 în urmă cu câteva decenii anxietatea era considerata cea

mai mare problemă de sănătate mentală

 în timpurile noastre depresia, un veritabil flagel al epocii, a
ajuns tulburarea mentală cu frecvenţa cea mai ridicată.
 Dacă depresia a devenit “răceala obişnuită, comună a
psihiatriei”, singurătatea este “durerea de cap” (Seligman)
 Se apreciază că aproximativ 20% din populaţie a avut sau
prezintă simptome semnificative ale depresiei, că aproape
un sfert experimentează pe parcursul vieţii, cel puţin, un
episod depresiv uşor.
 În fiecare an, peste 100 milioane de oameni din întreaga
lume dezvoltă o tulburare depresivă recognoscibilă clinic.
 Statisticile OMS demonstrează că depresia
se află pe primele locuri în cadrul
problemelor de sănătate şi anticipează că
în câţiva ani va deveni a doua mare
problemă de sănătate în lume.
 Se justifică astfel, menţinerea şi creşterea
continuă a interesului cercetării ştiinţifice
asupra depresiei, numărul mare de articole
şi cărţi publicate, preocuparea publicului
larg şi atenţia acordată de media
 de frecvenţa crescândă a tulburării
 de impactul asupra funcţionării, mai
puternic decât al bolilor somatice majore –
diabet, hipertensiune, artrită, afecţiuni
respiratorii
 de extinderea tulburării în rândul generaţiei
tinere
 de perturbarea structurilor familiale şi a
dezvoltării normale a copiilor
 de riscul ridicat al sinuciderii depresivilor
 de creşterea costurilor
 Depresia, cel puţin în forma dispoziţiei triste, este o
experienţă universală.
 Ea reprezintă un răspuns firesc la pierderile, frustrările,
eşecurile sau necazurile apărute în viaţa fiecărui om.
 Dacă este de scurtă durată şi se manifestă cu
intensitate redusă, dacă are un impact minor asupra
funcţionării psihosociale, depresia constituie o
manifestare adaptativă, un indice de normalitate.
 Chiar dacă uneori, supărarea este însoţită de gânduri şi
sentimente negative, de pesimism, chiar dacă
motivaţia şi activismul se reduc, prin efort sau odată cu
trecerea timpului, aceste manifestări pot fi depăşite.
 Dacă durează săptămâni şi chiar luni de zile, dacă
numărul şi intensitatea simptomelor au valori
ridicate şi dacă este afectată funcţionarea socială
şi ocupaţională, depresia a devenit o tulburare.
 Ea trebuie văzută ca sursă a conflictelor maritale şi
familiale, a scăderii eficienţei intelectuale, a
diminuării randamentului activităţilor, a retragerii
din reţeaua socială şi ocupaţională, a
absenteismului în muncă.
 Depresia înseamnă schimbarea percepţiei propriei
persoane, a celor din jur şi a viitorului cu imagini
negative inflexibile.
 Durerea sufletească, boala fizică şi în multe cazuri,
moartea, fac parte din tabloul tulburării depresive.
 sub aspect clinic, depresia este mai mult decât o
experienţă emoţională de tristeţe, disperare sau
iritare.
 simptomele dispoziţiei interacţionează cu alte
simptome. Ele cuprind cogniţia, comportamentul,
funcţionarea corporală. Fiecare dintre aceste
categorii le influenţează pe celelalte şi se află sub
influenţa lor.
 pentru unii, mai mult decât dispoziţia tristă, se
manifestă lipsa interesului de a face lucruri
plăcute, de a trăi experienţele de care s-au
bucurat până acum;
 modul de a gândi despre propria persoană,
încrederea în propria eficienţă şi stima de sine
sunt înlocuite cu gânduri negative, cu
neîncredere, devalorizare şi desconsiderare,
ceea ce determină pierderea stimei de sine.
 Criticismul, neîncrederea şi ostilitatea se extind
asupra celorlalţi.
 Viitorul apare întunecat, lipsit de speranţă.
 Depresivul este convins de adevărul şi
permanenţa credinţelor sale, de faptul că
imaginile negative nu pot fi schimbate, pentru
că reflectă o realitate implacabilă;
 Dezvoltarea clasificărilor depresiei izvorăşte din medicina veche
greacă.
 Prin anul 400 î.H., Hippocrate a descris melancolia ca asociere a unor
condiţii sau simptome: aversiunea faţă de mâncare, mâhnire,
somnolenţă, iritabilitate, agitaţie, apropiindu-se în mod surprinzător,
de criteriul modern al identificării depresiei majore. Conform
convingerilor lui Hippocrate, melancolia reprezintă o manifestare
„psihologică” a unei tulburări biologice fundamentale rezultată din
influenţa bilei negre şi flegmei asupra creierului, „întunecând spiritul şi
făcându-l melancolic” (Jackson, 1986).
 Câteva secole mai târziu, Aretaeus din Cappodocia a observat
asocierea dintre manie şi melancolie, sugerând că mania reprezintă
stadiul final al melancoliei. Galenus în secolul al II-lea descrie
melancolia ca o condiţie recurentă şi cronică, în acord deplin cu
cercetările empirice moderne.
 Multe din intuiţiile clasicilor medicinii şi filozofiei greceşti şi romane
referitoare la depresie rămân neschimbate până în Evul Mediu.
Dominarea spiritualităţii medievale de dogmele religioase se
răsfrânge şi asupra etiologiei tulburărilor mintale explicate în epocă
prin: posedare de către diavol, forţe magice sau prin păcat.
 În secolul al XIX-lea, doi medici francezi Falret şi Baillanger, au
descris independent unul de altul, aceeaşi boală în care mania şi
depresia reprezintă manifestări alternative – la folie circulaire - şi la
folie a double forme – au fost descrise ca boli cronice cu prognoza
redusa în care boala depresivă în remisie şi criza alternează uneori
cu mania (Judd, Kunovac, 1997).
 Kraepelin (1993) spre sfârşitul secolului al XIX-lea a dezvoltat primul
model de boală, bazat pe observaţii şi descrieri extensive,
organizate şi prezentate precis. El a segregat bolile psihice prin
accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive
în raport cu demenţa precoce: dezvoltare periodică sau episodică,
prognoză mai benignă şi o istorie familială. Atât tulburările afective
unipolare cât şi cele bipolare au fost incluse în definiţia bolii
maniaco-depresive (Goodwin, Jamison, 1990).
