Sunteți pe pagina 1din 70

Aspecte generale ale

semnalizării celulare
Introducere
 O caracteristică comună a tuturor organismelor este capacitatea
constantă de a își coordona activitățile cu schimbările de mediu.
 Comunicarea cu mediul se realizează printr-o serie de căi care primesc
și procesează semnale din mediul exterior, de la alte celule din
organism sau de la regiuni diferite în cadrul aceleiași celule.
 Pe lângă această adaptare a unui organism la modificările de mediu,
organismele multicelulare necesită controlul coordonat al funcțiilor
celulare.
 Formarea și menținerea țesuturilor specializate ale organismelor
multicelulare depinde de reglarea coordonată a:
1. Numărului de celule,
2. Morfologiei și localizării celulare
3. Expresiei funcțiilor diferențiate
Această coordonare rezultă dintr-o rețea de comunicare între celule în cadrul
căreia semnalele produse afectează celulele țintă unde acestea sunt traduse
în reacții biochimice intracelulare care determină funcția fiziologică a celulei
țintă.

Baza pentru coordonarea funcțiilor fiziologice într-un organism multicelular


este semnalizarea (comunicarea) intercelulară, care permite ca o celulă unică
să influențeze comportamentul altor celule în mod specific.

Deoarece organismele multicelulare conțin celule specializate care formează


țesuturi și organe specifice trebuie să coordoneze un număr de activități
fiziologice, de tipul:
Metabolismului intermediar
Răspunsul la semnale externe
Creșterea celulară
Diviziunea celulară
Diferențierea celulară
Motilitatea celulară
Morfologia celulară
Semnalele generate în timpul comunicării intercelulare trebuie recepționate
și procesate în celulele țintă pentru a determina reacțiile biochimice care
susțin diferite funcții fiziologice în organism.
Semnalizarea intercelulară
 Acest tip de semnalizare asigură faptul că toate celulele de un
tip particular primesc și transformă un semnal, acționând
sincronizat
 Coordonează fluxurile metabolice dintre celulele diferitelor
țesuturi
 Asigură diviziunea sincronizată a celulelor și dacă este necesar,
determină stoparea diviziunii celulare și intrarea în stare de
repaos
 Are rol în diferențiere și dezvoltarea unui organism. În baza
programului genetic, moleculele semnal produse de o celulă
influențează și modifică funcția și morfologia altor celule în
organism
 Este critică în procesarea informației senzoriale (optice,
acustice, stres). Semnalele sunt sesizate în celulele senzoriale și
transmise altor celule prin semnalizare intercelulară.
Instrumente ale semnalizării
intercelulare
 Mesageri extracelulari: molecule care determină în celulele țintă
desfășurarea unor reacții biochimice. Celulele care emit semnale
influențează multe celule prin moleculele semnal determinând o reacție
temporară coordonată într-un organism.
 Joncțiuni gap: comunicarea dintre celule alăturate este posibilă prin contact
direct care conectează 2 celule învecinate pentru un schimb direct de
metaboliți și molecule semnal între celule.
 Interacția celulă-celulă via proteine de suprafață: o proteină de suprafață a
unei celule leagă o proteină specifică complementară de pe altă celulă.
Astfel se activează o cascadă de semnalizare intracelulară care inițiază
reacții biochimice specifice
 Semnalizare prin impulsuri electrice: conducerea unor impulsuri electrice de
către celule neuronale se bazează pe schimbări ale potențialului de
membrană. Neuronii folosesc aceste modificări pentru a comunica cu alte
celule la nivelul sinapselor. Semnalele electrice pot fi transformate în
semnale chimice.
Etapele semnalizării intercelulare
 Mesagerii extracelulari sunt produși ca răspuns la stimuli
externi și sunt eliberați prin exocitoză
 Stimulii fizici de tipul semnale electrice, modificări de
concentrații ale unor ioni, etc. determină creșterea
cantității de mesageri destinați comunicării extracelulare.
 Stimulii externi determină:
1. Stimularea biosintezei mesagerului extracelular
2. Producerea mesagerului extracelular matur
3. Eliberarea mesagerului din depozitele celulare
Ultimul mecanism este folosit în eliberarea
neurotransmițătorilor ca răspuns la semnalele electrice , de
ex. la nivelul sinapselor
Transportul semnalului și receptarea acestuia de
către celula țintă
Semnalul extracelular produs ajunge la celula țintă via
circulația sangvină sau prin difuzie. Dacă semnalizarea
se face la distanță mesagerul extracelular se leagă în
general de proteine transportor specifice sau este
încorporat în complexe proteice mai mari. Acest fapt se
petrece pentru a evita degradarea în spațiul extracelular
pentru a-l furniza numai celulelor țintă și pentru a evita
procesarea și metabolizarea mesagerului dintr-o formă
inactivă într-o formă activă prea timpuriu.
O dată ce semnalul extracelular este receptat de
celulă, este transmis căilor de semnalizare
intracelulare care activează reacții biochimice
distincte, tipice pentru un anumit tip de celulă,
determinând răspunsul în celula țintă (care prezintă
receptorul specific).
Procesarea semnalelor extracelulare se poate realiza
prin două moduri:
• prin receptori atașați de membrana plasmatică
• prin receptori localizați în citosol sau nucleu
Toate etapele de transmitere a semnalelor extracelulare sunt
subiect al reglării. Mecanismele pentru controlul hormonilor și al
concentrațiilor receptorilor se bazează în principal pe reglarea
feed-back.
Feed back-ul negativ și/sau pozitiv ajustează comunicarea
intercelulară la dezvoltarea și funcționarea întregului organism.
Mecanismul de feedback controlează în general enzimele
implicate în biosinteza, stocarea sau degradarea hormonilor și
cantitatea de receptori pentru conversia semnalului extracelular în
răspuns intracelular. Cu ajutorul acestui mecanism se realizează o
ajustare fină a comunicării intercelulare.
Hormonii în semnalizarea intercelulară

