită şi sub denumirea de
osteoartrită sau artrită hipertrofică;
• poate fi monoarticulară sau poate afecta un
număr crescut de articulaţii (poliartroze);
• nu este însoţită de semene generale şi nici de
leziuni extraarticulare.
 Artroza
• clinic se caracterizează prin
– durere;
– impotenţă funcţională cu reducerea dureroasă
a amplitudinii mişcărilor

• având ca substrat anatomopatologic

– distrugerea cartilajului;
– apariţia de osteofite, chiste sau geode în os;
– dispariţia interliniului articular.
 Artroza

• radiologic se
caracterizează prin
modificări de structură
la nivelul interliniului
articular şi la nivelul
extremităţilor osoase
ce alcătuiesc
articulaţia.
 Etiologie
• este cea mai frecventă suferinţă articulară a
omului;
• în general apare la vârstnici, fiind localizată la
articulaţiile solicitate mecanic ale membrelor
inferioare;
• distrugerea mecanică a suprafeţei cartilajului
articular se explică prin existenţa unui dezechilibru
între sarcina şi rezistenţa la solicitări;
• apariţia artrozei poate fi rezultatul unei serii
numeroase de factori, de ordin general, sistemic,
sau de ordin local, motiv pentru care fiecare
artroză trebuie considerată a avea cauze
multifactoriale.
 Etiologia
• artrozei fiind considerată necunoscută, au fost
identificaţi factori favorizanţi:
– factori care determină o predispoziţie generală pentru
boală
• ereditatea
• vârsta (îmbătrânirea), s-a observat ca incidenţa
manifestărilor artrozice creşte în raport cu vârsta, datorită
leziunilor mecanice şi posibilelor perturbări biochimice
produse în timp.
• genul feminin
• obezitatea este un factor de risc pentru gonartroză,
coxartroză (articulaţii portante) şi artrozele mâinii.
Obezitatea este însă frecvent asociată şi cu alte condiţii
morbide (diabet zaharat) ce favorizează dezvoltarea
proceselor degenerative articulare.
• densitatea osoasă
• hipermobilitatea articulară.
• alte boli (diabet zaharat, hipertensiunea arterială).
 Etiologia
– factori care determină anomalii biomecanice
locale
• solicitarea anormală a unor ţesuturi normale –
stresul mecanic:
• suprasolicitări repetate – diferite activități
profesionale sau sportive (mânuitorii de ciocane
pneumatice);
• anomalii de statică, suprasolicitarea funcţională
prin repartiţia anormală a presiunilor articulare cu
o hiperpresiune în anumite puncte (obezitatea,
malformaţii congenitale – displazia luxantă de şold
pentru coxartroză)
 Etiologia
– factori care determină anomalii biomecanice
locale
• solicitarea normală a unor ţesuturi anormale
• boli congenitale: luxaţia congenitală de şold, displazia
de acetabul, displazia de condil femural, etc
• traumatisme (traumatisme, microtraumatisme), prin
modificarea arhitecturii articulare (fracturi, luxaţii,
leziuni de menisc, instabilităţi articulare consecutive
hiperlaxităţilor ligamentare).
• alterări secundare ale cartilajului articular: boli
infecţioase, boli inflamatorii (factori inflamatori
cronici în artrita reumatoidă sau infecţii TBC, cartilajul
poate fi alterat, dezorganizat, înlocuit printr-un ţesut
cartilaginos fibros, ce antrenează şi alterări osoase), boli
metabolice, boli endocrine, boli neurologice.
 Articulaţiile mai frecvent afectate
• la populaţia peste 50 – 60 ani
– articulaţiile mici ale mâinilor şi picioarelor
(metacarpofalangiene, interfalangiene distale ale
degetelor mâinii, trapezo-metacarpiană a policelui
şi metatarso-falangiană a halucelui);
– articulaţiile coloanei vertebrale (spondiloza,
spondillodiscartroza, discopatiile lombare),
– articulațiile coxofemurale (coxartroza);
– articulaţiile genunchiului (femurotibiale,
femuropatelare, gonartroza). Mai rar sunt afectate
articulaţiile umărului, cotului şi gleznei.
 Mecanismele implicate în procesul
artrozic
• metabolismul cartilajului este afectat, realizând o
subţiere a cartilajului.
• cele mai evidente modificări în artroză se văd de
obicei la nivelul zonelor solicitate ale cartilajului
articular
– în stadiile iniţiale cartilajul afectat este mai îngroşat
decât cel normal;
– pe măsură ce artroza progresează suprafaţa articulară
se îngustează, integritatea suprafeţei este compromisă
şi apar şanţuri de fisură;
– în timp se produc fisuri şi ulceraţii care se pot extinde
la osul subiacent;
Mecanismele implicate în procesul
artrozic
– ulterior are loc o reacţie proliferativă sub forma
unui burelet la periferia cartilajului, punct de
plecare a osteofitelor;
– uzura cartilajului duce la dezgolirea osului
subiacent, care devine sediul unui proces de
scleroză;
– remodelarea şi hipertrofia osoasă sunt astfel
caracteristicile importante ale artrozei;
– consecutiv apare atrofia musculaturii
periarticulare care poate juca un rol major în
simptomatologie cu agravarea dezechilibrului
biomecanic al articulaţiei.
 Clasificarea bolii artrozice

