Sunteți pe pagina 1din 51

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea Biologie și chimie


Catedra Biologie Vegetala

REZISTENȚA PLANTELOR LA BOLI


INFECȚIOASE

Elaborat: Gîțu Ana, grupa MBa-I


Verificat: Dr. în biologie, conf. univer
Elena Iurcu
PLAN

1. Întroducere
2. Imunitatea și rezistenta plantelor
3. Genetica rezistenţei plantelor la boli
4. FACTORII CARE INFLUENTEAZA REZISTENTA NATURALA A PLANTELOR LA BOLI
5. Cauzele apariţiei bolilor infectioase la plante
6. Evoluţia şi tipurile parazitismului
7. Fazele succesive ale bolilor infecţioase
8. Modificări suferite de plantă în cursul patogenezei
9. Istoria dezvoltării patologiei vegetale În romînia și rep. Moldova
10. PREPARATE BIO CARE SPORESC REZISTENTA PLANTELOR LA ATACUL BOLILOR
Fosfitii - Induc rezistenta plantelor la boli
11. Concluzii
12. Bibliografie
INTRODUCERE
Orice tulburare care apare in structura si functiile unui organism, sub influenta unui agent patogen sau de alta
natura, urmata de modificari biochimice, fiziologice, citologice, histologice, anatomice si morfologice, poarta
denumirea de boala. Prima definiţie a bolii la plante a fost dată de savantul francez De Candol, la sfârşitul
secolului XIX, în expunerea următoare: boala este orice abatere de la starea fiziologică normală a plantei.
Definiţia era unilaterală deoarece nu se luau în consideraţie cauzele apariţiei bolilor.
În prezent există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de boală la plante„Boala este dereglarea schimbului
normal de substanţe in celule, organe sau inintreaga plantă sub influenţa agentului patogen ori a
condiţiilor nefavorabile ale mediului ambiant”.
Supuse unor atacuri de agenti patogeni, ca si organismele vii, in plante apar perturbari fiziologice si dezorganizari
morfologice, care duc la deprecierea calitatii si chiar uscarea lor. Pentru a asigura masurile necesare de
combatere este foarte important cunoasterea si depistarea la timp a bolii.
După natura agentului cauzal bolile plantelor se împart în:
 boli infecţioase(parazitare)
 boli neinfecţioase(neparazitare, fiziologice)
Bolile parazitare sunt provocate de unii agenţi patogeni ca:
 viroze – boli provocate de virusuri;
 micoplasmoze – boli provocate de micoplasme;
 ricketioze – boli provocate de ricketzii;
 bacterioze – boli provocate de bacterii;
 micoze – boli provocate de ciuperci;
 antofitoze – boli provocate de antofite parazite;
 lichenoze – boli provocate de licheni;
 ficoze – boli provocate de alge;
 flageloze – boli provocate de flagelate.

Pentru a se apara fiecare organism si-a dezvoltat o varietate de mecanisme protectoare: mecanice, biochimice si
fiziologice care alcatuiesc in totalitate a lor asa-numitul sistem imun. Atunci cind spunem despre un organism
ca este imun (din lat.immunis-scutit ,aparat) inseamna ca acesta este capabil de a rezista infectiilor.
IMUNITATEA ȘI REZISTENTA PLANTELOR
Este gradul cel mai inalt de manifestare a rezistentei la boli, respectiv proprietatea unui organism de a nu se îmbolnavi
datorita unor însușiri ce stopeaza evolutia bolii.
Imunitatea (lat. immunitas - a se elibera de ceva, a fi scutit de ceva) organismelor vii la boli este o însuşire naturală
ereditară fără de care este imposibil de a supravieţui în lupta cu microbii care le înconjoară. Prin imunitate se
înţelege rezistenţa absolută a organismului la acţiunea agenţilor patogeni şi produselor metabolismului acestora.
Imunitatea este proprietatea organismului de a nu se îmbolnăvi datorită inor însuşiri care nu permit pătrunderea
agentului patogen în plantă, realizarea infecţiei şi dezvoltarea bolii chiar şi în cele mai favorabile condiţii. Ramura
patologiei vegetale care se ocupă cu studiul rezistenţei plantelor la boli se numeşte fitoimunologie.
Întemeietorul fitoimunologiei, profesorul rus I. Mecinicov, laureat al premiului Nobel (1907) pentru elaborarea teoriei
fagocitare a imunităţii menţiona că rezistenţa la bolile infecţioase este un sistem general de fenomene datorită
cărora organismul viu poate rezista la atacul microorganismelor patogene. Unul dintre fondatorii fitoimunilogiei,
prof. D. Verderevschi menţiona că imunitatea la boli este un fenomen biologic străvechi, care a apărut odată cu
fenomenul parazitismului, drept rezultat al selecţiei naturale, în prezenţa unui fond infecţios natural foarte aspru.
Rezistenţa la boli a fost definită de L. Pasteur ca “un fenomen biologic al cărui forme trebuie cunoscute şi folosite
spre binele omenirii”
Capacitatea plantei de a se opune infecţiei se poate manifesta sub formă de: imunitate, rezistenţă, toleranţă,
sensibilitate.
Imunitatea este rezistenţa absolută a plantei şi se manifestă prin lipsa totală a simptomelor chiar şi în cele mai
favorabile condiţii pentru dezvoltarea bolii. Imunitatea este invariabilă şi permanentă. Rezistenţa este o stare
relativă care poate fi măsurată şi poate fi mai mare sau mai mică. Din punct de vedere funcţional rezistenţa poate
fi nespecifică şi specifică.
Rezistenţa nespecifică se manifestă faţă de toate rasele unui agent patogen iar rezistenţa specifică numai faţă de
anumite rase.
Toleranţa este însuşirea unui soi de a suporta atacul agentului patogen fără ca producţia şi calitatea ei să fie afectate
semnificativ.
Sensibilitatea sau susceptibilitatea este reacţia de incapacitate a populaţii unei specii de plantă de a se apăra împotriva
atacului unui agent patogen.
Capacitatea de apărare a plantelor faţă de patogeni este considerată tot atât de veche caşi
fenomenul de parazitism (GÄUMANN, 1951). Rezistenţa plantelor faţă de boli se defineşte
ca o proprietate a populaţiilor de gazde de ar educe sau a anihila efectele distructive ale
parazitului (CEAPOIUşi NEGULESCU, 1983).
Sub presiunea selecţiei naturale între gazde şi paraziţi s-au creat relaţiide coexistenţă relativ
stabile în care nici parazitul nu distruge gazda în totalitate pentru a nu-şi periclita existenţa
proprie, nici gazda nu poate prin mecanismelede rezistenţă distruge complet parazitul. Între
planteşi paraziţi se stabilescunele relaţii de echilibru care sunt influenţateşi de condiţiile de
mediu şi alcătuiesc sistemele plantă gadză-parazit. Rezistenţa la boli a fost definită de
L.PASTEUR ca"un fenomen biologic al cărei forme pot fi cunoscuteş i folositespre binele
omenirii".
Rezistenţa plantelor faţă de boli este un fenomen biologic natural, cuimplicaţii importante în
tehnologia agricolă. Ea se instalează la plante înfuncţie de o multitudine de factori, care
împiedică pătrunderea, înmulţireaşir ăspândirea agenţilor fitopatogeni înţesuturile vegetale,
fiind rezultatulinteracţiunii dintre agentul fitopatogen, planta-gazdă şi condiţiile
ecologice.Interacţiunea strânsă dintre gazdă-patogen-mediu a fost denumită de cătreVAN
DER PLANK (1968) piramida bolii. Gradul de infecţie este determinat de: rezistenţa
genetică, vârsta, vigoarea plantei, virulenţa şi agresivitateaagentului fitopatogenşi de factorii
ecologici.
Fiecare specie de plantă este susceptibilă la atacul a peste 100 de diferite tipuri de paraziţi, iar o
plantă poate fi contaminată cu suteşi mii de germeni ai unei singure specii patogene.Ca
urmare a acestei presiuni, plantele sunt afectate într-un grad mai mare saumai mic, putând, în
anumite cazuri, să supravieţuiască atacurilorşi nu rareoriunele reuşesc
să crească bineşi să producă recolte apreciabile. Acest fapt sedatoreazăfenomenului de
rezistenţă, care poate fi considerat drept
capacitatea plantei de a preveni sau respinge agresiunea unui agent patogen potenţial(DALY,
1976), rezistenţa fiind determinată de o anumită constituţie genetică.
Pe parcursul a mai bine de un secol de la apariţia
fitoimunologiei au fost elaborate diverse teorii şi ipoteze
care încercau să explice cauzele de imunitate sau rezistenţă
a plantelor la boli. Un savant ilustru în domeniul
fitoimunologiei a fost acad. N. Vavilov (25.11.1887-26.11.
1943).
El a dovedit că imunitatea plantelor este strâns legată de
particularităţile ei genetice şi a stabilit legităţile răspândirii
formelor imune în diferite zone geografice. În a doua
jumătate a sec. XX s-au făcut cercetări fundamentale
privind biochimia şi fiziologia imunităţii plantelor la boli.
S-a stabilit că un rol important în fenomenul de imunitate a
plantelor la boli revine fitoncidelor, fitoalexinelor,
fermenţilor de oxidoreducere.
În natură există numeroase specii de microorganisme care vin în
contact cu plantele de cultură. Cu toate acestea fiecare
specie de plantă este atacată doar de anumite
microorganisme. Acest lucru se datoreşte imunităţii
naturale nespecifice care are un caracter ereditar şi nici o
plantă nu ar putea supravieţui fără această însuşire. Pertru
protecţia plantelor imunitatea naturală nespecifică are
importanţă limitată deoarece ea apără plantele doar de
microorganismele saprofite. Mult mai importantă este
rezistenţa specifică care apără plantele de patogenii care
pot ataca specia respectivă de plantă.

