Sunteți pe pagina 1din 23

Premisă

 Literatura română poartă ca marcă specifică în secolul al XVII-lea

dimensiunea religioasă a existenței. Din secolul al XVII-lea, limba slavonă


este înlocuita treptat cu limba română.

 Se fac traduceri și se tipăresc cărți religioase pentru a încreștina poporul:

cazanii (evanghelii explicate), pravile (legi) și didahii (predici).

 Reprezentanți de seamă în promovarea limbii naționale și a credinței

creștine sunt: Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei si Antim


Ivireanul.
Didahii (Predici)
Mitropolitul Varlaam
 Cel dintâi dintre cărturarii care au incercat să introducă limba română în biserică a fost

Mitropolitul Varlaam. Principala sa contribuție în domeniul culturii religioase este


”Cazania”, lucrare în care limba română dobândește un stil propriu, depărtându-se astfel
de modelele slavone.

 Mitropolitul Varlaam, în această lucrare, pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga

bogăție a limbii române. ”Cazania” intitulată ”Cartea românească de învățătură”, a fost


tipărită în 1643 și este un monument de limbă veche românească. Volumul cuprinde 75 de
predici, care se rostesc duminica și în cele mai importante sărbători ale anului.

Nicolae Iorga, în ”Istoria literaturii românești. Introducere sintetică”, afirmă că această


lucrare arată ce legături existau cândva între toți românii; este o operă de unitate
națională, o unitate care se face în suflete, pentru că ardeleanul cere același grai pe care îl
cere si munteanul și moldoveanul.
Mitropolitul Dosoftei

 Continuator al lui Varlaam este Mitropolitul Dosoftei, înscăunat la numai

câțiva ani după retragerea din funcție a predecesorului său. Cunoscător al


mai multor limbi, cele mai populare cărți de lectură în acest domeniu
(”Psaltirea în versuri”, ”Viețile sfințiilor”), dar și cu texte de ritual, de slujbă
bisericească (”Liturghia”, ”Molitvenicul”, ”Octoihul”), pe care le-a publicat
pentru prima oară în limba română.

 Mitropolitul Dosoftei ”a organizat un adevărat sistem de rime și a încercat

mai multe cadențe si mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de
până la romantism.”

(Nicolae Manolescu, ”Istoria critică a literaturii române”)


Mitropolitul Antim Ivireanul

 Prin predicile sale, ”Didahiile” (1609-1616) rostite de la înălțimea amvonului din

București, unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se apropie sensibil
de literatură. Preocupat de viața morală a credincioșilor, el surprinde slăbiciunile și
excesele contemporanilor, pe care, după modelul Sf. Ioan Hrisostomul, se simte
dator să le îndrepte. Predicile Mitropolitului, în număr de 28, la care se mai adaugă
7, ocazionale, sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere
în subiect, care se continuă cu un exordiu (enunțarea sumară a conținutului), urmat
de o tratare (plină de tâlcuri alegorice) și finalizat printr-o încheiere.

 Antim Ivireanul, prin lucrarea sa, ”Didahii”, marchează începuturile oratoriei

românești.
Cei trei Mitropoliti Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul
Biblia de la București

 Biblia de la București cunoscuta și sub denumirea de ”Biblia Cantacuzino”, a

fost prima traducere completa a Bibliei în limba română, fiind publicată la


București in 1688.

 Scrisa cu caractere chirilice, titlul ei complet era ”Biblia adecă Dumnezeiască

Scriptură a Vechiului și Noului Testament”. Traducerea s-a bazat pe versiunea


lui Nicolae Milescu, revazută de ”oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu
(Radu si Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui
Șerban Cantacuzino. Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea
limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosita de către
Biserica Ortodoxa Română.
Biblia de la București
Raportul dintre religie și învățământ

 Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii

Bisericii în lume. Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost


rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru că oamenii să
cunoască voia Lui şi să o împlinească.

 Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un

factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat


religios, înseamnă şi a fi educat și a avea capacitatea de a
spori şi continua educaţia.
Istoriografia

Primele scrieri istorice din spațiul carpato-dunărean au apărut în secolul


al XV-lea, fiind scrise în limba slavonă, așa cum este ”Cronica anonimă a lui
Ștefan cel Mare”, comandată însuși de voievodul moldovean.
În secolul al XVIII-lea, apar cronici în limba română care încearcă să
recupereze trecutul. Acestea aparțin unor cărturari moldoveni cunoscători ai
culturii occidentale, cei mai mulți dintre ei făcându-și studiile în Polonia.
Cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce realizează o
primă imagine a istoriei noastre, reprezentând și primii pași în evoluția prozei
narative românești, care face saltul de la un text nonliterar la unul cu evidente
valori estetice.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanță
deosebită, și anume :
 Istorică – pun bazele istoriografiei românești, abordând
problemele legate de originea latină a poporului și a limbii
noastre, de continuitatea și de unitatea poporului român;
 Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaștere a unei
etape din evoluția limbii române;
 Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.
Grigore Ureche (1590-1647)

Grigore Ureche a fost primul cronicar ce a scris o


narațiune simplă cu tematică istorică. Timpul folosit este
exclusiv trecutul, opera sa istoriografică fiind un text de
evocare, cu fapte pe care autorul nu le-a trăit. Narațiunea
respectă ordinea cronologică a evenimentelor, prezentând
conflicte între două persoane, soldate cu victoria uneia dintre
ele. Silmplitatea acestor secvențe narative duce la utilizarea cu
precădere a înlănțuirii în legarea episoadelor descrise, rareori
fiind folosite intercalarea si total absentă alternanța.
Cronica scrisă de Grigore
Ureche se remarcă prin:
 Imaginea sintetică asupra
istoriei Moldovei în
perioada descrisă;
 Afirmarea conștientă a
originii latine a tuturor
românilor;
 Concizia și dinamismul
narațiunii;
 Arta portretului
Miron Costin (1633-1691)

Proza lui Miron Costin, ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron Vodă


încoace”, este mai subtilă decât cea a lui Grigore Ureche, aducând ca element de
noutate meditația pe marginea evenimentelor istorice și faza amplă, de tip
cărturăresc. Perspectiva se modifică, deoarece, pentru prima dată, faptele
prezentate au fost trăite de autor, el fiind să evalueze, având îndoieli, admirând sau
disprețuind faptele și personajele despre care scrie, fiindcă istoria este pentru
cronicar un fapt viu, în relatarea căruia se implică.
Nu întâmplător, pasul înainte pe care îl face Miron Costin în cristalizarea
unor forme ale prozei românești este legat de descriere, mod de expunere ce
frânează derularea epică, dar care, prin semnificațiile puse în evidență, dă un plus
de valoare literară textului.
Continuând Letopisețul lui
Grigore Ureche, Miron Costin n-a
putut aborda problema originii
poporului român, astfel că a simțit
nevoia să scrie o altă lucrare pe
această temă: De neamul
moldovenilor, din ce țară au ieșit
strămoșii lor. Opera a rămas
neterminată, dar surprinde patosul
cronicarului în afirmarea originii
latine a poporului nostru și
convingerea că, prin scrisul său
responsabil, el poate scoate neamul
din întunericul neștiinței.
Ion Neculce (1642-1745)

Cronica lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-


Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, este cea mai
importantă dintre toate cronicile moldovenești pentru evoluția prozei
literare prin arta narațiunii, dovedind talentul de povestitor înnăscut al
autorului. Lucrarea, preponderent memorialistică, selecționează din
multitudinea de evenimente trăite atitudinii omenești care imprimă o
direcție dramatică destinului uman. Cronicarul este întemeietorul
portretului anectodotic, din care lipsește descrierea, detaliile de
caracterizare morală și psihologică adunându-se din întâmplari pline de
viață, ca la romancierii de mai târziu.
Ion Neculce subliniază
caracterul oral al acestor
narațiuni și rolul propriu în
a le transforma în povești
scrise, privite ca elemente
fabulatorii prin raportarea la
realitatea din cronică. Nouă
legende îl au ca erou pe
Ștefan cel Mare, rămas și
pentru Ion Neculce eroul
ideal.
Dimitrie Cantemir (1674-1723)