Mesagerii intercelulari se numesc hormoni. Din punct de


vedere chimic pot fi:
•proteine
•peptide
•aminoacizi și derivați ai acestora
•derivați ai acizilor grași
•nucleotide
•steroizi
•retinoizi
•molecule anorganice mici, de tipul NO
Analogii hormonilor: agoniști și
antagoniști
Antagoniștii: derivați hormonali care se leagă la un
receptor dar supresează traducerea semnalului. Aceștia
au numeroase aplicații farmaceutice și medicale
deoarece interferă cu traducerea semnalelor în cazul
dezechilibrelor hormonale. De ex. propranololul se
leagă cu o afinitate de 3 ori mai mare decât adrenalina la
receptorul β-adrenergic, blocându-l.
Agoniștii: analogi hormonali care se leagă specific la un
receptor și inițiază căi de traducere a semnalului în aceeași
manieră ca și hormonii adevărați.
Aplicațiile în cercetare și medicină sunt importante pentru acei
agoniști care posedă o afinitate mai mare pentru receptor
comparativ cu hormonii naturali.
Unii compuși pot funcționa ca agoniști sau antagoniști în
funcție de tipul de celulă. Astfel estrogenul sintetic tamoxifen
funcționează în unele țesuturi ca agonist al receptorului pentru
estrogeni (ER), în timp ce în alte celule se comportă ca
antagonist al ER.
Semnalizarea endocrină, paracrină și
autocrină
In semnalizarea endocrină, mesagerul hormonal este
sintetizat în celule specializate, endocrine, exportat via
exocitoză în sânge sau fluid limfatic și distribuit prin sistemul
circulator pînă la celulele țintă, care prezinta receptori pentru
hormonul respectiv.
În semnalizarea paracrină, hormonul ajunge la celulele
țintă prin difuzie pasivă. Celulele producătoare trebuie să fie
situate în vecinătatea celulelor țintă. In acest caz, hormonul este
tisular sau se mai numește mediator local. Un caz special îl
reprezintă neurotransmisia sinaptică în care neuronii comunică
fie cu alți neuroni fie cu o celulă musculară.
În semnalizarea autocrină celulele de același tip comunică
între ele. Hormonul produs de o celulă afectează celulele de
același tip prin legarea la receptori, inițiind o cascadă de
semnalizare intracelulară. Dacă un hormon autocrin este
secretat simultan de multe celule, se înregistrează un răspuns
puternic. Mecanismul autocrin are o importanță mare în
răspunsul imun.
Un caz special de semnalizare intercelulară este
reprezentat de o clasă de molecule mici, reactive, cum ar fi
NO. Acesta este sintetizat intr-o celulă ca răspuns la un
semnal extern și eliberat în fluidul extracelular. Fie prin
difuzie, fie sub formă legată de proteine ajunge la celulele
învecinate, modificând structura și activitatea unor enzime.
NO nu are un receptor în sensul clasic, deși este un mediator.
Semnalizarea intracelulară
Semnalele externe sunt recunoscute de receptori celulari care
traduc semnalele externe într-un lanț de semnalizare intracelulară.
Căile de semnalizare intracelulară controlează în celule:
 Metabolismul intermediar
 Diviziunea celulară
 Morfologia celulară
 Programul de transcriere
Receptarea semnalelor externe
Celulele folosesc 2 modalități de a traduce semnalele
extracelulare în căi de semnalizare intracelulară:
 Receptarea și traducerea semnalului au loc la nivelul unui
receptor transmembranar
 Mesagerul trece prin membrana plasmatică și se leagă la un
receptor localizat în citosol sau în nucleu.
Receptorul activat comunică semnalul unor componente celulare,
de regulă proteine, apoi unor căi de semnalizare în aval care
devin activate și transmit ulterior semnalul.
În funcție de natura semnalului sunt activate diferite căi de
semnalizare care controlează procese biochimice specifice.
Activarea și deactivarea
proteinelor de semnalizare
Traducerea semnalului intracelular se realizează prin intermediul
unor componente care acționează secvențial, fiecare component
transmitând semnalul următorului. Principalii traductori de
semnal sunt:
 Receptorii
 Enzimele de semnalizare
 GTP-azele de semnalizare
În absența semnalului, traductorii există în formă inactivă. După
receptarea semnalului, trec într-o formă activă și transmit
semnalul următorului component al căii de semnalizare.
Starea activă se sfârșește după un
anumit timp prin procesul de
deactivare, care face ca
traductorul să treacă în starea
inactivă, de la care pornește o
nouă rundă de activare-
deactivare. Mecanismele majore:
•Legarea de molecule semnal
•Tranziții conformaționale
•Modificări covalente
•Asociere cu membranele
(adresare)
•Compartimentalizare
•Îndepărtarea inhibitorilor
Prin restricționarea timpului de viață al stării activate,
transmiterea semnalului poate fi controlată și coordonată cu
alte căi de semnalizare.
Mecanismele de deactivare a proteinelor implicate în
semnalizare pot fi reprezentate de:
•Legarea unor inhibitori
•Modificări inhibitoare direcționate de semnal
•Îndepărtarea modificărilor ce duc la activarea prin sisteme
enzimatice specifice .
O proteină implicată în semnalizare poate să primească
simultan semnale multiple pentru a deveni complet activată.
Capacitatea de a procesa multiple semnale în același timp se
datorește structurii modulare a proteinelor implicate în
semnalizare, ceea ce favorizează reglarea și ajustarea fină a
semnalizării.
Căile de semnalizare la vertebratele superioare
prezintă variabilitate și multiplicitate. Astfel, diferite
celule găzduiesc variante ale căilor de semnalizare
care controlează diferite reacții biochimice.
Această variabilitate se datorește în mare măsură
existenței izoformelor (subtipurilor) proteinelor de
semnalizare. Acestea au activitatea principală comună
dar diferă prin recunoașterea substratelor și
mecanismele de reglare.
Izoformele pot fi codificate de gene specifice sau pot
rezulta în urma splicingului alternativ.
Astfel, variabilitatea căilor de semnalizare crește
Instrumentele moleculare ale
semnalizării intracelulare