 Eugene Bleuler a introdus termenul de boală afectivă şi a anticipat
o nosologie de perspectivă prin subcategorizarea ei în grupe
distincte: unipolar şi bipolar.
 Sistemele moderne de clasificare şi diagnostic pentru tulburările
depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza psihiatriei franceze,
germane şi engleze de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX.
 uşoară vs.severă
 cronică vs.episodică
 neurotică vs.psihotică
 endogenă vs.reactivă
 primară vs.secundară
 bipolară vs.unipolară
 cu agitaţie vs.cu retardare
 biologică vs.caracterologică
 1. Depresii organice
Depresii somatogene
2. Depresii simptomatice
3. Depresii din schizofrenie
4. Depresii tardive (de involuţie) Depresii endogene
Somatogen

5. Depresii din psihoza maniaco-depresivă

6. Depresii neurotice
7. Depresii de epuizare
Depresii psihogene
8. Depresii reactive

Psihogen
 Depresiile organice au la bază un proces lezional şi
apar cel mai frecvent sub forma depresiei senile în
cadrul aterosclerozei, în leziunile cerebrale prin tumori,
în tulburările post-traumatice, în perioada prodromală
a paraliziei generale progresive, sub forma disforiilor la
oligofreni şi epileptici.
 Depresiile simptomatice apar în cadrul unor afecţiuni
somatice extracerebrale sau datorită unei acţiuni
medicamentoase, toxice sau endotoxice. Asemenea
tulburări depresive pot apare în cadrul unor stări
apatice postinfecţioase, în convalescenţa unor stări
infecţioase, asociate cu anxietate, în boli cardiace
cronice, crize astmatice, afecţiuni renale grave, în
legătură cu perturbaţii endocrine în epocile critice sau
în afecţiuni endocrine.
 Depresiile simptomatice pot să apară şi secundar, sub
 În legătură cu depresiile care apar în cadrul
altor psihoze, problema cea mai discutată
este aceea a depresiei din schizofrenie,
evidenţiată prin prezenţa unor simptome
fundamentale sau a unor pusee psihotice
anterioare.
 În cadrul depresiilor endogene se
încadrează fazele depresive ale psihozelor
afective, diferenţiindu-se formele bipolare şi
formele unipolare. Depresiile tardive sunt
atribuite de Kielholz, proceselor involutive.
 În depresiile neurotice este specific polimorfismul tabloului clinic,
lamentaţiile, prezenţa cenestopatiilor, cefaleelor, insomniilor,
inapetenţei. Cel mai adesea se întâlnesc tablouri mixte cum ar fi
formele asteno-depresive, disforice, combinaţiile cu tablouri
obsesive, fobice, isterice;
 Depresiile reactive au toate caracteristicele reacţiilor psihice
comprehensibile, diferenţiindu-se de stările reactive normale prin
intensitatea şi durata lor. Declanşarea stărilor depresive este
legată de factori exogeni, dar ea este favorizată de fragilitatea
sau vulnerabilitatea subiectului, de anumite particularităţi ale
personalităţii. Tabloul tipic al reacţiilor subacute este reprezentat
de starea depresivă de doliu. Depresia reactivă poate să apară
şi sub forma unei stări reactive prelungite, caracterizată în
special prin accentuarea, stagnarea, gravitarea tuturor trăirilor
în jurul evenimentului psihotraumatizant.
 Depresiile de epuizare se situează la limita normalului, fiind
declanşate de factori psihogeni care exercită o stare prelungită
de stres psihic. Tabloul clinic este dominat de starea de
epuizare, senzaţia de oboseală, lipsa de energie, dispoziţia
depresivă situându-se pe plan secundar (Kielholz, 1957, 1990).
 Tulburările afective au apărut pentru prima dată ca entităţi de diagnostic
în a VI-a ediţie a Clasificării Internaţionale a Bolilor, I.C.D-6 din anul 1948.
Au fost incluse aici trei categorii de boli depresive: reacţie maniaco-
depresivă, tipul depresiv, melancolia involuţională (ambele categorii ale
psihozei afective) şi reactia depresivo-neurotică.
 Secţiunea referitoare la tulburările de personalitate, psihoneurotice şi
mintale s-a păstrat şi în I.C.D-7 şi în I.C.D-8 care introduce în plus,
categoria de psihoză depresivă reactivă.
 Prima ediţie a clasificării elaborate de Asociaţia Psihiatrilor Americani,
Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale (D.S.M-I) a
reprezentat o îmbinare a ideilor celor trei şcoli de gândire: Kraepelin,
Freud şi Meyer, fiind influenţată mai ales de abordarea holistică al lui
Meyer conform căreia, psihopatologia reprezintă o rezultantă a
interacţiunii dintre caracteristicile biologice şi psihologice ale indivizilor cu
mediul social.
 Tulburările psihotice ale dispoziţiei au inclus reacţia psihotică
involuţională, reacţia afectivă (adică, reacţia maniaco-depresiva, tipul
maniacal, tipul depresiv şi altele) şi reacţia psihotică depresivă. Reacţia
depresivă psihoneurotică şi tulburarea ciclotimică a personalităţii au fost,
de asemenea, descrise.
 D.S.M-II, publicat în 1968, elimină termenul de reacţie şi introduce
D.S.M III (A.Psy.A.,1980) este primul sistem de clasificare care utilizează criterii de
diagnostic operaţionalizate, specifice, bazate pe observaţii empirice.
Tulburările afective încorporează conceptul lui Leonhard (1979) de tulburări unipolare
(depresie majoră, episod unic sau recurentă) şi bipolare etichetate drept tulburări
bipolară mixtă, maniacală şi depresivă.
Gruparea alte categorii include depresia atipică, tulburările bipolare atipice, tulburări
afective specifice din care fac parte tulburările ciclotimice şi distimice.