Rezistenţa plantelor la infecţia agenţilor patogeni se datoreşte unor caractere de natură anatomo-morfologică care acţionează
ca bariere mecanice, oprind pătrunderea şi răspândirea agenţilor patogeni în plante, sau fiziologo-biochimică care determină
producerea unor substanţe toxice sau crearea unor condiţii nefavorabile pertru dezvoltarea patogenilor după pătrunderea
acestora în ţesuturile plantei gazdă. Rezistenţa anatomo-morfologică sau structurală se poate manifectă preinfecţional şi
postinfecţional.
Preinfecţional rezistenţa structurală se manifestă prin structuri care există la plante indiferent de contactul cu agentul
patogen (cuticula, epiderma, incrustarea pereţilor celulari, grosimea şi rezistenţa pereţilor celulari, structura şi
funcţionarea deschiderilor naturale, eliminarea unor substanţe cu miros respingător pentru insectele vectoare).
Stomatele şi alte deschideri naturale reprezintă porţile cele mai principale pentru pătrunderea agenţilor patogeni în
plante. Prin număr şi durata de deschidere, stomatele influenţează rezistenţa plantelor.
Cuticula este prima barieră în calea patogenilor care infectează plantele în mod activ prin străpungerea directă a
cuticulei.
Membrana celulelor epidermale, ceara, bioxidul de siliciu, lignina şi alte încrustări cu compuşi organici înalt
polimerizaţi şi perişorii foliari formează o suprafaţă hidrorepelentă care împiedică formarea picăturilor de apă în
care germinează sporii ciupercilor.
Postinfecţional, rezistenţa structurală se manifestă prin structuri care se opun invaziei patogenului în ţesuturile plantei
(suberizarea şi lignificarea ţesuturilor, îngroşarea pereţilor celulozici, formarea stratului de abscizie, depunerea de
gome, obturarea vaselor xilemului cu tiloze).
Formarea stratului de suber împrejurul locului de infecţie prezintă o barieră în calea răspândirii patogenului în
ţesuturi, împiedică răspândirea substanţelor toxice secretate de acesta, opreşte circulaţia apei şi substanţelor
nutritive în direcţia ţesuturilor infectate, lipsind astfel patogenul de hrană.
Lignina este una dintre cele mai importante substanţe ale peretelui celular, ţesuturile lignificate având acţiune
fungfistatică asupra patogenilor.
Producerea straturilor de abscizie. Sub acţiunea acidului abscizic, în jurul locului unde a pătruns infecţia, se formează
un strat gol, separând zona atacată care moare şi este împinsă în afară cu tot cu agentul patogen..
Depunerea de gome formează o barieră impenetrabilă pentru agenţii patogeni şi toxinele lor.
Tilozele se formează în vasele xilemului în condiţii de stres sau în cazul infecţiei vasculare. Ele sunt evaginări ale
protoplaştilor celulelor parenchimatoase cu pereţi celulozici care pătrund în vasele xilemice şi pot să le obtureze,
blocând calea agentului patogen. Rezistenţa structurală are o mare importanţă în arsenalul de autoapărare a
plantelor însă totuşi rolul principal în fenomenul de rezistenţă îi revine rezistenţei funcţionale.
Rezistenţa fiziologo-biochimică sau funcţională se poate manifectă preinfecţional, datorită prezenţei în plante a unor
substanţe toxice pentru patogeni sau stimulatoare pentru flora antagonistă (fitoncide, fenoli, alcaloizi, substanţe
colorate etc.), şi postinfecţional, prin localizarea, nimicirea sau micşorarea vitezei de răspândire a infecţiei în
ţesuturi, bazate pe reacţii biochoimice şi fiziologice care se petrec în plante ca răspuns la pătrunderea agentului
patogen.
În fenomenul de rezistenţă funcţională preinfecţională participă fitoncidele, fenolii, alcaloizii, substanţele colorate
etc.
Fitoncidele (grec. phyton – plantă şi caedere – a omorî) sunt substanţe volatile antibiotice, cu acţiune fungicidă şi
bactericidă, care se conţin în plante indiferent de contactul cu agentul patogen.
Substanţele fenolice (cateholul, acidul clorogenic, acidul protocatehinic) au acţiune inhibatoare asupra fermenţilor
agenţilor patogeni care au pătruns în plante.
Alcaloizii sunt substanţe toxice pentru agenţii patogeni (solanina, asconitina, sanguinarina).
Substanţele colorante din grupul antocianilor sporesc rezistenţa plantelor la atacul unor boli (tuberculii de cartof cu
coaja roşie sunt mai rezistenşi la atacul unor bacterii decât cei cu coaja galbenă).
Rezistenţa funcţională postinfecţională se datoreşte reacţiilor de apărare postinfecţionale care se manifestă prin
micşorarea vitezei de răspândire în ţesuturi, localizarea şi nimicirea patogenului. Factorii principali ai rezistenţei
funcţionale postinfecţionale sunt: formarea fitoalexinelor, reacţia de hipersensibilitate, activitatea enzimatică,
fagocitoza.
Fitoalexinele (grec. phyton – plantă şi alexin – respingător) sunt substanţe antibiotice, antitoxice şi inhibatoare
produse de plante ca răspuns la pătrunderea patogenului. Spre deosebire de fitoncide fitoalexinele lipsesc în
plantele sănătoase. După natura chimică majoritatea fitoalexinelor sunt substanţe fenolice.
Reacţia de hipersensibilitate.
Fenomenul de hipersensibilitate a fost constatat de Ward in 1902, iar Stoneman a introdus termenul de
hipersensibilitate in 1915.
Ca răspuns la pătrunderea agentului patogen în ţesuturile infectate se intensifică sinteza de ADN, ARN, proteine,
enzime etc. În scurt timp celulele se necrozează şi nu permit răspândirea patogenului în întreaga plantă. RH este
caracteristică pentru paraziţii obligaţi.
Activitatea enzimatică a plantelor.
Multe reacţii de apărare postinfecţionale se bazează pe sporireas activitaţii sistemilui de fermenţi care intervin în
procesele metabolice. Dintre fermenţi rolul principal în fenomenul de rezistenţă activă revine celor de oxido-
reducere, cum ar fi catalaza, peroxidaza şi polifenoloxidaza. Rolul potenţialului oxidoreducător se manifestă prin
scăderea activităţii fermenţilor hidrolitici ai paraziţilor şi neutralizarea toxinelor eliminate de ei.
GENETICA REZISTENŢEI PLANTELOR LA BOLI
Aspectul genetic al rezistenţei plantelor la boli este deosebit de important deoarece permite înţelegerea acestui
fenomen şi determină utilizarea mecanismelor de rezistenţă în selecţia soiurilor rezistente. Rezistenţa este o
însuşire ereditară, moştenită în descendenţă de la părinţi. Cu privire la rezistenţa moştenită a plantelor la boli au
fost elaborate o serie de teorii despre genetica interacţiunii “plantă gazdă – agent patogen”
1.Teoria “genă pentru genă” a lui Flor(1942—1958). Conform acestei teorii reacţia “plantă gazdă – agent patogen”
nu este determinată de genomul întreg al celor doi parteneri ci de o pereche de gene din gazdă şi de o pereche de
gene din parazit. Această teorie este aplicată în primul rând în cazul rezistenţei oligogenice şi serveşte la crearea
soiurilor cu rezistenţă verticală la boli.
2. Teoria “genă pentru genă” a lui Van der Plank.( 1968) După această teorie gradul de protecţie a unei culturi
împotriva bolilor exprimă calitatea genelor pe care le conţine. Diferenţa în virulenţa genelor patogenului reflectă
diferenţa în genele de rezistenţă a gazdei.
3. Teoria “proteină pentru proteină” a lui Van der Plank. Conform acestei teorii planta gazdă şi agentul patogen se
recunosc reciproc prin proteinele lor. La soiurile sensibile la boală contactul dintre proteina gazdei şi a parazitului
se termină cu polimerizarea lor. La cele rezistente la boală polimerizarea proteinelor lipseşte. În aspect genetic
rezistenţa este o însuşire ereditară, moştenită în descendenţă de la părinţi. În fenomenul de rezistenţă poate
participa un număr mic de gene majore care determină rezistenţa verticală sau un număr mare de gene minore care