•Receptorii,
•Enzime de semnalizare
• Mesageri secundari
• Proteine adaptor
Receptorii
Numai celulele care posedă
receptori pentru un hormon pot
deveni celule țintă pentru acel
hormon. Legarea hormonului la
receptorul de pe celulele țintă
induce o cascadă intracelulară care
conduce la un răspuns biochimic
definit.
De asemenea, stimulii fizici ca:
lumina și presiunea, pot fi receptați
de celulele ce posedă receptori
adecvați (rodopsina în procesul
vederii). Excitarea unui receptor
prin stimul fizic determină o
modificare conformațională în
acesta fiind folosit în traducerea de
semnal.
Receptori
Receptorii legați de membrană se mai numesc proteine TM și
prezintă un domeniu extracelular legat de un domeniu intracelular
printr-un domeniu transmembranar.
O serie de receptori TM sunt oligomeri alcătuiți din subunități
identice sau diferite. Legarea unui hormon la domeniul
extracelular al receptorului induce o reacție specifică în domeniul
citosolic, care determină reacții ulterioare în celulele țintă.
Semnalizarea prin receptori TM nu necesită intrarea moleculei
semnal în celulă.
Receptorii intracelulari interacționează cu hormonul care trece
prin membrană prin difuzie pasivă. Hormonul acționează ca
ligand activator iar receptorul activat stimulează activitatea
transcripțională a genelor care prezintă elementele ADN specifice
pentru receptor.
Interacția hormon-receptor
Legarea hormon-receptor se face prin interacții necovalente. Totuși
această interacție este mai puternică decât interacția enzimă-substrat.

[H] +[R]→[HR] cu KD= [H]∙[R]/[HR], unde KD= de ordinul 10-6 – 10-12 M

Decisivă pentru intensitatea transmiterii semnalului este concentrația


complexelor hormon-receptor, care depinde de:
•Concentrația hormonului
•Afinitatea hormonului pentru receptor
•Concentrația receptorului
O creștere a concentrației hormonului circulant determinată de un semnal
extern generează creșterea nivelului complexelor hormon-receptor și activarea
căii de semnalizare.
Activitatea receptorilor este reglată pentru adaptarea semnalizării la intensitatea
și durata semnalului extracelular.
Reglarea activității receptorului se face la nivelul:
• Concentrației receptorului prin:
1. expresia receptorului,
2. degradarea sa țintită,
3. Internalizare (pentru cei TM)
•Modificarea receptorului prin afectarea afinității
acestuia: fosforilare și alte tipuri de modificare
covalentă
Enzimele implicate în semnalizare
Enzimele pot fi reglate prin:
Tranziții alosterice
Modificări covalente
Adresare membranară
Prin aceste mecanisme enzimele trec dintr-o stare inactivă sau
slab activă într-o stare activă. Cele mai multe enzime implicate în
semnalizare sunt protein kinaze și protein fosfataze, enzimele
implicate în sinteza și degradarea mesagerilor secundari și GTP-
azele reglatoare.
Modalități de participare a enzimelor la
semnalizare
 Modifică alte enzime sau proteine care propagă sau sting
semnalul: prin fosforilare, reacție controlată de protein
kinaze și protein fosfataze
