lect.sup.

Vlasenco Ana
 Capitolul I: Generalitati

 Capitolul II: Planimetrie

 Capitolul III: Altimetrie

 Capitolul IV: Tahimetrie

◦ 1.1 Generalităţi asupra măsurătorilor terestre,
importanţa lor;
◦ 1.2 Forma şi dimensiunile Pămîntului;
◦ 1.3 Metode de proiecţie a punctelor;
◦ 1.4 Sisteme de coordonate utilizate în topografie;
◦ 1.5 Elemente topografice ale terenului. Unităţi de
măsură;
◦ 1.6 Orientarea liniilor pe teren;
◦ 1.7 Planuri şi hărţi;
◦ 1.8 Semne convenţionale topografice;
◦ 1.9 Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel;
◦ 1.10 Noţiuni privind erorile de măsurare.
 Măsurătorile terestre datează din cele mai vechi timpuri ca o
necesitate a oamenilor de a măsura şi reprezenta suprafaţa de
teren pentru satisfacerea nevoilor economice, precum şi pentru
organizarea lucrărilor agricole, de construcţie, militare şi a căilor de
comunicaţii.

 Topografia este obiectul ce ocupă un rol important în măsurătorile

terestre şi este ştiinţa care se ocupă cu tehnica măsurării scoarţei
Pămîntului, pe suprafeţe mici, precum şi cu întocmirea hărţilor şi
planurilor topografice într-o proiecţie dată.

 Legatura cu alte discipline: geodezia, cartografia, fotogrametria,

matematicile, fizica, teoria erorilor precum şi toate disciplinile
inginereşti care se ocupă cu amenajarea pămîntului şi a subsolului
etc.
 la amenajarea teritoriului agricol;
 la amenajarea pădurilor;
 la construcţia şi sistematizarea oraşelor;
 la aplicarea pe teren a construcţiilor proiectate;
 serveşte totodată şi la determinarea deplasărilor, tasărilor,
deformaţiilor elementelor construcţiilor.

Un alt rol topografia îl joacă pentru studierea formei reale

şi dimensiunile Pămîntului, precum şi la rezolvarea unor
probleme ştiinţifice legate de astronomie geodezică,
gravimetrie, geofizică, geologie, geodezie satelitară, etc.
Totodată, orice acţiune militară importantă nu se poate
efectua fără a avea la bază o hartă a zonei respective.
 Suprafaţa totală a Pămîntului ≈510 milioane km2. 71% din
toată suprafaţa îi revin oceanului Planetar. 29% suprafeţei
terestre.

 Drept formă a Pămîntului este considerată suprafaţa de nivel

ce coincide cu suprafaţa apei în oceane şi mări în stare
liniştită şi imaginar prelungită pe sub continente.

 Suprafaţa perpendiculară în orice punct pe direcţia liniei

verticale ( direcţia forţei de gravitate ) se numeşte suprafaţă
de nivel. Suprafaţa de nivel a Pămîntului se numeşte geoid.

 Deoarece suprafaţa fizică a Pămîntului şi suprafaţa geoidului

sînt foarte complicate din punct de vedere geometric ele nu
pot fi folosite în acest scop. Din aceste cauze s-a constatat că
forma cea mai apropiată de geoid este elipsoidul de rotaţie
numit elipsoid pămîntesc.
Se cunosc 3 suprafeţe care intersectează măsurătorile terestre:
a) suprafaţa topografică (1);
b) suprafaţa geoidului (2);
c) suprafaţa elipsoidului de referinţă (3).

ε-unghi de deviaţie a verticalei.

Abaterea maximă a geoidului de la elipsoid este de ≈150 m.
 Parametrii elipsoidului Pămîntesc sunt:
. -semiaxa mare „a”;
-semiaxa mică „b”;
-turtirea elipsoidului „f”
a b
f 
a

Sistemul de coordonate global:

WGS 84 (World Geodetic System 1984)
Elipsoidul: WGS 84
Semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137.0 м
Turtirea elipsoidului: f = 1:298.257 223 563