• Cea mai frecventă clasificare a diverselor

forme de artroză este pe baza etiologiei
(cauzei) predominante
 Clasificarea etiologică
• artroză ideopatică (primitivă, nefiind posibilă
identificarea unui mecanism etiopatogenic
specific)
– localizată
• artrozele mâini
– artroza interfalangiană nodulii Heberden şi Bouchard (forma
nodală), artroza interfalangiană erozivă (forma nenodală);
– artroza carpo-metacarpiană a policelui.
• artrozele piciorului
– artroza articulaţiei metatarsofalangiene a halucelui (hallux
valgus, hallusrigidus, haluce în ciocan);
– artroza articulaţiei talocalcaneene;
– artroza articulaţiilor mediotarsiene.
 Clasificarea etiolgică
• artrozele articulaţiei genunchiului (gonartroza) cu afectarea
compartimentelor
– femurotibial (medial, lateral sau ambele);
– femuropatelar;
– ambelor.
• artroza articulaţiei şoldului (coxartroza), cu formele
– polară (superioare);
– mediană;
– concentrice (axială, medială);
– difuze.
• artrozele coloanei vertebrale (cervicale, dorsale şi lombare)
– artroza articulaţiilor interapofizare;
– artroza articulaţiilor intervertebrale (discuri, discartroza);
– spondiloză (osteofite);
– ligamente (hiperostoză, boală Forestier, hiperostoză scheletică
difuză idiopatică.
 Clasificarea etiologică
• artroze izolate (mai rare) cu alte localizări
–artroza articulaţiei temporo-mandibulară;
–artroza articulaţiei sterno-claviculară;
–artroza articulaţiei acromio-claviculară;
–artroza articulaţiei scapulo-humerală;
–artroza articulaţiilor cotului;
–artroza articulaţiilor gleznei;
–artroza articulaţiilor sacro-iliace.
 generalizată: mai mult de 3 determinări articulare
 Clasificarea etiologică
• artroza secundară (consecutive unor factori
determinanţi bine identificaţi)
– cauze anatomice: boli congenitale articulare, anomalii
de statică;
– traumatisme: contuzii, microtraumatisme repetate,
luxaţii, fracturi, intervenţii chirurgicale
(meniscectomia), hemartroze;
– cauze inflamatorii: infecţioase (tuberculoza osoasă),
neinfecţioase (orice artropatie de tip inflamator);
– cauze metabolice: guta, condrocalcinoza;
– cauze endocrine: diabetul zaharat, hipotiroida;
– cauze neurologice (pareze, paralizii, hipoestezie sau
anestezie, tulburări de sensibilitate profundă);
– alte boli: osteonecroza aseptică, boala Paget a osului.
 Clasificarea clinică

• după numărul de articulaţii interesate

– monoarticulare:
– oligoarticulare (2-3 articulaţii artrozice);
– boala artrozică vertebro-periferică (afectate
mai mult de 3 articulaţii, între care şi coloana
vertebrală).
 Tablou clinic

• boala artrozică este asimptomatică mult timp;