determină rezistenţa orizontală.
Rezistenţa verticală = oligogenică = specifică transmisă de 1-3 gene majore este foarte înaltă numai faţă de
anumite rase ale patogenului, are o durată limitată, păstrându-se până la formarea unor noi rase fiziologice ale
agentului patogen. Este eficientă în cazul paraziţilor polifagi, nespecializaţi (Whetzelinia sclerotiorum,
Verticillium albo-atrum, Fusarium oxysporum) şi mai puţin eficientă în cazul paraziţilor obligaţi monofagi. În
cazul paraziţilor obligaţi rezistenţa verticală, în general, este determinată de reacţii de hipersensibilitate.
Rezistenţa orizontală = poligenică = nespecifică = de câmp este transmisă de un număr mare de gene minore,
este de lungă durată, oferă plantelor un anumit grad de rezistenţă la toate rasele existente, însă nu are efect atât de
înalt ca rezistenţa verticală şi se menţine datorită unui echilibru stabil între rasele fiziologice ale agentului
patogen. Din punct de vedere practic ar fi ideal de a combina rezistenţa orizontală cu rezistenţa verticală, însă
acest lucru este dificil deoarece selecţia pentru o rezistenţă verticală duce la pierderea rezistenţei orizontale.
Rezistenţa sistemică dobândită (SAR – systemic acquired resistance)
Rezistenţa conferită este de lungă durată, uneori, pentru întreagă viaţă a plantelor, precum şi eficientă
împotriva unui spectru larg de agenţi patogeni, inclusiv – virusuri, bacterii, fungi şi oomicete.
Spre deosebire de RH (răspuns hipersensibil), dezvoltarea SAR este lentă şi treptată. În acest răspuns
defensiv sistemic, semnalul se extinde de la locul interacţiunii plantă-patogen şi este mediat de un
set de molecule endogene de semnalizare defensivă, care au fost identificate ca mesageri la plante,
inclusiv acidul salicilic (AS), acid jasmonic (AJ), etilena (ET), oxidul de azot (NO) sau speciile
reactive ale oxigenului (SRO).
Mesagerii respectivi interacţionează cu proteinele specifice, care sunt implicate în activarea
transcripţiei genelor de răspuns la patogen (pathogen-responsive genes). Aceste gene SAR sunt
considerate a fi responsabile de rezistenţa sporită a ţesuturilor non-infectate, secundare ale plantelor
la infecţiile ulterioare de către acelaşi patogen sau chiar agenţi patogeni independenţi.
FACTORII CARE INFLUENTEAZA REZISTENTA NATURALA A
PLANTELOR LA BOLI
Rezistenta plantelor fata de boli depinde de un complex de factori, unii apartinand plantei sau agentului patogen (factori
interni), iar altii fiind reprezentati de conditiile de mediu (factori externi). Gravitatea bolii este, final, rezultatul
interactiunii dintre planta gazda, parazit si conditiile ecologice. Dupa Vanderplank, triunghiul bolii (planta-parazit-
mediu)are laturile egale, fiecarei laturi revenindu-i aceeasi importanta.
Rezistenta la boli este o insusire variabila. Avand in vedere influienta conditiilor de mediu, aceasta insusire poate fi
modificata si de practician, prin conditiile de viata oferite plantelor.
Factorii interni care influienteaza rezistenta plantelor la boli sunt:
Varsta. Fata de unii agenti patogeni plantele sunt sensibile in primele faze de dezvoltare (Pythium
debaryanum),devenind apoi rezistente, iar fata de altii sunt sensibile la maturitate (graul, la Puccinia
graminis). Exista si agenti patogeni la care plantele sunt la fel de sensibile in toate fazele de vegetatie (Botrytis
cinerea).
Organul. Diferite organe ale plantei manifesta grade de rezistenta deosebite, fiind posibil ca numai unele organe sa fie
sensibile (ciuperca, Polystigma rubrum infecteaza numai fazele prunului, iar fructele si lastarii manifesta rezistenta).
Alti agenti patogeni ataca toate partile verzi ale plantei (Plasmopara viticola-mana la vita de vie).
Dintre factorii interni mai importanti ai agentului patogen putem mentiona: faza nucleara, specializarea fiziologica,
hibridarea si mutatiile.
Factorii externi influienteaza rezistenta plantelor la boli, actionand in mod conjugat, atat asupra plantelor cat si
asupra agentilor patogeni.
Temperatura. Prin nivel, constata etc. temperatura poate favoriza planta sau agentul patogen. Astfel la 13-15 grade C
tomatele in sera sunt foarte sensibile la mana (Phytophora infestants) insa, daca, temperatura creste la 23-25 grade C,
plantele de tomate au conditiile favorabile in timp ce pentru ciuperca Phytophthora este daunatoare.
Umiditatea. In general, umiditatea ridicata este favorabila unor agenti patogeni care produc manari, bacterioze,
antracnoze etc.
Nutritia minerala a plantelor. azotul in exces sensibilizeaza plantele, in timp ce fosforul si potasiul le sporesc
rezistenta. Microelementele (mangan, litiu, bor etc.) sporesc, de asmenea, rezistenta plantelor.
Starea fizica a solului. Terenul compact, argilos, favorizeaza infectiile cu Erwinia carotovora si Synchytrium
endobioticum la cartof. Pentru a favoriza buna dezvoltare si rezistenta la boli, fiecare specie de plante trebuie
cultivata pe solul preferat.
pH-ul solului. Influienteaza asupra agentilor patogeni care infecteaza partile subterane ale plantei sau coletului. In
general, terenul acid favorizeaza atacul ciupercilor patogene (Plasmodiophora brassicae, la radacinile
cruciferelor).
CAUZELE APARIŢIEI BOLILOR INFECTIOASE LA PLANTE
Microorganismele fitopatogene provoacă la plante boli numite infecţioase sau parazitare. Ele se pot transmite de la o
plantă la alta prin intermediul agenţilor patogeni. După aria de răspândire bolile infecţioase pot fi endemice şi
epidemice. Bolile endemice ocupă de obicei suprafeţe mici şi sunt provocate de microorganisme fitopatogene care
se acumulează în sol şi nu se transmit la distanţe mari (Fusarium oxysporum, Verticillium albo-atrum, Sclerotinia
sclerotiorum etc.). Bolile care se răspândesc masiv şi ocupă suprafeţe mari, ţări şi continente în întregime datorită
înmulţirii rapide şi intense a agenţilor fitopatogeni se numesc boli epidemice.
Răspândirea în masă a unei boli infecţioase pe un anumit teritoriu se numeşte epidemie sau epifitotie.
Nu toate microorganismele fitopatogene se pot dezvolta sub formă de epifitotie. Pentru declanşarea unei epifitotii,
microorganismele fitopatogene trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: să aibă o agresivitate şi o virulenţă cât
mai mare; să fie polivalente (mai multe generaţii de spori într-o perioadă de vegetaţie); să formeze într-o perioadă
de timp cât mai scurtă o rezervă mare de infecţie; să se răspândească cu viteză cât mai mare la distanţe mari; să
poată infecta plantele cu un număr cât mai mic de spori; să aibă o perioadă de incubaţie cât mai scurtă.
Pentru declanşarea şi evoluţia unei epifitotii este necesară prezenţa plantei gazdă cu soiuri sensibile la
microorganismul respectiv cultivate pe suprafeţe mari. Un mare rol în dezvoltarea bolilor epifitotice revine
factorului antropogen şi climateric.
Factorul antropogen -presupune încălcarea de către om a tehnologiei de cultură a plantelor (asolamentul, lucrarea şi
fertilizarea solului, irigarea, rotaţia soiurilor ş.a.).
Factorul climateric – condiţiile mediului trebuie să fie favorabile pentru evoluţia procesului patologic pe o perioadă
cât mai îndelungată şi, în acelaşi timp, să fie mai puţin favorabile pentru dezvoltarea plantei gazdă. Dezvoltarea
agenţilor patogeni, evoluţia bolilor produse de ei, precum ţi rezistenţa plantelor la infecţie se găsesc sub influenţa
factorilor externi, dintre care mai importanţi şi mai bine studiaţi sunt temperatura, umiditatea şi lumina, care