Sistemul de referinţă:
ETRS 89 (European Terrestrial Reference System 1989)
Elipsoidul: GRS 80
Semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137.0 м
Turtirea elipsoidului: f = 1:298.257 222 101
 1.3 Metode de proiecţie a punctelor
Proiecţia geodezică – se foloseşte atunci cînd suprafaţa
topografică de reprezentat este mare sau foarte mare. Punctele A, B,
C, D de pe suprafaţa Pămîntului se proiectează prin linii verticale pe
suprafaţa elipsoidului în punctele a, b, c, d. Proiectantele nu sînt
paralele ci converg către centrul Pămîntului. Lungimile între punctele
proiectate sînt linii curbe – linii geodezice. În această proiecţie se
ţine cont de curbura Pămîntului, iar punctele se determină mai întîi
prin coordonatele lor geodezice.
 Proiecţia topografică – atunci cînd suprafaţa de reprezentat
este relativ mică, nu este necesar să se ţină cont de curbura
Pămîntului. Punctele de pe suprafaţa topografică se proiectează cu
linii verticale pe un plan orizontal. Rezultă că proiectantele sînt
paralele între ele.
În proiecţia topografică distanţa între 2 puncte este o linie
dreaptă, iar punctele se determină prin coordonate rectangulare x şi y.
 1.4 Sisteme de coordonate utilizate în topografie
A. Sistemul de coordonate geografice
Latitudine a punctului P
se numeşte unghiul dintre verticala
punctului P şi planul ecuatorului. Ea
se măsoară după arcul meridianului
spre nord şi spre sud de ecuator P
[0°÷90°].

Longitudine a punctului
P este unghiul diedru cuprins între
planul meridianului punctului P şi
planul meridianului zero
(Greenwich). Ea se măsoară după
arcul ecuatorului sau paralelei de
la meridianul zero spre est sau
vest[0°÷180°].
 B. Sistemul de coordonate polare

Sistemul de coordonate polare este folosit la determinarea

poziţiei planimetrice a punctelor pe un teren relativ mic. Drept origine de
coordonate este luat punctul O, iar ca axă de coordonate serveşte
dreapta OA numită axă polară.
C. Sistemul de coordonate rectangulare plane
Acest sistem este alcătuit din două axe reciproc perpendiculare.
Axa absciselor este orientată de la Sud spre Nord. Axa ordonatelor este
orientată de la Vest spre Est. Originea sistemului de coordonate este
aleasă arbitrar, ceia ce nu ne satisface la efectuarea măsurătorilor
geodezice pe terenuri mari unde nu poate fi neglijată curbura Pămîntului.
Poziţia punctelor este determinată de coordonatele rectangulare
plane x, y cu semnul „+” sau „-” în funcţie de poziţia lui în cele patru
cadrane.
 D. Sisteme de proiecţii cartografice
În acest sistem de proiecţie Pămîntul este împărţit în fuse de
cîte 6°(pentru hărţi la scări mici) şi 3°(pentru hărţi la scări mari) de la
Nord la Sud delimitate de două meridiane marginale.

Orice fus are un meridian axial , care împarte fusul în două

jumătăţi egale astfel încît pentru un fus de 6° diferenţa de longitudine
dintre meridianul axial şi meridianele marginale este de ±3°.
 Meridianul axial al fiecărui fus se prezintă în plan
printr-o linie dreaptă x-x, considerată drept axă a
absciselor, iar ca axă a ordonatelor y-y se consideră linia
perpendiculară pe x-x, linia formată din proiecţia
ecuatorului. Originea axelor de coordonate este formată
din intersecţia acestor două axe.
Fiecare fus îşi are originea sa şi sistemul său de
coordonate rectangulare. Teritoriul Republicii Moldova
este situat în fusul 35 cu λ0=27° şi latitudinea medie a
ţării φmed=47° ce trece prin Chişinău.
 Pentru reprezentări la scări mari:
Sistemul de referinţă:
ETRS 89 (European Terrestrial Reference System 1989)
Elipsoidul: GRS 80
Semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137.0 м
Turtirea elipsoidului: f = 1:298.257 222 101
MOLDREF99
Proiecţia Transversal Mercator pentru Moldova (TMM)
Latitudinea meridianului de origine: λ o = 2824;
Coeficientul de scară pe meridianul de origine: ko = 0.99994;
Abscisa convenţională: xo= -5 000 000 m
Ordinata convenţională: yo = 200 000 m

Pentru reprezentări la scări mici:

Sistemul de coordonate global:
WGS 84 (World Geodetic System 1984)
Elipsoidul: WGS 84
Semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137.0 м
Turtirea elipsoidului: f = 1:298.257 223 563

Proiecţia Universal Transversal Mercator (UTM)

Latitudinea meridianului de origine: λo = 27º, 33º
Coeficientul de scară pe meridianul de origine: ko = 0.9996;
Ordinata convenţională: yo = 500 000 м.
 E. Sistemul de altitudini
Pentru a determina poziţia punctelor suprafeţei fizice a Pămîntului
nu e de ajuns să cunoaştem numai coordonatele planimetrice X, Y.
Distanţa HA se numeşte altitudine. Ca suprafaţă de nivel este
acceptată suprafaţa geoidului, numită şi nivelul mării. Aceste altitudini
se numesc absolute.
Ca suprafaţă de bază pentru teritoriul Republicii Moldova s-a
luat suprafaţa de nivel mediu al apei în Marea Baltică, din acest motiv
sistemul de altitudini se numeşte Sistemul Baltic.