• debutul este lent, insidios, bolnavul nu poate
preciza momentul apariţiei primelor
simptome;
• de cele mai multe ori, în momentul prezentării
la medic, tabloul clinic este deja constituit, iar
multe modificări sunt ireversibile.
 Puseele congestive
• frecvente în artroză;
• declanşate de fragmente de cartilaj detaşate şi
migrate în cavitatea articulară sau de precipitarea
unor cristale (hidroxiapatită, pirofosfat de calciu);
• clinic se exprimă
– recrudescenţa durerii;
– creşterea temperaturii locale;
– eventual reacţie exudativă, cu creşterea cantităţii de
lichid sinovial.
• artroza se transformă în artrită.
 Diagnosticul artrozei
• se bazează pe modificări clinice și radiologice;
• subiectiv, simptomele artrozei sunt
reprezentate de
– durere;
– redoare articulară postimobilizare .
• obiectiv
– limitarea amplitudinii de mișcare articulară;
– şi eventual semne de interesare cartilaginoasă sau
sinovială.
 Durerea articulară
• este cel mai important simptom, are
următoarele caracteristici
– este principala cauză de durere cronică la
vârstnici;
– este mai evidentă la femei;
– are intensitate variabilă în funcţie de pragul
individual, dar şi de localizare (şoldurile dor cel
mai tare, mâinile cel mai puţin);
– este meteodependentă (frigul, umezeală o
accentuează);
 Durerea articulară

– clasic, apare şi se intensifică la efort şi se

ameliorează la repaus (este de tip mecanic), dar
30% dintre bolnavi au şi dureri nocturne sau de
repaus;
– nu există o corelaţie între intensitatea durerii şi
severitatea modificărilor radiologice.
• durere iradiată: durerea poate iradia de la nivelul unei
articulaţii artrozice la alta (durerea la umăr în
spondiloza cervicală, durere la şold în spondiloza
lombară, durere la genunchi în coxartroză).
 Cartilajul articular
• principala structură afectată de procesul artrozic, nu
este inervat, dar la apariţia durerii contribuie mai mulţi
factori
– factori mecanici: afectarea formei articulaţiilor, prezenţa
osteofitelor, distrucţiile articulare determină apariţia unor
forţe anormale care, aplicate unor structuri de vecinătate
(capsulă, ligamente) bogat inervate, determină durere;
– factori osoşi: microfracturile din osul subcondral,
obstrucţia fluxului venos (apariţia durerii nocturne);
– factori sinoviali: uşoară inflamaţie sinovială, la care se
adaugă bursita;
– factori musculari: contractura musculară reflexă, într-o
primă etapă şi atrofiile musculare în etapele tardive;
– factori neurologici: compresia exercitată de afectarea
discului intervertebral sau de osteofite asupra măduvei sau
rădăcinilor nervoase (în spondiloză cu precădere);
 Redoare articulară

• dificultate resimţită la începutul mişcărilor sau

procesul de „încălzire” al articulaţiilor după un
repaus prelungit (este apanajul suferinţelor
articulare de tip inflamator);
• în artroză poate să apară, dar nu depăşeşte 5
– 30 minute de mobilizare a articulației.
 Limitarea mobilităţii
• limitarea mişcărilor active şi pasive;
• la început antalgică, mai ales pentru unele
mişcări care determină tracţionarea capsulei,
tendoanelor, ligamentelor;
• ulterior apar şi alte cauze
– prezenţa osteofitelor;
– distrugerea cartilajului şi a osului subcondral;
– îngroşarea capsulei şi a ligamentelor;
– deformările, atrofiile musculare;
– în ultimă instanţă anchilozele.
 Impotenţa funcţională

• de diferite grade este rezultatul modificărilor

amintite anterior.
 Examenul clinic

• Inspecţie
– mărirea de volum a articulaţiei (prin
modificări proliferative ale osului
subcondral)
– tumefacţie discretă a părţilor moi
– deformări articulare (luxaţii, subluxaţii)
 Examenul clinic