Termenul distimie apare pentru prima dată în sistemul de clasificare, astfel încât,
majoritatea pacienţilor diagnosticaţi cu nevroză depresivă sau depresie neurotică
au primit diagnosticul de distimie.
Cea mai importantă subdiviziune este dată de tulburările majore, care tind a fi
episodice şi tulburările cronice.
Tulburările majore se împart pe baza prezenţei în istoria cazului, a maniei. Pacienţii care
au avut episoade maniacale anterioare sau care în prezent au această
simptomatologie, sunt integraţi în subtipul bipolar,
Pacienţii care n-au experimentat niciodată un episod maniacal, sunt diagnosticaţi prin
termenul de depresie majoră.
Dacă episodul actual este depresiv, se continuă diviziunea în trei categorii: cu
melancolie, fără melancolie şi psihotic
Tulburările cronice se împart în ciclotimie, reprezentând formele uşoare ale tulburării
bipolare şi distimie, reprezentând formele uşoare ale tulburării depresive.
 În D.S.M-III-R (1987) termenul de tulburare afectivă
a fost înlocuit cu cel de tulburare de dispoziţie.
 Cu toate că în definiţiile academice formele
dispoziţiei şi ale afectului diferă, termenii sunt
folosiţi ca echivalenţi, reciproc substituibili de către
practicieni şi cercetători, ceea ce se reflectă şi în
noua ediţie a D.S.M.

 Tulburările depresive unipolare includ depresia

majoră, episod unic şi recurent, distimia şi tulburări
depresive imprecis definite, iar tulburările bipolare
includ tulburări bipolare (mixte, maniacale sau
depresive), ciclotimia şi tulburări bipolare imprecis
definite, atipice.
 Publicate în 1994, respectiv 1992/93, cele două
sisteme au devenit compatibile
 Elaborarea reprezintă rezultatul unei munci
colective de durată în care au fost solicitaţi
specialişti de prestigiu
 Sistemele depăşesc limitele tradiţionale prin
aplicarea şi respectarea principiului
operaţionalizării criteriilor de diagnostic.
 Se realizează obiectivul descripţiei simptomelor,
relevat atât inter-secţional cât şi longitudinal.
Aceasta este cea mai importantă caracteristică a
acestor sisteme de clasificare şi diagnostic,
întrucât, nu lasă loc interpretărilor subiective (Hiller
et. al., 1996).
 Resping modelele teoretice sau etiologice ceea ce permite
utilizarea lor de către toţi cercetătorii sau practicienii, indiferent
de orientare.
 Factorii etiologici sunt luaţi în consideraţie numai pentru
tulburările mentale cu substrat organic şi pentru tulburările de
adaptare (reacţii la stresorii psihosociali) deoarece întrunesc
acordul general.
 Se descriu detaliat în termeni concreţi şi în condiţii de
cuantificare, caracteristicile relevante pentru diagnoză
(simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte
culturale, evoluţia şi severitatea tulburării).
 Caracteristicile clinice obligatorii şi succesiunea lor pentru
stabilirea diagnosticului (criterii simptom de includere sau criterii
„poartă”) precum şi caracteristicile incompatibile cu
diagnosticul (criterii de excludere), sunt de asemenea, riguros
precizate.
 Impun conceptul de morbiditate, sau diagnoza multiplă, în
tulburările mentale. Spre exemplu: dacă un pacient prezintă
ambele simptome ale depresiei şi ale anxietăţii la un nivel clinic
 Caracteristica esenţială a episodului depresiv major este că, timp
de cel puţin două săptămâni este prezentă dispoziţia depresivă
şi/sau pierderea interesului şi a plăcerii pentru aproape toate
activităţile. La copii şi adolescenţi, dispoziţia poate fi iritabilitate
mai mult decât tristeţe.
 De asemenea, trebuie să fie prezente încă cel puţin patru
simptome adiţionale, dintr-o listă de simptome în care se includ:
schimbări ale apetitului, modificarea greutăţii corporale,
schimbări ale somnului şi ale activităţii psihomotorii, reducerea
energiei, sentimente de vină sau devalorizare, dificultăţi în
gândire şi concentrare în efectuarea deciziilor, gânduri recurente
despre moarte, ideaţie suicidară, planuri sau tentative de suicid.
 Pentru a fi subsumat episodului depresiv major un simptom
trebuie să fie prezent, altfel decât în pre-episod, să reprezinte o
schimbare evidentă în rău faţă de situaţia anterioară a
subiectului. Simptomele trebuie să persiste cea mai mare parte a
zilei, să se manifeste aproape în fiecare zi, cel puţin două
săptămâni consecutiv.
 Episodul depresiv major trebuie să fie însoţit de distres
 Dispoziţia în episodul depresiv major este descrisă
adesea chiar de subiect ca: deprimare, tristeţe,
neadaptare, descurajare (jos, la pământ), supărare.
 În unele cazuri, tristeţea poate fi iniţial negată, dar
reiese pe parcursul interviului. În alte cazuri există
plângeri legate de lipsa sentimentelor, de stări de
anxietate, iar prezenţa dispoziţiei depresive poate fi
remarcată din expresia facială sau din conduită.
 Unii indivizi accentuează plângerile somatice
(disconfort, dureri corporale) mai mult decât
sentimentele de tristeţe.
 Există mulţi oameni care descriu sau manifestă
creşterea instabilităţii (furie persistentă, tendinţe de a
răspunde cu mânie, de a-i blama pe alţii, de a
exagera frustrările).
 În copilărie şi adolescenţă, iritarea sau irascibilitatea se
 Pierderea interesului sau plăcerii este aproape întotdeauna
prezentă, cel puţin la un anumit nivel. Subiectul descrie
dezinteresul faţă de hobby (distracţii, pasiuni), sau insatisfacţii în
activităţile care-i plăceau înainte. Membrii familiei remarcă
adesea retragerea socială sau neglijarea profesiei sau a
activităţilor anterior plăcute. Se remarcă, în unele cazuri,
reducerea semnificativă a nivelelor anterioare ale intereselor sau
dorinţelor sexuale.