Altitudinile determinate faţă de o suprafaţa de nivel oarecare se numesc

relative. Ele sunt aplicate la proiectarea şi înălţarea construcţiilor şi clădirilor. În
acest caz în calitate de suprafaţă de nivel este acceptată suprafaţa care coincide
cu podeaua parterului caselor de locuit. Această suprafaţă de referinţă se numeşte
nivelul podelei net, iar altitudinile stabilite în raport cu ea – convenţionale.
 1.5 Elemente topografice ale terenului. Unităţi de
măsură
Pe teren se măsoară două categorii de elemente:
•Liniare (distanţe, înălţimi);
•Unghiulare(unghiuri orizontale şi verticale).

1)Liniare (distanţe, înălţimi)

•L – distanţa înclinată AB, ce este lungimea liniei drepte care uneşte cele
două puncte topografice A şi B materializate pe teren;
•D – distanţa orizontală AB, ce este lungimea orizontală cuprinsă între
verticalele A şi B şi este proiecţia distanţei înclinate L pe un plan orizontal.
α – unghi de pantă, şi este unghiul în plan vertical, format de direcţia
înclinată AB cu planul orizontal ce trece prin punctul A.
HA, HB – altitudinile punctelor A şi B.
2) Unghiulare (unghiuri orizontale şi verticale).

Unghiurile topografice sînt de două feluri:

•unghiuri orizontale , este unghiul între proiecţiile orizontale a două linii de
vizare, măsurate pe cercul orizontal al aparatului.
•unghiuri verticale, este unghiul în plan vertical format de direcţia
orizontală cu direcţia de vizare, şi poate fi pozitiv sau negativ.

β – unghiul orizontal, este unghiul diedru cuprins între

planurile verticale N şi P duse prin laturile acestui unghi
 Unităţi de măsură.
În sistemul zecimal există următoarele unităţi de lungime:

•kilometrul (1km)=103m;
•metrul (1m)=10dm=102cm;
•decimetrul (1dm)=10cm;
•centimetrul (1cm)=10mm;
•milimetrul (1mm)=103mcm (sau μ);
•micrometrul (1mcm sau μ)=103nm;
•nanometrul (1nm)=10Å;
•angstromul (1Å)=10-10m.

Ca unitate de suprafaţă este acceptată suprafaţa patratului, latura căruia

este egală cu o unitate de lungime:
•1km2=106m2;
•1m2=104cm2;
•1dm2=10-2m2=100cm2;
•1cm2=100mm2;
•1mm2=10-6m2.
Ca unitate de măsură a suprafeţei pămîntului peste tot este acceptat
hectarul:
•1ha=10-2km2=100 a=104m2.
 În calitate de unitate de măsură unghiulară sînt folosite gradele,
minutele şi secundele.
a) gradaţie sexagesimală
•1cerc=360°;
•1°=60´;
•1´=60″.
b) gradaţie centesimală
•1cerc=400g;
•1g=100c;
•1c=100cc.
Între unităţile unghiulare numite există următoarele relaţii:
1°=1,111 111 111g 1g=0,900°
1´=1,851 851 851c 1c=0,540´
1″=3,086 419 750cc 1cc=0,324″
Valorii unităţii măsurii de arc îi corespunde unghiul ρ, pentru care
lungimea arcului este egală cu raza. Această unitate a mărimii de arc
este numită radian.
ρ°=360°/2π≈57,3° ρg=400g/2π≈63,6g
ρ´=3438° ρc=6366c
ρ″=206 265″ ρcc=636 620cc
 1.6 Orientarea liniilor pe teren
A orienta o dreaptă înseamnă a determina direcţia ei faţă de altă
direcţie, acceptată ca iniţială. În calitate de direcţii iniţiale sînt folosite
următoarele:
•direcţia de nord a meridianului magnetic Nm;
•direcţia de nord al meridianului adevărat(geografic) Na(arată polul
Nord al Pămîntului;
•direcţia de nord al meridianului axial Nax sau direcţia paralelă lui.