• Palpare
– sensibilitatea marginilor osoase şi a interliniului
articular;
– cracmente;
– crepitaţii articulare (senzația de frecare a unui os
faţă de un alt os apărută în timpul mișcării) sunt
caracteristice artrozelor).
 Examenul funcțional
• limitarea mișcărilor articulare din artroze
(impotența funcțională) se instalează gradat,
limitarea afectează în general puţine mişcări şi
numai în cazurile grave evoluează progresiv până
la blocarea completă articulară (anchiloză);
• atrofia musculară periarticulară poate fi datorată
lipsei de utilizare sau inhibării reflexe a
contracţiilor musculare;
• instabilitatea articulară este determinată în mod
special de amiotrofiile instalate;
 Examenul paraclinic
• explorările biologice nu relevă modificări specifice
– în majoritatea cazurilor de artroză examenele de
laborator nu arată modificări semnificative;
– în formele difuze sau în cele cu importantă
componentă inflamatorie sau degenerativă se
întîlnesc destul de frecvent alterări ale testelor
nespecifice inflamatorii (creșterea vitezei de
sedimantare hematică -VSH) etc.
– examenul lichidului sinovial
• în artroză arată un lichid clar sau uşor opalescent,
neinflamator;
• în acest lichid mai pot fi identificate: fragmente de cartilaj,
cristale de hidroxiapatită şi pirofosfat de calciu etc.
 Examenul paraclinic
• Examenul radiologic este cea mai importantă explorare
imagistică
– modificările radiologice sunt mai frecvente decât manifestările
clinice, 40% dintre cei care prezintă astfel de modificări neavând
simptome clinice;
– ideal este ca examenul radiologic să se facă cu articulaţia în
poziţia ei obişnuită, supusă sarcinilor pe care trebuie să le
îndeplinească (ortostatism);
– în stadiile iniţiale examenul radiologic este normal;
– în momentul în care modificările apar, boala este deja
constituită;
– principalele modificări în artroză
• îngustarea neuniformă a spaţiului articular (afectarea progresivă a
cartilajului articular)
• scleroza osoasă subcondrală
• chiste osoase subcondrale (de diferite dimensiuni, mici de obicei)
• osteofite marginale (procesul de hiperostoză, de neoformare de os)
• osteoporoză de diferite grade
• deformării
• Subluxaţii.
 Alte explorări

• folosesc exclusiv la diagnosticul

diferențial
– RMN;
– CT;
– artroscopia;
– biopsia etc.
 Recuperarea medicală în artroze

• În tratamentul complex al artrozei

– terapia „etiologică” – tinde să intervină

asupra factorilor etiopatogenici posibili a fi
trataţi;
– terapia ”simptomatică” – are rolul de a
reduce sau elimina simptomele bolii, în
special durerea, redoarea şi limitarea
funcţională.
 Recuperarea medicală în artroze

• Înainte de inițierea oricărei terapii este

necesară evaluarea exactă a tabloului clinic şi
statusului funcţional, astfel încât planul
terapeutic al artrozei trebuie să ia în
considerare o serie de elemente
– natura procesului artrozic;
– factorii etiopatogenici implicaţi;
– stadiul bolii.
 Recuperarea medicală în artroze
• Independent de natura procesului artrozic,
prin urmare chiar în cazul formelor primare,
este întotdeauna posibilă recunoaşterea altor
factori care ar fi putut contribui la o anumită
localizare a bolii sau la accelerarea evoluţiei.
• Aceşti factori trebuie individualizaţi şi posibil
corectaţi
– generali (obezitatea, tulburările vasculare);
– locali (atitudinile vicioase, solicitarea funcţională
excesivă).
 Recuperarea medicală în artroze
• Rapiditatea evoluţiei procesului artrozic poate fi
un criteriu util în selecţia măsurilor terapeutice
conservatoare (medicamentoase şi de recuperare
medicală) sau neconservatoare (chirurgicale).

• Metodele terapeutice utile în tratamentul

artrozei sunt numeroase şi cele mai bune
rezultate se obţin cu o abordare „integrată” ce
ţine cont de multiplele posibilităţi de intervenţie.
 Recuperarea medicală în artroze
• Obiectivele generale
• Combaterea durerii
• Combaterea inflamaţiei periarticulare
• Combaterea contracturilor musculare
• Combaterea redorilor şi retracţiilor
• Stabilizarea procesului de artroză
• Menținerea/creșterea mobilităţii articulare
• Menținerea/creșterea forței musculaturii periarticulare
• Armonizarea biomecanică a articulaţiilor vizate
• Profilaxia factorilor de risc prin crearea unui
comportament igienic şi ergonomic va proteja
articulaţia, prevenind astfel progresia
proceselor degenerative şi apariţia puseelor acute.