Cel mai mare umanist român, primul nostru spirit de talie europeană este Dimitrie
Cantemir , personalitate multilaterală, cea mai luminată minte a veacului al XVIII-lea.
Umanist deplin, înzestrat cu o cultură enciclopedică, cu preocupări în filozofie, istorie,
literatură, muzică, matematică, geografie, format la Academia Patriarhiei Ortodoxe din
Constantinopol, el și-a însușit o cultură vastă, prin care și-a depășit cu mult
contemporanii. Cunoscător a numeroase limbi, Dimitrie Cantemir a scris opere în
limba română („Istoria ieroglifică”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”), în
latină („Descriptio Moldaviae”, „Istoria Imperiului Otoman”), în greacă („Divanul sau
gâlceava înțeleptului cu lumea”).

Dimitrie Cantemir afirmă originea romană și comună a românilor, exagerând


puritatea acesteia, cu scopul afirmării unei obârșii nobile a neamului nostru.
Constantin Cantacuzino (1639-1716)

Renașterea românească are un moment de vârf prin apariția operelor


cronicarilor moldoveni. În Țara Românească stolnicul Constantin
Cantacuzino a fost un mare savant umanist, format la Constantinopol și la
Padova. Deținător al unei copii a ”Letopisețului” lui Grigore Ureche, a
patronat traducerea și editarea ”Bibliei de la București (1688)”, prima
traducere integrală în limba română, realizată în timpul lui Șerban
Cantacuzino, fratele stolnicului. Este autorul ”Istoriei Țării Rumânești”,
însoțite de prima hartă a țării, publicată la Padova, în anul 1700. Istoria lui,
rămasă neterminată, începe cu dacii și se încheie cu invaziile barbare.
Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino
Concluzii

 Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii

române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul


divin. Marile reforme în acest domeniu le-a înfaptuit Dosoftei, în Moldova
și Antim Ivireanul, în Muntenia.

 În al doilea rând, carțile religioase au influențat formarea limbii române

literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la


rangul de limbă literară până la mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan,
Dosoftei și Antim Ivireanul, toți s-au străduit să caute forma cea mai
limpede și mai armonioasă a limbii, care să fie ințeleasă în toate ținuturile
românești.
 Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar

și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei cred


că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu,
după cum marturisește si Miron Costin:”Orice nevoință
pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l
clăti nime nu poate.”
Legături externe
 Internet:
1. Prezentare power point ”Dimensiunea religioasă a existenței” -
http://www.slideshare.net/NoName0000/dimensiunea-religioas-a-existenei
2. Studiu de caz ”Dimensiunea religioasă a existenței” –
http://www.scribd.com/doc/77627295/Dimensiunea-Religioasa-a-Existentei
3. Calitățile estetice ale textelor religioase -
http://rilury.wordpress.com/2011/05/26/dimensiunea-religioasa-a-existentei-
formarea-constiintei-istorice-curente-culturale-literare-umanismul-si-
iluminismul/
4. Raportul dintre religie și învățământ -
http://peperonity.com/go/sites/mview/metodica/29379375
5. Texte religioase din cultura română veche -
http://romanadela10s.blogspot.ro/2010/10/dimensiunea-religioasa-e-
existentei.html
6. Formarea religiei - http://ro.wikipedia.org/wiki/Religie
7. Dicționar – http://www.dex.ro/

 Manual pentru Limba și literatura română de clasa a XI-a editura Corint:


1. Dimensiunea religioasă a existenței