 Pot cataliza formarea, degradarea sau eliberarea
mesagerilor secundari
 GTPazele (proteine G) permit trecerea între conformațiile
active și inactive în funcție de legarea GDP și GTP. In
stare activă, proteinele G care leaga GTP transmit
semnalul în aval în lanțul de semnalizare. In stare inactivă,
transmiterea semnalului este represată și un semnal
activator în amonte, determină o schimbare GDP cu GTP.
Proteinele adaptor
Proteinele adaptor nu prezintă activitate
enzimatică, ci stabilesc legături între proteine din
lanțul de semnalizare, în vederea co-localizării
acestora. De asemenea, proteinele adaptor favorizează
adresarea, ghidarea, proteinelor de semnalizare către
situsuri subcelulare specifice și recrutează molecule
de semnalizare în complexe de semnalizare. In acest
caz proteinele adaptor pot funcționa ca o structură sau
un situs de acostare al moleculelor de semnalizare la
situsuri distincte. Acestea (scaffolding proteins)
conțin mai multe domenii de legare cu specificități
distincte. Proteinele adaptor pot suferi modificări
reglatoare (fosforilări).
Mesagerii secundari
Activarea intracelulară a enzimelor dintr-o cale de semnalizare determină
formarea unor molecule de semnalizare mici, difuzibile în celulă. Acești
mesageri secundari activează enzime care participă la traducerea de semnal.
 Mesagerii secundari pot fi rapid formați din precursori prin reacții
enzimatice
 Pot fi eliberați rapid din depozitele intracelulare
 Pot fi rapid inactivați sau pastrați în compartimente specifice
 Pot activa diferite proteine efector
 Permit amplificarea semnalelor
Totuși, acești compuși nu difuzează în mod normal în toată citoplasma, ci
creează semnale limitate spațial și temporal (vezi semnalizarea cu Ca2+).
Există două tipuri de mesageri secundari: citosolici și legați de membrană.
Cei citosolici se leagă la proteine țintă, activând sau
modulând calea de semnalizare. Cele mai frecvente
ținte ale mesagerilor secundari sunt protein
kinazele.
Mesagerii asociați membranei interacționează cu
proteinele țintă de pe fața internă a membranelor
celulare. In acest caz, proteinele țintă pot fi asociate
membranei sau recrutate la nivelul membranei după
legarea mesagerului secundar.
Mecanisme ale semnalizării intracelulare
Cele mai multe proteine eucariote sunt modificate post-
translațional. S-au identificat peste 200 de tipuri de modificări
care pot fi:
 Stabile: formare de punți disulfurice, glicozilare, ancorare de
lipide, biotinilare, care sunt esențiale pentru funcțiile proteinelor
legate de compartimentalizare, transport și secreție.
 Tranziente: care sunt introduse în proteine în scop reglator.
Modificările reversibile pot fi considerate ca semnale care sunt
traduse de enzimele modificatoare la nivelul proteinelor de
semnalizare.
Asemenea semnale de modificare controlează activitatea,
asamblarea moleculară și localizarea proteinelor de semnalizare.
Pe baza funcției lor, modificările reglatoare pot fi împărțite în două categorii:

•Unele pot servi la modularea și reglarea activității proteinelor de semnalizare


prin mecanisme alosterice și conformaționale. De exemplu, fosforilarea
protein kinazelor crește activitatea lor prin stabilizarea unei conformații
active.

•Unele sunt utilizate pentru a crea puncte de atasament pentru legarea


efectorilor în aval și amonte în căile de semnalizare și pentru asamblarea
complexelor proteice mai mari. Aceste modificări sunt recunoscute de module
de interacție ale proteinelor.

Pentru a servi în reglare, modificările trebuie introduse în urma unui semnal


și să fie îndepărtate atunci când semnalul încetează. Enzimele implicate în
introducerea și îndepărtarea modificărilor sunt elemente esențiale ale căilor
de semnalizare.
Exemple de modificări proteice
cu rol reglator
 Fosforilare Ser/Thr
 Fosforilare la Tyr
 Acetilarea Lys
 Metilarea Lys și Arg
 Ubichitinarea Lys
 Oxidarea Cys
 Nitrozilarea Cys
Aceste modificări:
 Pot fi facute cu grupări de mici dimensiuni (acetil, fosfat)
sau cu proteine (ubichitină)
 În general sunt realizate prin intermediul unor enzime
 Nitrozilarea sau oxidarea cisteinei nu necesită intervenție
enzimatică. Reactivitatea chimică intrinsecă a grupării
modificate este determinantul major pentru formarea
aductului covalent.
Recunoașterea modificărilor proteice prin
module proteice specifice
O funcție majoră a modificărilor proteice este de a furniza zone
de legare a proteinelor efector situate în amonte sau în aval în
calea de semnalizare sau de a ghida asamblarea complexelor
proteice mari. Partenerii proteici recunosc modificările post-
translaționale prin intermediul unor module de interacție, care
detectează modificări particulare și natura chimică a acestora. Pe
lângă modificarea propriu zisă, aminoacizii C- și N- terminali
sunt utilizați de domeniile de interacție pentru a selecta
modificarea la care se face legarea.
Fiecare domeniu de interacție recunoaște aceleași modificări
chimice, dar diferă prin necesitățile referitoare la aminoacizii
invecinați.
Astfel, există în jur de 115 domenii SH2 care recunosc
resturile de fosfotirozină, codificate de gene umane, dar
fiecare diferă din punctul de vedere al secvenței aminoacizilor
învecinați.
În general, proteinele implicate în semnalizare prezintă mai
multe module de interacție și de aceea pot suferi diferite tipuri
de modificări post translaționale în vederea interacțiilor
ulterioare. Această multiplicitate a situsurilor de modificare
este numită multisite modification și este corelată cu
importanța biologică a proteinei și cu complexitatea
organismului.
Proteinele multifuncționale au diferiți parteneri de interacție și
exemple de asemenea proteine sunt: fosfatazele CDC25,
receptorii tirozin kinazici, PKC, histonele.
Factorii de transcripție la vertebrate suferă adeseori modificări
multiple. Astfel, proteina p53, poate fi fosforilată, acetilată,
sumoilată și ubichitinată la multiple situsuri.
Sunt importante următoarele caracteristici ale
modificărilor multiple:
 Aceeași modificare poate avea loc la situsuri diferite ale
proteinelor de semnalizare ( de ex fosforilarea la Ser/Thr se face
cu ajutorul unor membri distincți ai aceleași clase de enzime).
 Același aminoacid poate suferi tipuri diferite de modificări ( de
ex. resturile de lizină pot fi modificate prin acetilare, metilare,
ubichitinare, nedilare și sumoilare).
 Prezența modificărilor multiple de același tip sau de tipuri
diferite poate fi considerată ca un cod de bare, care specifică a
funcție distinctă a proteinei de semnalizare. Aceste modificări
sunt reversibile și dinamice și se schimbă în timp și în funcție de
localizarea subcelulară.
•Modificările multiple de pe o proteină pot prezenta caracteristici
combinatoriale.
Efectul unei modificări date este dependent de context. Astfel,
prezența unei modificări poate preveni o alta. Sau modificările
multiple pot avea efect cooperativ. De asemenea, modificările
multiple de același tip pot avea efect aditiv.
În scenariile complexe, modificările la situsuri diferite pot avea
efect sinergic și genera un răspuns exponențial.

Domeniile de interacție se găsesc adeseori în duplicat în cadrul


unor proteine de semnalizare. Astfel, protein fosfataza SHP2
prezintă 2 domenii SH3.
Domeniile de interacție pot fi asamblate din copii repetitive (pana
la 50) ale unui motiv peptidic de dimensiuni mici de tipul
anchirinei, cele bogate în leucină, etc.
Liganzi și tipuri de domenii de interacție
Domeniile de interacție din proteinele implicate în semnalizare pot recunoaște:
•Modificările post translaționale ale proteinelor
•Motive peptidice- domeniul SH3 leagă motivele bogate în Pro din liganzii
proteici. Se pot regla astfel multe funcții celulare.
•Domenii proteice: o serie de domenii interactionează cu altele în mod homo sau
heterotipic. Asemenea domenii identifică proteinele implicate în semnalizare și
participă la coasamblarea complexelor oligomerice funcționale. Distincția dintre
domeniile care recunosc motive peptidice și domenii proteice nu este foarte clară.
•Fosfolipide: multe procese de semnalizare sunt legate intim de membrana
celulară și recrutarea proteinelor implicate în semnalizare la aceasta reprezintă un
pas esențial în semnalizare. Specificitatea domeniilor nu este bine caracterizată și
pare a fi largă. Pe de altă parte unele domenii ce leagă fosfolipide pot lega și
motive peptidice.
Structura modulară a proteinelor
de semnalizare
Proteinele implicate în semnalizare sunt
alcătuite din domenii distincte = module.
Proteinele de semnalizare asamblate în
complexe mari pot fi schimbate în mod
regulat. Subtipuri ale proteinelor de
semnalizare se pot asocia într-o manieră
dependentă de tipul celular și semnalele
receptate.
Domeniile pot acționa independent sau în
cooperare și îndeplinesc funcții distincte în
semnalizare.
Construcția modulară conferă proteinelor de semnalizare
următoarelor caracteristici:

•Multivalența: aceste proteine pot interacționa cu diferiți parteneri, pot


recepționa diferite mesaje și pot avea diferite localizări subcelulare.