 De obicei apetitul este diminuat, mulţi subiecţi afirmă că trebuie
să depună efort pentru a mânca. Alţii în schimb, descriu o
creştere semnificativă a poftei de mâncare şi o direcţionare spre
anumite alimente (de exemplu, dulciuri). Atunci când schimbările
sunt severe, indiferent în ce sens, apar schimbări corespunzătoare
în greutate. În copilărie, expectanţele privind creşterea în
greutate sunt improprii.
 Cea mai obişnuită perturbare a somnului asociată cu episodul
depresiv major, este insomnia. Insomnia se manifestă, ca insomnie
iniţială, prin trezire în timpul nopţii, dificultăţi în reluarea somnului
sau ca insomnie terminală (individul se trezeşte mult prea repede
şi nu poate adormi). Mai puţin frecvente sunt cazurile de
 Schimbările în psihomotricitate includ agitaţie (subiectul nu poate sta
liniştit, se mişcă, face paşi, se plimbă, îşi răsuceşte, îşi frânge mâinile, îşi
freacă sau îşi scarpină, ori îşi presează pielea, hainele sau alte
obiecte) sau retardare (încetinirea vorbirii, a mişcărilor, a gândirii,
creşterea pauzelor înainte de a răspunde); vorbirea se reduce ca
volum, intensitate, inflexiune, adecvare la context sau se ajunge chiar
la mutism. Agitaţia sau retardul psihomotor trebuie să fie destul de
sever, astfel încât, să poată fi observate suficient de cei din jur, nu
doar înregistrate în stările subiective ale individului. Diminuarea
energiei, oboseala, osteneala sunt simptome obişnuite. Subiectul
poate relata oboseala fără să fi efectuat efort fizic; chiar cele mai
mici sarcini par să solicite efort substanţial, iar eficienţa în înfăptuirea
sarcinilor se poate diminua.
 Sentimentele de vină şi devalorizare asociate episodului depresiv
major pot cuprinde evaluări negative nerealiste ale unor preocupări
legate de valoarea sau vinovăţia personală sau meditaţii pe seama
unor eşecuri minore din trecut. Indivizii interpretează greşit cursul
evenimentelor cotidiene neutre sau comune în sens negativ,
punându-le pe seama defectelor personale. Ei au un sens exagerat al
sentimentului responsabilităţii faţă de desfăşurarea evenimentelor, se
autoblamează pentru aceasta. Uneori, devalorizarea eului şi vina iau
proporţii iluzorii. Autoblamarea pentru existenţa bolii sau pentru eşecul
 Mulţi indivizi relatează despre slăbirea abilităţii de gândire, concentrare
sau decizie, despre dificultăţi ale memoriei, ale atenţiei. Cei ce
desfăşoară activităţi intelectuale adesea nu pot funcţiona adecvat. La
copii scăderea rapidă a rezultatelor şcolare poate reflecta o slabă
concentrare. La persoanele în vârstă, dificultăţile memoriei pot fi cele mai
importante plângeri. Acestea sunt interpretate eronat, ca semne timpurii
ale demenţei (pseudodemenţa). Dacă episodul depresiv major este
tratat şi răspunsul la tratament este adecvat, problemele memoriei se pot
rezolva. Totuşi, la persoanele în vârstă, episodul depresiv major poate fi
uneori manifestarea iniţială a demenţei ireversibile.

 Există în mod frecvent gânduri despre moarte, ideaţie suicidară, încercări

de sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credinţa că celorlalţi le-
ar fi mai bine dacă individul în cauză ar fi mort, până la gânduri despre
suicid, plan de suicid sau chiar tentative. Cei cu risc suicidar redus descriu
gânduri trecătoare (1-2 minute), tranziente, recurente (o dată de două
ori pe săptămână). Indivizii cu risc ridicat pot achiziţiona chiar materiale
pentru a fi utilizate în încercarea lor sau pot avea precizat locul şi timpul în
care, izolaţi de ceilalţi, vor putea săvârşi suicidul. Deşi aceste
comportamente sunt asociate statistic cu tentativele de suicid şi pot fi
utile în identificarea grupului cu risc sporit, multe studii arată că nu este
posibilă predicţia precisă privind sinuciderea unui individ depresiv, cu
 Nu se stabileşte un diagnostic de episod depresiv major dacă
simptomele acoperă criteriile pentru episodul mixt (simptome
ale ambelor episoade, maniacal şi depresiv major
 Nivelul interferenţei activităţilor asociate episodului depresiv
major, variază des; chiar şi în cazurile uşoare, trebuie să existe
un distres clinic semnificativ sau interferenţe cu activităţile
sociale, ocupaţionale sau cu alte domenii importante de
funcţionare. Dacă impactul este sever, subiectul poate pierde
abilitatea de funcţionare socială şi ocupaţională iar în cazuri
extreme nu-şi poate asigura un nivel minim de autoîngrijire sau
de igienă
 Identificarea simptomelor pentru episodul depresiv major
necesită multă atenţie în realizarea interviului, în adunarea şi
selecţia datelor. Relatările subiecţilor pot fi compromise de
dificultăţile în concentrare, de slăbirea memoriei sau de
tendinţele de negare, reducere ori explicare a simptomelor.
Informaţiile suplimentare din alte surse sunt utile pentru a se
stabili evoluţia episodului depresiv major curent sau anterior
sau dacă au fost prezente episoade maniacale sau
hipomaniacale. Întrucât, episodul depresiv major poate
 Evaluarea prezenţei simptomelor episodului depresiv major
devine dificilă când apar la persoanele ce prezintă afecţiuni
medicale generale – traumatisme craniene, infarct miocardic,
diabet, cancer.
 Unele criterii din DSM-IV pentru episodul depresiv major sunt
aceleaşi cu semnele specifice afecţiunilor medicale generale
(pierderea greutăţii, oboseală). Asemenea simptome trebuie
luate în considerare pentru episodul depresiv major,
exceptând situaţiile când sunt în mod precis datorate
condiţiilor de ordin medical general (de exemplu, pierderea
greutăţii la pacienţii ce suferă de ulcer nu poate fi simptom al
episodului depresiv major).
 Pe de altă parte, atunci când tristeţea, vina, insomnia sau
pierderea greutăţii apar la persoanele care au suferit recent un
infarct miocardic, fiecare simptom ar trebui luat în considerare
în cadrul episodului depresiv major, întrucât, ele nu se
datorează în mod sigur, efectelor fiziologice ale infarctului
miocardic.