împreună constituie factorul de predispoziţie a plantelor la infecţia cu bolile infecţioase. Gravitatea epifitotiei este
cu atât mai mare, cu cât factorul de predispoziţie şi momentul de sensibilitate maximă a plantelor coincide cu faza
de sporulare a microorganismului fitopatogen. Pentru dezvoltarea epifitotiei este necesară o anumită perioadă de
timp în care are loc creşterea treptată a gradului de atac al plantelor. Evoluţia în timp a unei epifitotii poate fi
împărţită în trei etape succesive:
1)perioada preepifitotică sau pregătitoare;
2) perioada epifitotică sau de manifestare în masă a bolii;
3) perioada postepifitotică sau de depresie a bolii.
În funcţie de durata în timp epifitotiile pot fi de două feluri: epifitotii anuale şi epifitotii multianuale.
Epifitotiile anuale se desfăşoară într-o singură perioadă de vegetaţie, iar intensitatea atacului depinde de condiţiile
climatice ale anului, de încălcarea tehnologiei de cultură a plantei şi de sensibilitatea soiului cultivat. Fiecare
boală are o curbă epidemică a cărei maximă depinde de ciclul evolutiv şi de condiţiile de mediu. Astfel, mana viţei
de vie are un maxim epidemiologic în prima parte a vegetaţiei, până la acumularea glucidelor în struguri, iar
putregaiul cenuşiu în cea de a doua parte a vegetaţiei, de la acumularea glucidelor în struguri şi până la recoltare.
Epifitotiile multianuale sunt progresive, ocupă zone geografice întinse pe parcursul a mai mulţi ani. În momentul
declanşării ele se desfăşoară cu rapiditate, produc pagube mari, pentru ca treptat, odată cu extinderea lor, pagubele
să se stabilizeze la o valoare aproximativ constantă.
Pentru prevenirea apariţiei şi extinderii epifitotiilor sunt necesare următoarele măsuri:
- selecţia şi introducerea în cultură a soiurilor imune sau rezistente la boli;
- - rotaţia permanentă a soiurilor pentru prevenirea apariţiei de noi rase fiziologice ale agenţilor patogeni, mai ales
în cazul soiurilor cu rezistenţă verticală la boli;
- - cunoaşterea ciclului de dezvoltare al patogenilor, a însuşirilor lor parazitare, a specializării biologice, vitezei de
răspândire şi a sarcinii infecţioase;
- - distrugerea formelor de rezistenţă a patogenilor şi a focarelor de infecţie primară apărută în culturi;
- - cunoaşterea cerinţelor plantelor de cultură şi practicarea unor tehnologii care să contribuie la sporirea rezistenţei
plantelor faţă de boli.
De obicei, atunci când se introduce un agent patogen într-un areal nou de cultură, se produc epidemii grave. Prin
măsuri de carantină fitosanitară şi prin cultivarea de soiuri rezistente omul poate preveni în parte această situaţie,
utilizând acele verigi, care favorizează plantele şi defavorizează patogenii, evitându-se în acest fel atacurile grave
şi pierderile mari de recoltă. Prin stabilirea unui model de prognoză a atacului şi prin aplicarea la timp a măsurilor
profilactice se poate de ajuns la o reducere substanţială a evoluţiei unor boli ale plantelor
Rezistenta citoplasmatica. Acest tip de rezistenta are la baza factori ereditari localizati in citoplasma
(citoplasmagene), in plastide (plastidogene) si in condriom (condriogene). Un exemplu de
rezistenta citoplasmatica il constituie rezistenta porumbului la rasa T a
patogenului Helminthosporium maydis, care se bazeaza insa si pe rezistenta conferita de gene
nucleare. In general, acest tip de rezistenta are un rol minor la plante.
Toleranta. Prin toleranta se intelege capacitatea unor soiuri de plante de a suporta un atac ridicat de
boli, fara insa a influenta prea mult recolta, pierderile fiind reduse. Pe astfel de soiuri intensitatea
atacului este mare, sporularea patogenilor este intensa, dar pierderile de recolta sunt mici.
Desi uneori se considera ca toleranta poate fi apreciata ca o rezistenta orizontala, in realitate aceasta
este un tip de reactie aparte a soiului de planta de cultura.
Sensibilitatea. Este fenomenul opus rezistentei, prin care patogenul se poate instala si produce
imbolnavirea plantei. Soiurile si hibrizii de plante cultivate manifesta grade diferite de sensibilitate,
care incep cu o manifestare usoara a bolii si se termina cu moartea plantei.
Exista o sensibilitate verticala si o sensibilitate orizontala. De exemplu, sensibilitatea verticala a
cartofului fata de Phytophthora infestans este determinata, dupa Van der Plank (1976), de o
gena r1. Totusi, aceasta conceptie nu poate fi acceptata, deoarece contravine conceptiei selectiei
naturale (Ceapoiu si Negulescu, 1983).
EVOLUŢIA ŞI TIPURILE PARAZITISMULUI
Capacitatea unui organism de a provoca boala la plante se numeşte patogenitate,iar organismul care provoacă această
boală se numeşte agent patogen.
Infecţia (lat. inficere = a strica, a molipsi, a infecta) este pătrunderea agentului patogen în plantă şi stabilirea unor
relaţii parazitare între acesta şi planta gazdă. Pătrunderea agentului patogen în plantă se poate realiza prin
deschideri naturale (stomate, lenticele, hidatode), deschideri accidentale sau prin străpungerea directă a cuticulei
şi epidermei.
Deoarece la baza bolilor infecţioase stă fenomenul parazitismului, ,agenţii patogeni se mai numesc şi paraziţi. Planta
pe care parazitul trăieşte şi se dezvoltă poartă denumirea de plantă gazdă.
Parazitismul este un fenomen biologic foarte răspândit în natură, apărut pe pământ din epoci geologice îndepărtate.
Prin parazitism se subinţelege convieţuirea nearmonioasă dintre două organisme in care unul din ele - parazitul –
se hrăneşte pe seama şi in detrimentul celuilalt. Cu cât relaţiile de parazitism sunt mai evoluate cu atât raportul
dintre cei doi parteneri este mai intim.
Problema originii şi evoluţiei parazitismului a constituit obiectul multor cercetărifitopatologice. Micologul sovietic N.
Naumov a emis ipoteza că unele specii deciuperci saprofite, trăind la hotarul dintre ţesuturile moarte şi vii ale
substratului nutritiv, s-au adaptat la fitoncidele plantei respective, devenind paraziţi facultativi.
În lucrarea intitulată „Fiziologia plantei bolnave in legătură cu problemele generale deparazitism” V. Kuprevici (1947)
a ajuns la concluzia că modul de nutriţie iniţial a fost cel saprofit, de la care pe parcursul evoluţiei a derivat modul
de nutriţie parazit după schema următoare: saprofit obligat ... parazit facultativ… saprofit facultativ ... parazit
obligat.
De regulă, trecerea la parazitism se face în faza asexuată, care este mai labilă şi mai uşor adaptabilă mediului, pe când
faza sexuată este mai conservativă. Astfel,ciuperca Fusicladium dendriticum în stadiul neperfect parazitează pe
frunze şi fructe de măr, pe când în stadiul sexuat Venturia inaequalis trăieşte ca saprofit în frunzele căzute.
După modul cum evoluează boala şi durata procesului patologic, se distinge două categorii de boli: boli acute şi boli
cronice. In cazul bolilor acute, procesul patologic se desfăşoară rapid, ducand in scurtă vreme la distrugerea
organului sau a plantei atacate (cum este, de exemplu, putregaiul cenuşiu al boabelor de struguri - produs de
ciuperca Plasmopara viticola sau putrezirea plăntuţelor din răsadniţe cauzate de ciuperca Pythium debaryanum).
Bolile cronice, spre deosebire de cele acute, au o evoluţie lentă, de lungă durată (putand să dureze chiar mai mulţi
ani), in care timp, planta se debilitează treptat. O astfel de boală este cancerul bacterian al pomilor produs de
bacteria Agrobacterium radiobacter pv.tumefaciens sau putregaiul alb al rădăcinilor viţei de vie provocat de
ciuperca Rosellinia necatrix etc.
FAZELE SUCCESIVE ALE BOLILOR INFECŢIOASE