•Folosirea diferențiată a modulelor: Modulele pot fi folosite simultan, în


ordine secvențială sau doar în locații subcelulare distincte, ceea ce asigură o
mare versatilitate și flexibilitate în semnalizare. De asemenea, modulele pot
fi angajate într-o manieră dependentă de tipul de celulă și țesut.

• Inputuri multiple, influențe și outputuri reglatoare. Proteinele


modulare recepționează semnale multiple și răspund la influențe multiple.
Semnalele externe pot fi integrate și convertite în răspunsuri fenotipice în
funcție de mediul celular.
Complexe de semnalizare modulare
Asocierea proteinelor de semnalizare se poate realiza prin
domenii de interacție si conduce la formarea unor complexe
proteice de mari dimensiuni în citoplasmă și nucleu. Organizarea
complexelor este dinamică și acestea pot fi constituite din pana la
50 proteine. Reglează proteoliza țintită, endocitoza, traficul
proteinelor și veziculelor, polaritatea celulelor, diviziunea
celulelor și expresia genică.
Complexele mari permit o transmitere rapidă și eficientă a
semnalelor.
Organizarea proteinelor de semnalizare în complexe prezintă avantaje:

•Specificitate–Traducerea semnalelor în cadrul complexelor este rapidă


deoarece nu necesită difuzia de reactanți. Complexele asigură o cuplare
puternică și specifică a reacțiilor diferite și previne reacțiile secundare și
disiparea semnalului.

•Variabilitatea- În complexele de semnalizare, componentele pot fi înlocuite


cu izoforme care diferă prin detaliile referitoare la reglare și activitate. Această
schimbare de componente este utilizată intens în complexele de reglare a
genelor care se pot asocia cu coactivatori diferiți, corepresori sau cu enzime ce
remodelează cromatina în funcție de semnalele receptate de sistem.

•Reglarea-Componentele acestor complexe sunt adeseori modulare, ceea ce


permite receptarea unor semnale multiple într-o ordine secvențială sau în
același timp.
Căi de semnalizare liniare,
ramificate și încrucișate
Căile liniare de semnalizare: semnalul curge liniar prin
componentele organizate ierarhic.
Căile ramificate: proteinele de semnalizare au parteneri
multipli în aval.
Căi încrucișate: Transmiterea semnalelor prin căi variate
ce trebuie coordonate și balansate, necesită conexiuni
între căi diferite
Interacția dintre căile de
semnalizare
Mecanismele majore prin care diferitele căi de semnalizare
interacționează sunt: detecția coincidentă, gating (barieră),
feed-back.
Detecția coincidentă
Două căi de semnalizare distincte A și B care converg către o
singură unitate funcțională alcătuită din una sau mai multe
proteine, care reprezintă detectorul de coincidență. Acesta
recunoaște când două căi convergente sunt activate într-o
fereastră de timp. Deoarece cele 2 semnale sunt la fel de
importante, detectorul produce un singur răspuns, diferit de cel
produs de orice cale activata individuală. Raspunsul poate fi
funcțional distinct sau sinergic.
Gating
În acest caz, transmiterea semnalului prin prima cale de
semnalizare este reglată prin activarea celei de-a doua căi.
Deci, două semnale diferite interacționează într-o manieră
ierarhică. Răspunsul este astfel doar modificat, dar nu este
distinct față de cel generat de prima cale de semnalizare.
Gating permite ca 2 semnale separate să activeze căi de
semnalizare diferite.
Feed back

Acesta este un mecanism gating modificat care depinde de


un singur semnal, care modulează căi multiple sau activează
o singură cale care reglează 2 sau mai mulți efectori în aval.
Într-un astfel de sistem, un efector produce efectul biologic
și celălalt reglează transmiterea semnalului la efectorul care
produce acest efect.
Această configurație permite sistemului de semnalizare să
se adapteze din punctul de vedere al sensibilității la mediu.
Rețele de semnalizare

În mod real semnalizarea are loc prin rețele de semnalizare, care


rezultă din interconectarea căilor de semnalizare. În aceste rețele,
aceeași proteină de semnalizare poate recepționa mai multe
semnale.
Networking se poate realiza între căi de semnalizare similare (De
ex. Rho și Ras) sau diferite (Gs,α/cAMP și MAPK).