 În mod similar, când simptomele rezultă evident din iluzii
 Prin definiţie, episodul depresiv major nu se
datorează efectelor fiziologice directe ale abuzului
de droguri sau efectelor medicaţiei ori
tratamentelor şi nici toxinelor. De asemenea,
episodul depresiv major nu rezultă din efectele
fiziologice directe ale condiţiilor medicale
generale.

 Simptomele nu se justifică ca urmare a unei mari

supărări sau nenorociri, după pierderea persoanei
iubite, dacă simptomele persistă mai mult de 2 luni
sau sunt caracterizate prin reducerea evidentă a
funcţionării, preocupări morbide în legătură cu
devalorizarea eului, ideaţie suicidară, simptome
 Persoanele cu episod depresiv major, în mod frecvent se prezintă cu
lamentaţii, iritabilitate, anxietate, fobie, meditaţie obsesivă, îngrijorare
excesivă în legătură cu sănătatea fizică, se plâng de dureri.
 În perioada episodului depresiv major unii indivizi au atacuri de panică
existente în patternul ce întruneşte criteriile pentru tulburarea de
panică. În copilărie poate apărea anxietatea de separare.
 Unii subiecţi observă dificultăţi în relaţiile intime, lipsa satisfacţiei în
interacţiunile sociale sau dificultăţi în funcţionarea socială - probleme
maritale, ocupaţionale, educaţionale, probleme legate de abuzul de
alcool sau alte substanţe sau de creştere a solicitării serviciilor
medicale.
 Cea mai serioasă consecinţă a episodului depresiv major este
suicidul. Riscul este mai ridicat la indivizii cu probleme psihotice, cu
încercări anterioare de suicid, cu istorie familială sau la cei ce
utilizează substanţe.
 Studiile de laborator evocă anormalitatea somnului EEG – perturbarea
continuităţii somnului, latenţa prelungită a somnului, trezire mai rapidă,
treziri intermitente şi creşterea perioadei acestora, reducerea
perioadelor NREM, schimbări ale undelor joase în cursul primei
perioade NREM, diminuarea latenţei şi creşterea fazelor de activitate
REM creşterea duratei somnului REM timpuriu.
 Datele sugerează că tulburările somnului pot persista după remisia
clinică sau pot precede instalarea episodului depresiv major iniţial.
Cultura poate influenţa exprimarea şi comunicarea simptomelor depresiei. Diagnosticul
greşit sau subdiagnoza pot fi consecinţe ale factorilor culturali.
În unele culturi, depresia se exprimă mai mult în termeni somatici, decât prin tristeţe sau
sentimente de culpabilitate.
lamentaţiile în legătură cu durerile de cap sau nervi în culturile latine şi mediteraniene,
slăbiciune, oboseală dezechilibru în culturile asiatice
probleme cu inima în zona Orientului Mijlociu .
 Culturile diferă în privinţa evaluării şi aprecierii sau a opiniilor legate de gravitatea trăirii şi
a exprimării disforiei (iritabilitatea poate fi mai acceptată decât tristeţea sau
retragerea).
 Unele manifestări cu specific cultural legate de existenţa vrăjilor, a spiritelor, trebuie
diferenţiate de halucinaţiile sau iluziile specifice episodului depresiv major cu aspecte
psihotice. De asemenea, este necesar să nu se ignore simptomele doar pentru că sunt
interpretate după norme culturale.
 Unele simptome ca iritabilitatea, plângerile somatice, retragerea, sunt obişnuite în
perioada copilăriei, în schimb, retardul psihomotor, hipersomnia şi iluziile sunt mai puţin
obişnuite în prepubertate comparativ cu adolescenţa sau cu vârsta adultă. Episodul
depresiv major apare mai frecvent împreună cu alte tulburări mintale (tulburări de
comportament disruptiv, deficitul atenţiei, tulburări de anxietate, consum sau abuz de
substanţe şi tulburări de apetit).
 La persoanele în vârstă, simptomele cognitive (dezorientare, pierderea memoriei,
distragerea atenţiei) pot fi mai accentuate, comparativ cu celelalte vârste.
 Multe femei descriu înrăutăţirea simptomelor episodului depresiv major cu câteva zile
înaintea menstruaţiei.
 Studiile indică frecvenţa de două ori mai ridicată a episoadelor depresive la femei,
comparativ cu bărbaţii.
Studiile comparative efectuate în culturile vestice au demonstrat
prezenţa unor condiţii care sporesc vulnerabilitatea la depresie
(Angold, Costello, 1993; Monroe et. al, 1999; Spencer et al, 1999;
Brown et al, 1999; Krug et al, 1998). Factorii de risc ai tulburării
depresive sunt:

 existenţa în istoria familială a unui părinte depresiv, mai ales în

perioada copilăriei
 stresorii psihosociali
 pierderea unui părinte sau a unei persoane iubite
 destrămarea unei relaţii romantice
 abuz sau neglijare
 tulburări de atenţie, tulburări de învăţare, tulburări de
conduită
 boli cronice
 fumat, abuz de substanţe
 alte traume, inclusiv dezastre naturale
 tristeţe persistentă sau iritabilitate
 pierderea interesului pentru activităţi
anterior plăcute
 schimbări semnificative ale apetitului şi ale
greutăţii
 tulburări ale somnului, insomnii sau
hipersomnie
 agitaţie sau retardare psihomotorie
 pierderea energiei
 sentimente de devalorizare sau vină
nejustificată
 plângeri frecvente de dureri fizice nespecifice, dureri de cap,
dureri musculare, dureri de stomac
 absenţe repetate de la şcoală, performanţe scăzute la
şcoală
 inexplicabile izbucniri nervoase, lamentaţii, iritabilitate sau
plâns
 plictiseală
 alcool sau abuz de substanţe
 pierderea interesului pentru jocuri cu prietenii
 izolare socială şi comunicare deficitară
 frică de moarte
 teamă exagerată de respingere sau eşec
 labilitate crescută, furie sau ostilitate
 comportament nechibzuit
 dificultăţi de relaţionare
Studiile longitudinale au arătat că depresia timpurie persistă la
vârsta adultă.