Patogeneza (grec. pathos = suferinţă + genesis = a produce) este procesul de declanşare şi dezvoltare a unei boli.
Procesul de patogeneză se derulează în mai multe etape succesive, relativ bine individualizate: contaminarea, infecţia,
incubaţia şi manifestarea bolii.
Contaminarea.
Constă în intrarea în contact între planta gazdă şi agentul patogen.În mod natural, pe organele aeriene ale plantelor,
ajung diferite particuleşiorganisme în număr foarte mare: praf, pulberi, polen, diferite organe de înmulţire
alemicroorganismelor.
Infecţia.
Aceasta presupune stabilirea unor relaţii intime între agentul patogenşi planta gazdă, moment în care patogenul
pătrunde în planta pe care o infectează.Pătrunderea în interiorul plantelor se realizează:
prin intermediul deschiderilor naturale: stomate, lenticele.
În acest mod, infecţia este realizată de majoritatea bacteriilor şi de unele ciuperci(mane).
- prin intermediul unor vectori (ex. virusurile introduse de insecte, nematozi,acarieni);
- - prin contactul între plante (în special plantele care prezintă formaţiuni fragile - perişori) - virusurile;
- - prin străpungere directă a barierelor naturale (majoritatea ciupercilor).Această străpungere se realizează prin:
- a.străpungerea directă de către filamente de infecţie (Botrytis cinerea);
- b. ciuperca formează un apresoriu din care porneşte un filament ce străbate barierele naturale (Venturia
inaequalis).
- - prin deschideri accidentale cauzate de lovituri mecanice (grindină), înţepăturide insecte, atacul altor ciuperci
( Monilinia fructigena);-
- prin intermediul lemnului mortificat.
Incubaţia.
Aceasta durează din momentul realizării infecţiei până la apariţia primelor simptome. În această perioadă ciuperca
creşte, se dezvoltă, virusurileşi bacteriile se multiplică fiind invadate porţiuni noi.Durata de incubaţie este foarte
variată în funcţie de natura agentului patogen, dela luni sau chiar ani la virusuri la câteva zile la majoritatea
ciupercilor. La fiecareagent patogen această durată este influenţată de unii factori de mediu:
-temperatura (la Plasmopara viticola incubaţia durează 4 zile la 19-260Cşi 18 zile la 10°C;
- acţiunea plantelor gazdă;
- virulenţa agentului patogen.
În timpul incubaţiei, circulaţia patogenului în interior se face astfel:
- -virusurile circulă prin intermediul plasmodesmelorşi prin intermediul vaselorconducătoare (floemşi xilem);
- - bacteriile circulă prin spaţiile intercelulare dar pot fi vehiculateşi de floem;
- - la ciuperci dezvoltarea şi circulaţia este mai complexă pentru că ele prezintă mai multe posibilităţi de dezvoltare:
a. ectoparazit (se dezvoltă la exteriorul organului parazitat -Uncinulanecator);
b. endoparazit (se dezvoltă în interiorulţesuturilor, intercelular,hr ănindu-se prin haustori sau
osmoză directă ( Plasmopara viticola);
c. ectoendoparazite (se dezvoltă şi la exteriorulşi în interiorul ţesutului parazitat - Leveilulla taurica).
Manifestarea bolii.
Durează de la sfârşitul incubaţiei (apariţia primelor simptome) până la dispariţia organului parazitat sau chiar moartea
plantelor.Modul de manifestare a bolii depinde de:
- virulenţa agenţilor patogeni;
- rezistenţa sau toleranţa plantei gazdă;
-acţiunea factorilor de mediu.
Simptomele pot fi împăr ţite în trei categorii:
a. incipiente, sunt primele care apar de regulă slabe, diagnoza este extrem de dificilă;
b. tipice (principale), când sunt caracteristice bolii respective iar diagnoza poate fi uşor f ăcută;
c. finale când ţesutul atacat este necrozat.
Bolile din această categorie se numesc latente, iar plantele infectate în aşa mod se numesc purtătoare de infecţie.
Una din principalele condiţii pentru producerea infecţiilor este punerea în contact a parazitului cu planta gazdă. În
natură răspândirea agenţilor fitopatogeni se poate realiza în mod direct şi pe cale indirectă.
Transmitera directă de la o generaţie a plantei la următoarele se face prin oragnele de înmulţire vegetativă (altoi,
portaltoi, butaşi, bulbi, marcote, rizocarpi etc.) sau prin organele de înmulţire generativă (seminţe). Transmiterea
indirectă se realizează prin vectori de natură fizică, mecanică, biologică etc.
MODIFICĂRI SUFERITE DE PLANTĂ ÎN CURSUL PATOGENEZEI
În timpul procesului de îmbolnăvire, în plante au loc modificări funcţionale ,fiziologice, anatomo-morfologice.
I.Modificări funcţionale
Modificările fiziologice constau îndereglarea principalelor procese din planta gazdă.
-Dereglarea regimului de apă.
Acţiunea parazitară se manifestă în general printr-o deshidratare puternică a ţesuturilor, provocată de intensificarea
transpiraţiei, reducerea absorbţieiapei prin rădăcini sau blocarea circulaţiei ascendente a apei prin vasele lemnoase
de către miceliul agentului patogen sau produşii activităţii sale.Alteori are loc o reducere a transpiraţiei datorită
micşorării suprafeţei foliare prin formareade necroze sau datorită dereglării mişcărilor de închidere şi deschidere a
ostiolelor stomatelor.
-Dereglarea fotosintezei şi respiraţiei.
Atacul agentului patogen determină micşorareaintensităţii fotosintezei prin reducerea suprafeţei foliare ca urmare a
apariţiei petelor clorotice,prin degradarea pigmenţilor fotosintetici şi prin blocarea accesului CO2
la cloroplaste datorităastupării ostiolelor stomatelor cu miceliul ciupercii.Atacul patogen provoacă o intensificare
puternică a respiraţiei sub acţiunea activităţiienzimelor oxido-reducătoare şi a toxinelor sau ca o tendinţă de a
contracara respiraţia foarteintensă a agentului patogen.
-Dereglarea biosintezei şi transportului substanţelor organice.
Atacul agentului patogene duce în general sinteza şi intensifică hidroliza substanţelor organice. Astfel, la plantele
bolnavese constată o reducere a conţinutului de glucide şi proteine complexe şi o sporire a conţinutului
dezaharuri şi proteine solubile. Transportul glucidelor şi proteinelor solubile este redus prindegradarea vaselor
conducătoare liberiene. Ca o reacţie la acţiunea parazitului, în celule pot fisintetizate lipide.Ca urmare a acestor
dereglări fiziologice are loc perturbarea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor.
- scăderea conţinutului în hidraţi de carbon;
- creşterea concentraţiei în unele elemente ca: K şi P etc.;
- scaderea numărului de cloroplaste;
-creşterea proceselor fermentative, corelată cu o scădere a pH-ului;
- apariţia unor substanţe specifice - fitoalexine.
II. Modificări anatomo-morfologice
Orice boală se manifestă la început prin tulburări funcţionale şi citologice care, acumulându-se, duc la apariţia unor
modificări morfologice, vizibile, care constituie simptomele exterioare ale bolii sau tabloul clinic al acesteia.
În cursul patogenezei apar modificări structurale sesizabile cu ochiul liber:
Atrofii sau hipoplazii. Se manifestă printr-o insuficientă dezvoltare a organelor sau plantelor atacate. Uneori atrofiile
se găsesc asociate cu hipertrofiile pe acelaşi organ sau plantă atacată (ex. Taphrina pruni, Plantele de tomate
atacate de Mycoplama sau de Cucumber mosaic virus au limbul foliar atrofiat).
Decolorarea sau cloroza se întâlneşte în cazul atacului virusurilor (ex. virusul mozaicului mărului).
Pete colorate se manifestă în special pe frunze şi pot fi provocate de virusuri, bacterii şi ciuperci, având culori diferite
(albă, galbenă, brună, roşie neagră etc.) (ex. pătarea roşie a frunzelor de prun – Polystigma rubrum). La
multe boli virotice, petele de decolorare alterneaza cu portiuni de limb de culoare verde, ceea ce da frunzei
aspectul caracteristic de mozaic(mozaicul frunzelor de mar- Apple mosaic virus)fig 1