Rețele de semnalizare se bazează pe :


1.Structura modulară a proteinelor implicate în semnalizare
2.Structura modulară a complexelor de semnalizare
Rețele de semnalizare
Identitatea moleculară a componentelor modulelor de
semnalizare și partenerii acestora de interacție sunt celulă-
specifici. Sistemul central de semnalizare este conectat la
mecanismele celulare: transcrierea, translația, motilitatea și
mecanismele secretorii care sunt responsabile pentru
răspunsurile fenotipice.
Interconectările dintre rețelele de semnalizare pot fi
împărțite din punct de vedere operațional în 2 clase:
Joncțiuni- semnale integratoare
Noduri- scidează semnalul.
Joncțiune
Nod
Semnalizarea este redundantă și
specifică
Redundanța:
Aceeași reacție este controlată de mai multe proteine de
semnalizare sau căi de semnalizare. Atunci când o componentă
devine nefuncțională poate fi înlocuită de o altă proteină cu
activitate similară.
Specificitate:
Se referă la selecția partenerilor de interacție. Interacțiile puternice
sunt înalt specifice dar nu sunt flexibile pentru a răspunde dinamic
la modificările condițiilor externe sau ale programelor
interne.Deoarece interacțiile prot-prot depind de modificările
posttranslaționale, afinitățile sunt relativ modeste. De aceea adesea
se folosesc interacții multiple de mică afinitate pentru a asigura
fidelitatea.
Reglarea căilor de semnalizare

Punctele majore de control:

•Receptori-Traducerea mesajului extracelular în răspuns


intracelular depinde de cantitatea, activitatea și specificitatea
receptorilor. Reglarea la acest nivel se realizează prin:
ubichitinare, internalizare, fosforilare, legare de antagoniști,
expresie genică.

•Enzime implicate în semnalizare-sunt reglate prin modificări


covalente (fosforilare-defosforilare), inhibitori ai kinazelor.

•Mesageri secundari- producerea și degradarea lor este sub


control strâns.
Organizarea spațială a căilor de
semnalizare
Strategiile celulare folosesc pentru semnalizare:
•Proteine scaffold (schelet) cu specificitate bifuncțională situate pe fața
internă a membranei
•Legarea la proteine TM. De ex. resturile de fosfotirozină de pe
receptorii activați sunt folosite pentru acostarea altor proteine care sunt
astfel recrutate.
•Prin introducerea unor cozi lipidice posttranslațional unele proteine se
pot insera în jumătatea citosolică a membranei plasmatice în
vecinătatea receptorului sau altor componente de semnalizare.
•Legarea la mesageri secundari localizați la membrană (diacilglicerol,
IP3) . Unii mesageri secundari servesc ca puncte de atașament pentru
proteinele de semnalizare. Mesagerii hidrofobi sunt recunoscuți prin
domenii de interacție din proteinele de semnalizare (de ex. Domeniile
PH (de omologie cu plekstrina) pentru legarea IP3).
Compartimentalizarea semnalizării
Multe proteine acționează ca o suveică între compartimente
distincte ale celulelor pentru a îndeplini funcții specifice. Acestea
fie poartă secvențe semnal, fie modificări post-translaționale care
le direcționează spre situsuri subcelulare distincte, generând astfel
semnale locale specifice.
Proteine implicate în semnalizare cu localizări subcelulare
variabile sunt: PKC, tirozin kinaza Abl si unii receptori nucleari.
De asemenea, mișcarea între citoplasmă și nucleu a protein
kinazelor și factorilor de transcriere este un fenomen frecvent
observat.
Fosforilarea dependentă de semnal a factorilor de transcriere este
un instrument pentru controlul localizării lor nucleare și-n
consecință funcția de activare a transcrierii.