Înainte de mijlocul anilor `70, acest tip de suicid era un
eveniment destul de rar. Astăzi unul din zece adolescenţi se
gândeşte la suicid şi aproape jumătate de milion încearcă să
se sinucidă în fiecare an.
Din nefericire, suicidul a devenit a treia cauză a morţii în rândul
liceenilor. Rata actuală a morţii ca urmare a suicidului poate
fi chiar mai mare, pentru că multe decese de acest gen au
fost incorect etichetate, considerate drept accidente
(American Academy of Child and Adolescent, 1999).
Cauze şi consecinţe
Unul din motivele pentru care riscul morţii prin suicid a crescut în
rândul adolescenţilor, este marea disponibilitate a mijloacelor
de comitere: arme de foc, pastile şi alte potenţiale arme de
autodistrugere ce pot fi foarte uşor obţinute.
Deşi încercările sunt mai numeroase în rândul adolescentelor,
prin suicid mor mai mulţi băieţi decât fete. Acest lucru este
parţial legat de metodă: băieţii folosesc mai frecvent arme
de foc care au consecinţe letale mai mari decât o
supradoză de medicamente, metodă mai des utilizată de
 Cercetătorii au ajuns la concluzia că viaţa de astăzi este mult
mai stresantă şi că mulţi adolescenţi au dificultăţi serioase din
cauza vârstei, temperamentului sau a educaţiei primite. Alţi
factori includ o creştere a agitaţiei familiale, violenţa din
societate şi sentimente de disperare.
 În esenţă, încercările de suicid rezultă din faptul că tinerii nu
pot face faţă situaţiei, nu pot coopera, sunt copleşiţi.
 Uneori, tentativele apar după o singură dezamăgire
catastrofală, în percepţia adolescentului, ca de exemplu,
ruperea unei relaţii. Alteori, sunt rezultatul unui lung declin, de
exemplu, eşecul constant în ceea ce priveşte rezultatele
şcolare la care se adaugă sentimente insuportabile ca
frustrarea, mânia şi ruşinea.
 Alţi factori declanşatori pot să includă modificări profunde în
nucleul familiei – divorţul, refacerea mariajului, moartea unui
părinte, certuri intense în familie, aşteptări iraţionale din
partea părinţilor, mutatul într-o nouă comunitate, o relaţie
defectuoasă cu părinţii, o întreagă istorie de pierderi sau
sinuciderea unei rude sau a unui membru al familiei (Shaffer,
La adolescenţii supuşi unui stres extrem, apar de foarte multe ori
semne de depresie.
Este dificil să se facă diferenţa între depresia severă şi dispoziţia
proastă normală la adolescenţi
Durata acestor episoade poate fi un bun indicator: dacă
această dispoziţie durează mai mult de două săptămâni şi
dacă nu se ameliorează, atunci sunt motive întemeiate de
îngrijorare (Shaffer et al, 1996).
Trebuie să se acorde atenţie şi altor simptome ale depresiei şi să
se ia măsuri preventive dacă adolescentul:
 şi-a schimbat obiceiurile de hrănire şi somn;
 a trecut printr-o schimbare marcată a personalităţii, afişând
fie un comportament rebel şi exprimându-se prin acţiuni
furioase, fie devenind dintr-o dată, foarte timid şi retras;
 a încetat să-şi mai vadă prietenii sau să-şi desfăşoare
activităţile obişnuite;
 consumă droguri sau alcool, sau are un comportament
riscant,
 activitatea şcolară începe să scadă;
 a suferit în ultimul timp o experienţă umilitoare;
 are dificultăţi în a se concentra;
 este în mod persistent, plictisit şi/sau apatic;
 îşi neglijează brusc înfăţişarea;
 se plânge de simptome fizice care sunt deseori
legate de stres emoţional, ca dureri de cap, de
stomac, oboseală;
 îşi înstrăinează sau îşi aruncă lucrurile importante;
 nu acceptă laude sau recompense;
 scrie despre moarte, compune cântece sau poezii
pe această temă;
 face comentarii ca de exemplu: „Nu mai suport”,
„Nimic nu contează” sau „Aş vrea să fiu mort”.
Riscul mai mare apare la cei care au tendinţa să fie mai retraşi,
mai impulsivi, mai agresivi, la cei cu standarde foarte înalte
sau la perfecţionişti. Aceştia văd de cele mai multe ori totul în
alb ori în negru, iar pentru ei, o notă proastă, o reprezentaţie
mai slabă pe terenul de sport sau o respingere romantică
constituie o catastrofă. Simt că nu pot şi nu vor mai putea să-
şi revină, că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel de bune ca
înainte. Pentru un perfecţionist, o situaţie jenantă nu este
ceva de care se poate râde, ci un dezastru. Pentru
persoanele vulnerabile, sinuciderea devine soluţia cea mai
rapidă şi mai accesibilă în faţa dificultăţilor copleşitoare ale
vieţii, o rezolvare percepută de multe ori, ca un act eroic, ca
o sfidare a anonimatului.
 Există încercări ce pot să urmeze morţii prin suicid a unei
rude, a unui coleg sau prieten.
 Experţii consideră că ar trebui evitată prezentarea
senzaţională sau rememorarea excesivă în cadrul
comunităţilor, a tânărului care a recurs la soluţia extremă.
Mai mult, ei atrag atenţia asupra efectului contagios al
media prin expunerea cazurilor reale (de multe ori pe
 Simptomele episodului depresiv major se manifestă mai multe
zile, mergând până la săptămâni.
 Perioada prodromală include simptome de anxietate,
simptome depresive uşoare; poate dura săptămâni, chiar luni,
până la instalarea deplină a episodului depresiv major.
 Durata episodului depresiv este variabilă. Dacă este netratat,
ţine şase luni sau mai mult, indiferent de vârsta la care se
instalează.
 În majoritatea cazurilor există o remisie completă a simptomelor
şi reducerea funcţionării până la nivelul anterior, premorbid.