fig 1

Petele pot avea si culoarea neagra (frunze de


trandafir atacate de Diplocarpon rosae. fig2
fig 2
Pe frunzele de grau atacate de Puccinia striiformis f.sp. tritici apar dungi galbui fig 3, longitudinale, paralele cu
nervurile. Petele rosiatice apar pe frunzele de prun in cazul atacului ciupercii Polystigma rubrum (fig 4). La
cartoful atacat de Alternaria porri f. sp. solani apar pe frunze pete de culoare bruna(fig. 5).

fig 3
fig 4 atacului ciupercii
Polystigma rubrum
fig 5 cartoful atacat de
Alternaria porri f. sp. solani
Ofilirea. Poate fi determinată atât de acţiunea factorilor de mediu, cât şi de atacul unor agenţi fitopatogeni. Simptomul
este prezent în cazul atacului bacteriilor şi ciupercilor tracheiphile (ex. ofilirea bacteriană a tomatelor –
Corynebacterium michiganense fig 6). Ofilirea parazitara poate fi partiala sau totala. Ofilirea partiala a frunzelor
si florilor de pe lastarii prunoideelor se observa la pomii atacati de Monilinia laxa(fig.7 ).

fig 6 fig.7 ffig. fig 6 7 ig.7 fig.7


fig 7

fig 6
Necroza sau arsura apare datorită necrozării ţesuturilor atacate (ex. arsura frunzelor de fasole – Xanthomonas
phaseoli).fig 8,fig9

fig 1

fig 9
fig 8

Ciuruirea frunzelor reprezintă o fază


evoluată a pătării, când ţesutul necrozat se
detaşează de ţesutul sănătos şi cade,
frunza devenind perforată (ex. ciuruirea
frunzelor de cireş – Coryneum
beijerinckii).fig10

fig 10
Putregaiul se caracterizează prin descompunerea şi dezorganizarea în profunzime a ţesuturilor atacate sub acţiunea
agenţilor fitopatogeni (pectinaza secreată de agenţii fitopatogeni distruge lamela mijlocie, de natură pectică, a
membranei celulare). Se deosebesc: putregaiuri umede produse de bacterii (putregaiul umed al cartofilor –
Erwinia carotovora ( fig 11) sau putregaiuri uscate produse de ciuperci (putregaiul uscat al cartofilor - Fusarium
solani).fig12
Căderea organelor poate fi determinată de cauze neparazitare, cât şi de atacul diferiţilor agenţi fitopatogeni (ex.
monilioza – Monilinia sp.).
Modificarea habitusului plantei. Sub influenţa atacului unor paraziţi, plantele îşi schimbă habitusul normal (ex.
Portulaca oleracea atacată de Cystopus portulucae, îşi modifică tulpina din târâtoare în erectă).

fig 11 putregaiul
umed
fig 12 putregaiul uscat
al cartofilor -
Fusarium solani
Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate. Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni anumite organe pot fi parţial
sau total distruse (ex. tăciunele zburător al orzului – Ustilago nuda (fig 13)sau mălura grâului - Tilletia sp., (fig
14) Taciunele comun al porumbului produs de ciuperca Ustilago maydis determina formarea unor pungi sau
tumori la baza plantei sau pe stiuleti( fig. 15).

fig 13
fig 14 mălura grâului
- Tilletia sp
fig 15 Taciunele comun
al porumbului
produs de ciuperca
Ustilago maydis
Inlocuirea organelor cu altele, si inlocuirea lor cu organe proprii parazitului. . In cazul atacului unor ciuperci,
florile plantelor avortează şi în locul lor se dezvoltă organe proprii ciupercii parazite (ex. cornul secarei –
Claviceps purpurea – spiculeţele secarei sunt distruse, iar în locul boabelor se formează organele de rezistenţă ale
ciupercii, numite scleroţi). Fig 16

fig 13
Fig 16

Fig 16
Deformarea organelor este o modificare produsa de virusuri, bacterii si ciuperci. De exemplu, rasucirea frunzelor de
cartof produsa de Potato leaf roll virus(fig.17 ) si deformarea fructelor de par produsa de Venturia pirina(fig.18).

Fig 18

Fig 17
Asimetria organelor atacate este un simptom care apare frecvent la plantele virozate. Acestea prezinta frunze care au
cele doua jumatati inegale ca suprafata si lungime a marginii limbului. Acest fenomen se observa la frunzele de
prun atacat de Plum pox virus(varsatul piersicului) fig19
Sunt afectate frunzele şi fructele. In prima jumătate a verii, nervurile
Fig 19 secundare şi terţiare, precum şi ţesuturile paranervuriene ale frunzelor
se ingălbensc, limbul se deformează. In faza de semicoacere, pe
fructele cu epidermă pală, apar inele de culoare gălbuie, iar pe cele cu
coaja necolorată o pigmentaţie repartizată neuniform.fig 20

Fig 20
Hidroze. In acest caz frunzele atacate par a fi imbibate cu apa si devin translucide. Aceste modificari apar mai ales in
cazul bacteriozelor. Pe frunzele de castraveti atacate de bacteria Pseudomonas syringae pv. lacrimans, se observa
portiuni hidrozate ce inconjoara zonele necrozate. Fig 21

Fig 21
Hipertrofii sau hiperplazii.

Acestea apar datorita actiunii unor enzime secretate de agentii fitopatogeni care determina
inmultirea exagerata a celulelor si proliferarea haotica a tesuturilor. Astfel de tumori sunt
produse de Agrobacterium radiobacter pv. Tumefaciens pe radacina sau coletul pomilor
fructiferi(fig22) si pe radacina de sfecla(fig.23).
 Hipertrofiile se formează pe toate organele:
 rădăcini – hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae; fig 24
 tulpini – cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens; fig 25
 frunze – băşicarea frunzelor de piersic – Taphrina deformans; fig26
 fructe – hurlupii – Taphrina pruni. Boala se manifesta la începutul lunii mai, pe fructele
tinere.Fructele atacate au culoare galben verzuie si sunt mai mari decât cele sanatoase.
Mezocarpul este hipertrofiat, endocarpul lemnos este atrofiat iar fructele sunt alungite si
încovoiate.(Fig. 27)
Pe suprafata hurlupilor se observa prezenta unui strat brumat de culoare albicios-cenusie,
format din himeniu cu asce si ascospori.
Hipertrofiile mai poartă şi denumirea de cecidii şi în funcţie de natura agentului fitopatogen
care le produce sunt: bacteriocecidii, micocecidii şi zoocecidi.
fig.23 tumoare
radacina
de sfecla

fig.22 tumoare produsa


de Agrobacterium
radiobacter pv.
Tumefaciens
pe radacina
pomilor fig.24 hernia rădăcinilor
de varză –
Plasmodiophora brassicae
fig 25 cancerul pomilor
– Agrobacterium tumefaciens
fig26 băşicarea frunzelor
de piersic –
Taphrina deformans
fig27 fructe – hurlupii
– Taphrina pruni
Fainarea este o boala provocata de diferite ciuperci patogene. Boala produce pagube insemnate la plantele cultivate in
sera sau in camp, in anii cu primaveri reci si umede si cu veri secetoase.
Fainarea piersicului (Sphaerotheca pannosa var. persicae f.c Oidium leucoconium)
Atacul se manifesta pe ambele fete ale frunzelor, lastari erbacei si fructe. Pe frunzele atacate apare pasla miceliana de
culoare alba pe care se formeaza conidioforii cu conidiile ciupercii, moment in care frunzele atacate par cernute
cu faina (aspect pulverulent) fig 28.
Aceste frunze sunt deformate, raman mai mici, se rasucesc si se usuca de timpuriu. Lastarii erbacei sunt
inconjurati de pasla miceliana ce are aspectul unui manson albicios. Varful lastarilor puternic atacati se indoaie ,
se vestejesc si apoi se usuca.
Atacul pe fructe consta in aparitia unor zone albicioase, pasloase formate din miceliul ectoparazit al ciupercii, in
dreptul carora tesuturile se brunifica, crapa si putrezesc.fig 29
fig28

fig29
Fainarea trandafirului (Sphaerotheca pannosa var. rosae)
Fainarea trandafirului se manifesta pe frunze, ramuri tinere, boboci florali sau chiar pe fructe, de-a lungul intregii
perioade de vegetatie a plantei gazda.
Pe ambele fete ale frunzelor atacate apar pete neregulate ca marime si forma, albe, cu aspect pulverulent in
momentul formarii partii asexuate a ciupercii respectiv a conidioforilor cu conidii.fig 30
Pe masura ce atacul evolueaza petele conflueaza si acopar partial sau total limbul frunzelor, care se ingalbenesc,
se brunifica, se usuca si cad. Ramurile tinere atacate sunt acoperite de o pasla miceliana groasa, albicioasa la
inceput care intr-o faza mai avansata a bolii capata culoare galbuie.
Frecvent, bobocii florali afectati sunt inveliti in pasla miceliana, conidioforii si conidii, raman mai mici si nu mai
formeaza flori. Uneori florile atacate sunt deformate, mici si cu petale patrate.

