Omul, inclus de către sistematicieni în rândul mamiferelor
primate sub numele Homo sapiens , a apărut şi a evoluat în ultimul moment, dacă raportăm durata existenţei omului şi istoria societăţii umane la vârsta planetei şi a celorlalte grupe de vieţuitoare cu care omul convieţuieşte pe Terra. Omenirea are dreptul de a se mândri cu progresele sale realizate pe seama geniului unor reprezentanţi ai săi şi prin exploatarea fără economie a resurselor naturale planetare. Astăzi, când omul a înţeles că există şi un revers al medaliei, devenind evident faptul că încălzirea globală nu este doar o poveste, iar resursele naturale regenerabile nu reuşesc să susţină ritmul actual de exploatare Ecosistemele acvatice şi palustre prezintă o valoare biologică şi ecologică deosebită, prin biodiversitatea pe care o adăpostesc, prin rolul hidrologic şi bio- geochimic major în „economia” naturii, Ridicarea barajelor şi crearea lacurilor de acumulare constituie cea mai radicală intervenţie a omului asupra cursurilor de apă şi urmăresc producerea de energie electrică, reducerea riscului de inundaţii prin controlul viiturilor, crearea unor surse de apă pentru localităţi şi irigaţii sau pentru piscicultură. Construirea barajelor este foarte veche – pe unele rîuri din Iran s-au ridicat baraje încă din secolul al VI- lea î.Hr. În prezent, pe glob există peste 1000 de baraje cu lacuri de acumulare, volumul total de apă din acestea atingând 4000 km3. Cel mai mari baraj din România este cel ridicat pe Rîul Mare, la hidrocentrala Brazi (174m), iar cele mai întinse lacuri de acumulare sunt cele de la Porţile de Fier I pe Dunăre (10000 ha/2,3 km3) şi Stânca- Ştefăneşti, pe rîul Prut (14000 ha/1,4 km3). I. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ – UN NOU CONCEPT DE CONSERVARE A NATURII SAU UN MODEL VECHI DE AMENAJARE TERITORIALĂ
Reconstrucţia ecologică este ansamblul de măsuri de modelare intenţionată,
iniţiate şi derulate de câtre se asigură restabilirea structurii, funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi ecologice, diversităţii şi dinamicii naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în urma intervenţiei umane. Prin reconstrucţia ecologică se urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale unui ecosistem şi repunerea acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se regenereze habitatele şi ansamblul biodiversităţii iniţiale ale ecosistemului respectiv.. Reconstrucţia ecologică ar presupune îndepărtarea completă a consecinţelor intervenţiei umane asupra unui ecosistem.. Uneori, este suficientă crearea unor condiţii noi care să permită reluarea funcţionării naturale a ecosistemului, intervenţia realizată de om fiind numită reabilitare ecologică Din punct de vedere conceptual, reconstrucţia ecologică a fost definită şi a devenit o temă de actualitate în ultimele două decenii, în contextul preocupărilor pentru conservarea biodiversităţii şi dezvoltării unor strategii de mediu care urmăresc stoparea fenomenelor de dispariţie a speciilor şi degradare continuă a comunităţilor biologice, precum şi îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant la nivel regional şi global. Elementul central al reconstrucţiei ecologice este reprezentat de identificarea căilor ce permit repararea, reasamblarea şi ajustarea componentelor unei ecosistem pentru a asigura buna sa funcţionare ca sistem biologic. RECONSTRUCTIA ECOLOGICA A SOLURILOR În ţările industrializate, programele de reconstrucţie ecologică au fost prefigurate de anumite practici de management ecologic impuse prin legislaţia de mediu care prevede obligaţia agenţilor economici de a reabilita habitatele degradate prin exploatarea resurselor naturale. refacerea totală a ecosistemului existent înaintea intervenţiei umane. Este binecunoscut faptul că exploatarea resurselor naturale este asociată, de cele mai multe ori, nu numai cu dispariţia unor verigi întregi din lanţurile trofice care asigurau buna funcţionare. II. RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂ APLICATĂ Reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a unui ecosistem degradat prin intervenţia umană trebuie să asigure suportul pentru regenerarea ecosistemului iniţial, cu toate componentele sale abiotice şi comunităţile biologice. Succesul unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică poate fi evaluat pe baza a cinci criterii: a. durabilitatea ecosistemului rezultat, exprimată prin capacitatea de auto-susţinere şi perpetuare a comunităţilor componente, în timp, fără intervenţia omului; b. rezistenţa în faţa speciilor invazive – comunităţile biologice naturale sunt mai stabile în faţa speciilor invazive decât cele degradate şi din care unele specii-cheie sau grupuri de specii-cheie au dispărut; sensibilitatea ecosistemului la pătrunderea speciilor invazive este o dovadă a fragilităţii comunităţilor biologice; c. productivitatea reprezintă criteriul de evaluare a capacităţii comunităţilor vegetale şi animale din ecosistem de a utiliza resursele disponibile prin funcţiile de fotosinteză, chemosinteză, respiraţie, metabolism, etc.; un ecosistem reabilitat trebuie să realizeze aceeaşi productivitate ca şi ecosistemul iniţial, înaintea degradării sale. RECONSTRUCTIA ECOLOGICA A TERENURILOR RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A UNOR ECOSISTEME TERESTRE PĂDURILE Defrişarea unei păduri de câteva sute sau mii de hectare se poate realiza în câteva zile, cel mult săptămâni, graţie mijloacelor tehnice moderne disponibile. Plantarea arborilor este o activitatea veche, practicată în mod curent în silvicultură, dar şi pentru combaterea procesului de eroziune a solului