 La un număr suficient de mare de cazuri (între 20% şi 30%) unele
simptome depresive insuficient exprimate pentru a întruni
criteriile episodului depresiv major persistă luni, chiar ani putând
fi asociate cu distresul şi cu unele dizabilităţi (se precizează aici,
remisia parţială care poate fi predictivă pentru un pattern
similar ulterior episodului depresiv major).
 Între 5%-10% dintre cei care au întrunit criteriile pentru episodul
depresiv major continuă să le manifeste doi sau mai mulţi ani.
Aceste cazuri sunt etichetate ca şi cronice.
1. - Episodul depresiv diferenţiat de tulburarea dispoziţiei datorată condiţiilor
medicale generale (scleroză multiplă, traumatisme craniene, hipotiroidism
2. - Dacă sunt ambele prezente, se consideră că simptomele depresive nu sunt
consecinţe fiziologice directe ale condiţiilor medicale; tulburarea dispoziţiei se
codifică pe Axa I, iar condiţiile medicale generale, pe Axia III din DSM-IV.
3. - Tulburarea dispoziţiei indusă de substanţe (droguri, medicamente, toxine) trebuie
diferenţiată de episodul depresiv major, întrucât, tulburarea are etiologie precizată
în consumul excesiv al substanţelor.
4. - La vârstnici este greu de determinat, dacă modificările cognitive semnifică
demenţa sau episodul depresiv major, fiind necesare deci, evaluări de ordin
medical, evaluarea instalării perturbărilor, a evoluţiei bolilor şi a răspunsului la
tratament pentru a efectua un diagnostic corect. Astfel, analiza stărilor premorbide
poate fi un indicator de diferenţiere: demenţa se caracterizează prin declinul
funcţiilor cognitive, în timp ce în cazul episodului depresiv major, acestea sunt
relativ normale în starea premorbidă şi declinul cognitiv apare brusc, fiind asociat
depresiei.
5. - Episodul depresiv major cu instabilitate predominantă a dispoziţiei se diferenţiază
greu de episodul maniacal sau de episodul mixt. Pentru a nu fi confundate, se
impune evaluarea clinică riguroasă a prezenţei simptomelor maniacale. Dacă se
întrunesc criteriile şi pentru episod maniacal şi pentru episodul depresiv major
aproape n fiecare zi, pentru o perioadă de cel puţin o săptămână, se stabileşte
diagnosticul de episod mixt.
6. - Distragerea atenţiei şi toleranţa redusă la frustrare apar şi în cazul tulburării numită
 Tulburarea depresivă majoră poate începe la orice vârstă,
dar vârsta medie a instalării este spre mijlocul anilor 20.
 Studiile epidemiologice sugerează o reducere a vârstei de
debut la generaţiile mai tinere (Seligman, 1991).
 Evoluţia tulburării variabilă. Unele persoane prezintă episoade
izolate separate prin perioade de mai mulţi ani fără nici un
simptom depresiv, la alţii episoadele sunt grupate, iar la alţii
creşte frecvenţa episoadelor pe măsură ce înaintează în
vârstă.
 Numărul episoadelor anterioare este predictorul viitoarelor
episoade. Aproximativ 50%-60% din indivizii cu tulburare
depresivă majoră, după primul episod, vor avea un al doilea
episod, cei care au avut două episoade, în proporţie de 70%,
au şansa de a-l face pe al treilea, iar cei care au avut deja
trei episoade, într-un procent de 90% îl vor face pe al
patrulea.
 În jur de 5%-10% din indivizii cu tulburare depresivă majoră,
după primul episod, vor manifesta ulterior un episod
maniacal (Angst, 1997).
40% din indivizii cu diagnostic de tulburare depresivă
majoră mai prezintă şi după un an simptome
suficient de severe pentru a întruni criteriile
acestuia, 20% continuă să aibă unele simptome,
dar nu întrunesc criteriile şi 40% nu manifestă
tulburări depresive. Severitatea episodului iniţial
este predictorul persistenţei, asemenea condiţiilor
de ordin medical general.
Episoadele tulburării depresive majore, adesea
urmează unui stresor psiho-social sever, moartea
unei persoane iubite sau divorţul. Evenimente
psiho-sociale (stresorii) pot juca un rol mai
important în precipitarea primului sau al celui de-al
doilea episod al tulburării depresive majore, dar nu
şi a celor ulterioare (Paykel, 1997). Condiţiile
medicale generale ca şi dependenţa de substanţe
Prevalenţa tulburării depresive majore la adulţi variază între 5% şi
9% la femei şi 2%-3% la bărbaţi, în cadrul eşantioanelor
extrase din populaţia generală.
Pe parcursul vieţii, riscul instalării tulburării depresive majore
variază între 10%-25% la femei, iar la bărbaţi între 5%-12%.
La adolescenţi, proporţia tulburării depresive majore este
similară vârstei adulte.
În perioada prepuberală, procentele sunt egale. Cele mai
ridicate rate se întâlnesc la adulţii cuprinşi între 25-44 ani şi
ajung să fie mai joase, la ambele sexe, după vârsta de 65 ani
(Angst, 1997).
Studii recente în vestul Europei în cadrul programului DEPRES
Study arată că în ansamblul comunităţilor, timp de 6 luni,
prevalenţa depresiei majore este în medie de 6,9%, a
depresiei minore de 1,8%, a simptomelor depresive de 8,3%
(Angst, 1997), iar pe parcursul vieţii, prevalenţa ratei tulburării
depresive majore este cuprinsă între 12% şi 17%, ceea ce
reprezintă o creştere sensibilă faţă de studiile anterioare şi o
apropiere de datele evocate în DSM-IV.
 Prezenţa unui singur episod de depresie majoră
 Episodul depresiv major nu poate fi considerat
tulburare schizoafectivă şi nu este caracteristic
tulburării schizofrenice sau altor tulburări psihotice
imprecis definite.
 N-a fost prezent niciodată un episod maniacal sau
mixt sau hipomaniacal. Notă: Aceste excluderi, nu
se aplică dacă aspectele maniacale (mixte sau
hipomaniacale), sunt induse prin tratament sau
datorate efectelor psihologice ale condiţiilor de
ordin medical general.