fig30
Mana este una dintre cele mai raspandite boli, ea atacand planta, plantele afectate sunt: vita de vie, cartof, salata, ceapa, varza,
castraveti,tomate, vinete, plante ornamentale, etc. aparand in special cand vremea este ploioasa si rece.
Principalele plante atacate sunt:
Mana viţei de vie - Plasmopara viticola
Atacul de mana se manifesta pe toate organele aeriene ale vitei de vie: frunze, lastari tineri, carcei, flori, ciorchini si
boabe. Frunzele pot fi atacate dupa ce ating o suprafata de 10-25 cm patrati ,pe masura ce frunzele cresc si
tesuturile imbatranesc, ele devin mai rezistente si infectiile cu mana se produc mai greu. Pe frunze aspectul
atacului este diferit, in functie de stadiul de dezvoltare a bolii. Ciuperca patrunde in tesuturile frunzei, pe fata
inferioara a frunzelor, sau prin rani. In dreptul punctelor unde s-a produs infectia, dupa citeva zile, pe fata
superioara a frunzei apar pete galbui, mai lucioase decit restul frunzei, asemanatoare cu petele de untdelemn,
numite din aceasta cauza "pete untdelemnii". Dupa 1-2 zile, in functie de temperatura si umiditatea atmosferica,
pe partea inferioara a frunzelor, in dreptul petelor untdelemnii apare un puf albicios, reprezentind fructificatiile
ciupercii. Pe masura ce boala avanseaza, tesuturile din centrul petelor se brunifica si se usuca. Aceasta este faza de
"arsuri pe frunze".
Mana cepei (Peronospora destructor)
Pe frunze apar pete oval-alungite de culoare verzuie deschis la inceput, apoi galbuie. Pe vreme umeda petele se
acopera cu un puf cenusiu-violeceu, bine dezvoltat, constituit din sporangioforii si sporangii ciupercii.
Cu timpul tesuturile din dreptul petelor se necrozeaza, iar frunzele putrezesc. In cazul unor atacuri puternice miceliul
ciupercii trece din frunze in bulb, localizandu-se in partea lui apicala. Bulbii parazitati nu se dezvolta, raman mici,
se inmoaie si putrezesc de timpuriu.
Mana tomatelor (Phytophthora infestans)
Atacul se manifesta pe toate organele aeriene ale plantei (frunze, tulpini, flori, fructe). Primele simptome apar pe
frunzele bazale, sub forma unor pete circulare.
La inceput tesuturile petelor sunt de culoare verde-galbuie, apoi se brunifica treptat. In cazul atacurilor intense boala se
manifesta si pe tulpini, sub forma unor pete mici, brune, care inconjoara tulpina pe portiuni mari. De regula,
tulpina putrezeste, se indoaie sau se rup.
ISTORIA DEZVOLTĂRII PATOLOGIEI VEGETALE ÎN ROMÎNIA ȘI
REP. MOLDOVA

În era contemporana au fost redescoperite legile lui Gh. Mendel. A fost dovedit experimental că rezistența plantelor
la boli este un caracter care se supune legilor mendeliene și se transmite prin ereditate urmașilor. În 1907 prof. I.
Mecinikov a elaborat teoria fagocitară a imunității, pentru care i s-a conferit Premiul Nobel. În prima jumătate a
secolului XX s-a remarcat marele savant sovietic N.'''''Vavilov, care a elaborat principiul geografic de depistare a
formelor de plante rezistente la boli în baza evoluției conjugate a plantelor gazdă și agenților patogeni și bazele
teoretice ale selecției soiurilor și hibrizilor rezistenți la boli.
În spațiul românesc patologia vegetală a apărut și s-a dezvoltat datorită necesității de a reduce pierderile cauzate de
boli. Unele mențiuni scrise despre bolile plantelor datează din secolul XIX. În primele decenii ale secolului XX au
fost publicate lucrări de micologie și fitopatologie (I. Constantineanu - Les Uredinees de , în care descrie 273
specii parazite pe 592 specii de plante; C. Petrescu – Flora micologică a Moldovei; Gh. Ionescu – Ciuperci
parazite pe arbori; I. Gințescu – Specii de Orobanche parazite pe tutun). Bazele patologiei vegetale au fost puse
de acad. Tr. Săvulescu (1889-1963), care timp de 4 decenii a creat școala fitopatologică românească și a publicat
lucrări monumentale, cum ar fi: „Monografia Uredinalellor”, 2 volume, 1953, și „Ustilaginalele din R. P. R.”, 2
volume, 1957.
În Moldova din stânga Prutului, școala științifică de fitopatologie a fost întemeiată și condusă timp de 3 decenii
(1944-1974) de prof. D. Verderevschi, șef al Catedrei de Fitopatologie din Chișinău. S-a remarcat prin
cercetări fundamentale și experimentale în domeniile fitoimunologiei, selecției soiurilor rezistente la boli și
dăunători, protecției plantelor cultivate; a elaborat teoria evoluției parazitismului la microorganisme și
bazele teoriei generale a imunității antimicrobiene a plantelor, acestea oferind posibilitatea de a
implementa în semenologie metode eficiente de control fitopatologic al rezistenței soiurilor la boli; a
întemeiat Serviciul de protecție a plantelor din Republica Moldova și a contribuit la pregătirea teoretică și
practică a multor generații de specialiști și savanți în domeniul patologiei vegetale și protecției plantelor.
PREPARATE BIO CARE SPORESC REZISTENTA PLANTELOR LA
ATACUL BOLILOR
Fosfitii - Induc rezistenta plantelor la boli
De-a lungul anilor, echipele de cercetari au dezvoltat multe produse folosite
in combaterea chimica a agentilor patogeni ce provoaca boli plantelor,
produse ce sunt folosite in mod curent in prezent. Uneori, apar anumite
probleme in timpul aplicarii acestor produse atat datorita mediului
inconjurator (umiditate ridicata, temperaturi scazute sau prea ridicate,
conditii ce favorizeaza o presiune de atac foarte puternica) cat si
datorate agentului patogen (aparitia rezistentei la fungicide). Acest lucru
a determinat cercetatorii sa caute si sa identifice metode de intarire a
plantei, metode ce au un impact redus asupra mediului inconjurator.
Printre produsele ce sunt testate pentru a induce rezistenta plantelor impotriva
manei sunt si cateva ingrasaminte foliare care pot activa metabolismul
plantei, crescand imunitatea acesteia, sau care pot intrerupe dezvoltarea
ciupercilor fitopatogene.
Departamentul de cercetari al GREEN HAS Italia a dezvoltat fertilizantul
foliarKRIPTHER (P2O5 34%, K2O 16%, 2% MgO, 0.05% Cu), un
produs ce a devenit lider de piata in anumite tari si care este de
neinlocuit din cadrul programelor de tratamente impotriva bolilor.
Efectul de inducere a rezistentei plantelor la boli este dat de continutul
ridicat de fosfiti din cadrul produsului.
Aplicarea ingrasamantului foliar KRIPTHER asigura aprovizionarea
plantei cu substante nutritive, creste activitatea fotosintetica si previne
carentele nutritive. Datorita concentratiei ridicate de fosfiti, KRIPTHER
stimuleaza mecanismul de protectie biologica al plantei, inducand
biosinteza fitoalexinei naturale resveratrol sub formele CIS si TRANS
precum si biosinteza viniferinei.
Aplicarea fertilizantului foliar KRIPTHER imbunatateste continutul de
fosofor si potasiu din organele plantei si creste activitatea fotosintetica a
aparatului foliar precum si cantitatea de zaharuri produsa de plante.
Literatura de specialitate mentioneaza o multitudine de asemenea solutii, de
obicei in legatura directa cu arealele geo-pedo-climatice.
Macerat de tataneasa (Symphytum officinale)
● Efect fortifiant datorat continutului ridicat de elemente nutritive, in special azot si potasiu.
● Se poate utiliza si exclusiv ca ingrasamant (similar nitratului de potasiu).
● La 10 l apa se adauga 1 kg planta proaspata sau 200 g planta uscata. Se macereaza 10-15 zile in recipiente din sticla,
material plastic sau lemn.
● Diluat 10% se foloseste ca tratament stimulatoar, prin udare la radacina.
● Diluat 5% se foloseste ca tratament foliar.
● Favorizeaza cresterea si inflorirea plantelor.
Macerat de papadie (Taraxacum officinale)
● Stimuleaza cresterea.
● La 10 l apa se adauga 2 kg planta proaspata (radacini, frunze si flori) sau 2 kg planta uscata. Se macereaza 10-15
zile.
● Se utilizeaza prin pulverizare pe planta ca solutie nediluata.
Infuzie de flori de musetel (Matricaria chamomilla)
● Dezinfectant pentru seminte, previne imbolnavirea si fortifica plantele.
● La 200 ml apa clocotita, se pune o lingura de supa de flori de musetel.
● Se dilueaza 1:1 (o masura de solutie cu aceeasi masura de apa).
● Se trateaza seminte si rasaduri.
● Cu solutia nediluata se trateaza solul si plantele din ghivece.
Extract de usturoi (Allium sativum)
● Peste 100 g catei de usturoi razuiti se adauga un litru de apa rece. Se mentin in contact
12-24 ore si apoi se filtreaza.
● Se trateaza semintele pentru prevenirea bacteriozelor si a micozelor.
Infuzie de usturoi si ceapa
● Se taie marunt 50 g usturoi si 650 g ceapa (impreuna cu frunzele invelitoare uscate). Se
introduc in 10 litri de apa fiarta si se lasa astfel 12 ore.
● Se foloseste impotriva bolilor criptogamice fara a se dilua.
CONCLUZII