şi alunecărilor de teren; însă, ca regulă generală, practicile silvice au urmărit realizarea unor monoculturi silvice. Reconstruirea ecologică a unei păduri implică refacerea tuturor comunităţilor biologice tipice pentru acel tip de ecosistem forestier. Refacerea unei păduri presupune nu numai eforturi financiare PAJIŞTILE Aparent paradoxal, timp de mii de ani, oamenii au extins suprafeţele ocupate de pajişti prin incendierea pădurilor şi au desţelenit pajiştile transformându-le în terenuri agricole. Prin programe de reconstrucţie ecologică, astfel de terenuri pot fi transformate în pajişti, cu eforturi financiare reduse, tehnicile folosite fiind asemănătoare celor din domeniul grădinăritului. Durata necesară reabilitării ecologice a acestor terenuri este de cel mult câţiva ani. ECOSISTEMELE DIN CARE S-AU EXPLOATAT DIVERSE RESURSE NATURALE
Omenirea are o cultură milenară în a privi
natura ca pe o resursă ce poate şi trebuie să fie exploatată pentru asigurarea propriei existenţe confortabile.. Economia mondială este puternic dependentă de exploatarea resurselor naturale, în special, de industria extractivă, care a cunoscut o dezvoltare explozivă pe parcursul ultimilor circa 60 de ani, graţie progreselor tehnice remarcabile Trebuie subliniat faptul că în astfel de teritorii, reconstrucţia ecologică este, practic, imposibilă, componentele fundamentale ale ecosistemelor existente anterior deschiderii zonelor de extracţie minieră fiind complet distruse. În cadrul programelor de reabilitare ecologică în zonele de extracţie a resurselor naturale, după stabilirea tipului de ecosistem ce urmează a fi „construit” de către om, ţinând cont de condiţiile de mediu existente, posibilităţile viitoare de auto- susţinere a ecosistemului şi necesităţile comunităţii locale, prima etapă, obligatorie, este pregătirea suportului viitorului ecosistem: remodelarea reliefului şi îmbunătăţirea calităţii solului pentru a susţine procesul de instalare a vegetaţiei De aceea, chiar şi pentru a grăbi procesul natural de succesiune ecologică fără a dezvolta un program de reabilitare ecologică, se impune procurarea şi împrăştierea unui strat superficial de sol biologic activ pe întreaga suprafaţă a haldei de steril şi, eventual, fertilizarea artificială prin adăugarea unor substanţe chimice sau depunerea unui strat de materie organică în descompunere. Ca regulă generală, în cazul exploatărilor miniere închise, programele de reabilitare ecologică vizează dezvoltarea unor ecosisteme forestiere, eventual, combinate cu zone de ecoton şi pajişti, care pot asigura o fixare mai bună a solurilor degradate şi un suport pentru dezvoltarea unor comunităţi biologice cu biodiversitate ridicată, dar şi posibilităţi pentru valorificare economică a noilor resurse în beneficiul comunităţii locale. ECOSISTEMELE URBANE Deşi, în general, comunităţile locale manifestă interes pentru extinderea spaţiilor verzi intravilane şi periurbane, există o presiune uriaşă creată de necesitatea identificării de terenuri noi pentru construcţia de locuinţe şi reamenajarea infrastructurii pentru a susţine traficul tot mai intens şi mai aglomerat din interiorul localităţilor. De aceea, armonizarea unei strategii de mediu care să asigure premisele lărgirii spaţiilor verzi intravilane cu strategiile de dezvoltare socio-economică a localităţilor este deosebit de complexă. Reamenajarea spaţiilor verzi intravilane existente prin mărirea diversităţii fondului vegetal şi crearea unor condiţii suplimentare, REPOPULAREA SAU INTRODUCEREA UNOR SPECII ÎN ECOSISTEME Dincolo de acţiunea directă de supraexploatare a unor specii de plante şi animale, degradarea habitatelor favorabile şi reducerea continuă a dimensiunilor populaţiei reprezintă cele mai importante cauze care au adus o serie de specii de animale în pragul dispariţiei În literatura de specialitate, apar confuzii şi contradicţii asupra unor termeni ce privesc acţiunile de salvare a unor specii: - Repopularea – eliberarea unui nucleu populaţional al unei specii într- un teritoriu de unde a dispărut; - Introducerea – aducerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde specia respectivă nu a trăit anterior; - Reintroducerea – readucerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde o acţiune anterioară de introducere a speciei a eşuat; - Colonizarea – creşterea efectivelor unui nucleu populaţional al speciei într-un teritoriu prin introducerea unor indivizi străini în populaţie; - Translocarea – transferul unui nucleu populaţional al speciei dintr-o zonă în alta a arealului de răspândire ale speciei respective. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ – FUNDAMENT PENTRU O NOUĂ DIRECŢIE DE CERCETARE ŞI CONSERVARE A PATRIMONIULUI NATURAL
Derularea unor proiecte de reconstrucţie ecologică experimentală poate
permite elucidarea unor aspecte complexe legate de structurarea şi funcţionarea ecosistemelor ca tot unitar, de modul în care comunităţile vegetale şi animale stabilesc anumite relaţii intra- şi interspecifice. Prin derularea unor programe experimentale de management ecologic în ecosistemele acvatice, se încearcă identificarea unor soluţii de optimizare a nivelului unor nutrienţi, în vederea controlului procesului de eutrofizare.. Studiile realizate în anii ’80, sugerează faptul că un nivel mai ridicat al compuşilor azotului reduce efectul negativ al fosforului, algele verzi şi diatomeele menţinându-se dominante faţă de algele albastre-verzi.. BIBLIOGRAFIE
Botnariuc N,A.Vadineanu,1982,Ecologie,Editura Didactica si
Pedagogica,Bucuresti Gavrilescu E,Surse de poluare,2007,Craiova
Berca M,2000,Ecologie generala si protectia mediului,Editura