 Precizări pentru episodul curent sau cel mai recent
episod: Severitatea / Aspectul psihotic / Remisia
Cronicitatea/Cu aspecte catatonice/Cu aspecte
de melancolie/Cu aspecte nespecifice/Cu
instalare postpartum
 Prezenţa a două sau mai multe episoade de depresie
majoră. Notă: Se vor considera episoade separate, dacă
între ele se instalează un interval de cel puţin două luni
consecutive, în care nu se întrunesc criteriile pentru episodul
depresiv major.
 Episodul depresiv major nu poate fi considerat tulburare
schizoafectivă şi nici nu poate fi inclus în tulburarea
schizofrenică sau cu alte tulburări psihotice. N-a fost prezent,
un episod maniacal, un episod mixt sau episod
hipomaniacal. Notă: Aceste excluderi nu se aplică
episoadelor cu aspecte maniacale (mixte sau
hipomaniacale) dacă sunt induse prin tratament sau
substanţe ori se datorează efectelor psihologice ale
condiţiilor medicale de ordin general.
 Precizări pentru episodul curent sau pentru cel mai recent
episodSeveritate / Aspecte psihotice / Remisie Cronicitate Cu
aspecte catatonice Cu aspecte de melancolie Cu aspecte
nespecifice Cu instalare post-partum
 Dispoziţia depresivă în cea mai mare parte a zilei, în majoritatea zilelor, indicată de
relatările subiective sau observate de alţii, cel puţin 2 ani. Notă. În copilărie şi
adolescenţă dispoziţia poate fi iritabilitate, iar durata trebuie să fie de cel puţin, 1 an.
 Prezenţa, împreună cu dispoziţia depresivă, a două sau mai multe din următoarele
simptome: apetit redus sau supraalimentare;insomnie sau hipersomnie;energie redusă
sau oboseală;stimă de sine scăzută;concentrare diminuată sau decizii elaborate cu
dificultate (dificultăţi în elaborarea deciziilor);sentimente de neajutorare.
 În timpul perioadei de 2 ani (1 an pentru copii şi adolescenţi) de tulburare, simptomele
de la criteriile A şi B n-au lipsit mai mult de 2 luni.
 Nu a fost prezent un episod depresiv major în perioada primilor 2 ani ai tulburării (un
an pentru copii şi adolescenţi), iar tulburarea nu se justifică sau nu întruneşte criteriile
pentru tulburare depresivă majoră cronică sau tulburare depresivă majoră în remisie
parţială. Notă. Putea exista un episod depresiv major anterior, cu condiţia să fi avut
remisie totală (fără semne semnificative timp de 2 ani), înainte de manifestarea
tulburării depresive. În plus, după perioada de 2 ani (1 an la copii şi adolescenţi) se
poate suprapune tulburarea depresivă majoră, iar în acest caz, se indică ambele
categorii de diagnoză, dacă se întrunesc şi criteriile pentru episod depresiv major.
 Nu a existat niciodată episod maniacal, episod mixt, episod hipomaniacal nici
criteriile pentru tulburarea ciclotimică
 Tulburarea nu apare exclusiv în cursul tulburărilor psihotice cronice, asemenea
schizofreniei.
 Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale substanţelor (de
exemplu, abuzul de droguri, medicamente) sau condiţiilor generale medicale (de
exemplu: hipotiroidism).
 Simptomele produc, distres clinic semnificativ sau perturbări sociale, ocupaţionale ori
în alte importante domenii de funcţionare.
Tulburare disforică premenstruală, caracterizată de simptome precum
dispoziţie depresivă pronunţată, anxietate marcată, labilitate
afectivă evidentă, diminuarea interesului în activităţi; simptomele
apar în săptămâna de încheiere a perioadei şi dispar in câteva zile
după instalarea menstruaţiei. Ele trebuie să fie destul de severe
pentru a interfera semnificativ cu munca, şcoala sau activităţile
obişnuite şi pentru a fi în întregime absente, timp de cel puţin o
săptămână după menstruaţie.
Tulburarea depresivă minoră: episoade de cel puţin 2 săptămâni cu
simptome depresive mai puţin decât cele cinci impuse de
diagnosticul pentru tulburarea depresivă majoră.
Tulburarea depresivă recurentă scurtă: episoadele depresive ce ţin de
la 2 zile la 2 săptămâni, cel puţin o dată într-o lună din 12 luni
(neasociate cu ciclul menstrual).
Tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie: episodul depresiv
major apare în timpul fazei reziduale a schizofreniei.
Episod depresiv major suprapus tulburărilor psihotice nespecifice,
tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei.
Situaţiile în care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă
există, dar nu se poate determina dacă este primară sau se
 În studiile evocate de Angst (1990, 1995, 1997)
referitoare la depresia recurentă de scurtă
durată, se indică o prevalenţă de aproximativ 5%
pentru cazul în care tulburarea nu se asociază cu
altele şi de 4,8% în cazul în care apare asociată cu
alte forme de depresie.
 Se sugerează relevanţa clinică a depresiei
recurente de scurtă durată, în termenii existenţei
riscului de suicid, comorbidităţii, tratamentului şi
perturbării activităţii.
 Depresia minoră sau uşoară prezintă o rată a
prevalenţei de aproximativ 10%, după vârsta de 35
ani, constituind un posibil antecedent al tulburării
depresive majore.


 Depresia majoră unipolară se poate manifesta într-un
număr mare de forme: tulburare distimică, episod
depresiv major, depresie dublă, depresie minoră,
depresie scurtă recurentă, simptome depresive
subsindromale (Judd, Kunovac, 1997).
 Tulburarea depresivă recurentă de scurtă durată, spre
exemplu, acoperă toate criteriile pentru episodul de
depresie majoră, mai puţin durata (1-13 zile).
 Depresia minoră descrisă în criteriile de diagnostic
pentru cercetare se caracterizează prin prezenţa a
doar 2-4 simptome depresive, durată de cel puţin 2
săptămâni, unul dintre simptome trebuie să fie de
criteriu A
 Simptomele depresiei subsindromale, două sau mai
multe simptome, ce apar toată ziua sau cea mai mare
parte a zilei într-o perioadă de cel puţin 2 săptămâni
consecutive se asociază cu incapacitate psihosocială