1.Măsurile de protecţie reprezintă elementul principal in tehnologia decultivare a plantelor


agricole, deoarece in anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea organismelor nocive,
inclusiv a bolilor, pierderile de recoltă pot fi foarte mari. In acest context protecţia
plantelor poate fi realizată numai de specialişti de calificare inaltă, capabili să determine
cat mai corect bolile, să aplice măsuri de prevenire şi combatere eficiente, fără implicaţii
negative in ecosisteme.
2. Datele privind rezistenţa plantelor la patogeni şi interacţiunile gazdă-parazit crează o bază
fundamentală pentru înţelegerea coexistenţei organismelor respective.
3.Plantelor le este caracteristică prezenţa unei game largi de mecanisme de recunoaştere şi
apărare faţă de patogeni, însă fitopatogenii au dezvoltat pe parcursul evoluţiei un set de
proteine efectoare, care supresează sistemul imunitar al gazdei.
4.Deşi există succese semnificative în cercetarea rezistenţei plantelor la patogeni şi
interacţiunile în fitopatosisteme la nivel citologic, biochimic şi genetic, înţelegerea
coevoluţiei gazdă-parazit şi rolul multor compuşi importanţi pentru răspunsul defensiv
este limitată şi necesită studii în continuare.
5.O înţelegere mai bună a căilor de semnalizare asociate cu rezistenţa va duce cu siguranţă
la apariţia noilor metode ecologice de protecţie a culturilor agricole.
,,Rezistența
în lumea
vegetala, este o
regulă,iar
sensibilitatea, o
excepție,,
K.Cester
BIBLIOGRAFIE
1.Fitopatologie De la Wikipedia, enciclopedia liberă
2. Bolile si daunatorii speciilor de legume solanacee Dr. Ana TomescuPublicat la: Februarie 9, 2015 Lucrarea a fost
premiata pe 2014 de catre A.S.A.S.- Academia de Stiinte Agricole si Silvice cu Premiul Teodor Bordeianu.
3. gradina.ro GRADINAPLANTEPOMISANATATE Bolile plantelor
4. NOTIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR (http://www.scritub.com/biologie/botanica/NOTIUNI-
GENERALE-DESPRE-BOLILE51328.php)
5. Simptome si cauze ale imbolnavirii plantelor Lavinia Rorich 02.12.2005
(http://www.gradinamea.ro/Simptome_si_cauze_ale_imbolnavirii_plantelor_3060_543_1.html)
6. Bolile plantelor de RL online , 05 decembrie 2011 ,(http://www.casamea.ro/gradina/sfaturi/sfaturi-practice/bolile-
plantelor-7145)
7. Raport_special_Bolile_si_daunatorii_culturilor_agricole.pdf Raport Special – Ecosistemul agricol în prezenţa
bolilor şi dăunătorilor © 2014 RENTROP & STRATON
8.Bolile plantelor (http://www.eplante.ro/articole-plante/sanatatea-plantelor/articol_bolile-plantelor.html)
9. Fainarea, afecteaza: piersicul, trandafirul, marul, cerealele paioasa, vita de vie, tomatele si cucurbitaceele
articolul anteriorarticolul urmator Tom Botanistul, ajutor in gradina | 31/01/2014 (http://www.botanistii.ro/blog/boli-
plante-fainarea/
10. Bolile si daunatorii plantelor luni, ianuarie 31, 2011(http://www.gradina-mea.com/bolile-si-daunatorii-plantelor/)
11. Bolile si daunatorii plantelor de interior Autor: Cornelia Constantin
12.Bolile si daunatorii plantelor decorative de interior Ultima modificare: 2012-08-14 (http://decostyle.mayra.ro/dr-
plant/tehnici-de-combatere-a-daunatorilor/bolile-si-daunatorii-plantelor-decorative-de-interior/1176/)
13. Imunitate (biologie) De la Wikipedia, enciclopedia liberă
14. MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE AL REPUBLICII MOLDOVA --------------------
---------------------------------------------- UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA CATEDRA
Protecţia Plantelor FITOPATOLOGIE GENERALĂ (curs de prelegeri) Chişinău 2010 Referenţi ştiinţifici: Leonid
Voloşciuc, doctor habilitat, directorul Institutului de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică a Academiei de
Ştiinţe a Moldovei Alexei Bivol, doctor în ştiinţe, lector superior universitar la catedra Protecţia Plantelor a
Universităţii Agrare de Stat din Moldova
15. MECANISME GENETICO-MOLECULARE ALE REZISTENŢEI PLANTELOR LA STRESUL BIOTIC
Şestacova Tatiana, Tabără Olesea Centrul universitar Biologie Moleculară, Universitatea Academiei de Ştiinţe a
Moldovei Depus la redacţie 24 septembrie 2015
16. http://trandafiridecolectie.sunphoto.ro/Boli_si_daunatori
17. http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/REZISTENTA-PLANTELOR-LA-BOLI93477.php
18. Sistemul imunitar De la Wikipedia, enciclopedia liberă
19. Boli şi dăunători in legumicultura pdf.
20. Modificarea genetică a plantelor: Principii generale de realizare. Aplicaţii şi controverse C. P. Cornea Facultatea de
Biotehnologii, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, B-dul Mărăşti 59, România
21. INSTITUTUL DE STAT PENTRU TESTAREAŞI ÎNREGISTRAREA SOIURILORINSTITUTUL DE STAT
PENTRU TESTAREA ŞI ÎNREGISTRAREA SOIURILOR G H I Dpentru determinarea rezistenţei la boli şi
dăunători Coordonator lucrare: dr. ing. Antonia IvaşcuCulegere text: ing. Jeni-Geanina Simiontehn. Ica
StuparuTehnoredactor: ref. Elena VasileTehnoredactarea a fost executatăîn cadrul Biroului de calcul al I.S.T.I.S.
Anul 2009
22. FITOPATOLOGIA CURSFITOPATOLOGIEPARTEAGENERALAH,B,ANULIIIEANULIII
23.

24. Fitipatologie generala (https://www.academia.edu/7875779/Fitipatologie_generala)


25. PREPARATE BIO CARE SPORESC REZISTENTA PLANTELOR LA ATACUL BOLILOR SI
DAUNATORILOR 05-AUG-2014(HTTP://WWW.AFACERILACHEIE.NET/ARTICOLE/ARTICOLE-
AFACERI/PREPARATE-BIO-CARE-SPORESC-REZISTENTA-PLANTELOR-LA-ATACUL-BOLILOR-SI-
DAUNATORILOR-2977.HTML)
26. Fosfitii - Induc rezistenta plantelor la boli
Categorie: Boli si daunatori 13 Mai 2015(http://www.gazetadeagricultura.info/plante/protectia-plantelor/601-
tratamente-fitosanitare/boli-si-daunatori/17433-fosfitii-induc-rezistenta-plantelor-la-boli.html)
27. Imagini proprii si internet
MULȚUMESC
PENTRU
ATENȚIE