La etapa de proiectare ne întîlnim cu

necesitatea de a amplasa pe teren şi a orienta
astfel viitoarea construcţie, încît să fie folosită
raţional energia solară, temperatura mediului
înconjurător, direcţia prioritară a vîntului şi alţi
factori ce influienţează la exploatarea de mai
departe a obiectului. Din desen este evident
că prima şi a doua clădire sînt orientate diferit,
adică au o poziţie diferită faţă de punctele
cardinale.
 Unghiul cuprins între direcţia de nord a merideanului şi direcţia
dreptei date se numeşte azimut. Azimutul este adevărat dacă este
determinat faţă de merideanul adevărat sau magnetic, dacă este
determinat faţă de merideanul magnetic. Azimutul se măsoară după
mersul acelor de ceas de la merideanul iniţial.
Azimutul unei şi aceeaşi drepte în diferite puncte ale ei este diferit
A2=A1+γ .
Unghiul γ în punctul dat între meridean şi dreapta paralelă
merideanului axial se numeşte convergenţa merideanelor.
Convergenţa merideanelor se măsoară de la merideanul adevărat spre
cel axial.

A2 =A1+γ - convergenţă de est

A2 =A1 - γ - convergenţă de vest
 Pentru a trece de la azimutul adevărat la cel magnetic este
necesar de a cunoaşte declinaţia magnetică δ – unghiul dintre direcţia
de nord a merideanului adevărat şi cel magnetic.

Pentru Chişinău δest = 4o 17′ (1989), γ est=1o 17 ′.

Schimbarea medie a δ pe an este de 0o 04 ′.
 Unghi de direcţie se numeşte unghiul orizontal cuprins între
direcţia de nord a merideanului axial sau a dreptei paralele cu el şi
direcţia dată. Unghiul de direcţie se măsoară după mersul acelor de
ceas şi poate lua valori de la 0° pînă la 360°.
Direcţia AB se numeşte înainte, iar BA – inversă. Corespunzător
şi unghiurile de direcţie se vor numi:
α AB – unghiul de direcţie înainte
α BA – unghiul de direcţie invers.
Dependenţa dintre aceste unghiuri este αBA =αAB+180o,

Aa=Am+δ
Aa= α +γ
α =Am+δ-γ
δ-γ=C → α =Am+C
Dependenţa dintre unghiurile de direcţie şi unghiurile interne
ale poligonului dacă este cunoscut unghiul αI a dreptei AB.

αAB- unghi de direcţie înainte;

αBA - unghi de direcţie inverse.
αBA= αAB+180°
βd- unghi din dreapta;
βs – unghi din stînga.
αBC= αBA-βd (dar αBA= αAB+180°)
Atunci: αBC= αAB+180° -βd
Dacă este măsurat unghiul din stînga ,
atunci:
βd=360°-βs
αBC= αAB+180° -360°+βs = αAB-180°+βs
Concluzie: Unghiul de direcţie al
liniei următoare este egal cu unghiul de
direcţie al liniei precedente plus 180° minus
valoarea unghiului βd din dreapta sau minus
180° plus valoarea unghiului βsdin stînga între
aceste linii.
 Problema topografică directă şi inversă

 Directă

Se dă: xA,yA, DAB, αAB

Se cere: xB,yB

X B  X A  DAB cos  AB  X A  x AB
YB  YA  DAB sin  AB  YA  y AB

 Inversă

Se dă: xA,yA, xB,yB

Se cere: DAB, αAB

D AB  x AB
2
 y AB
2

y AB YB  YA
 AB  arctg  arctg
x AB XB  XA
Calculul orientării unei direcţii

I, III

II, IV
 1.7 Planuri şi hărţi
Planul topografic este reprezentarea convenţională care prin
detaliile pe care le conţine, redate la scară şi prin conturul lor natural,
redă fidel porţiunea din scoarţa terestră care este reprezentată
planimetric şi altimetric, servind în general în scopuri tehnice (proiectare,
organizare, evidenţă etc.), datorită preciziei ridicate pe care o asigură şi
scărilor mari la care se întocmeşte (1: 500 ÷1: 10 000).
Totalitatea obiectelor amplasate pe teren se numeşte situaţie,
iar totalitatea diverselor forme de accidente a suprafeţei terestre se
numeşte relief. Planul terenului pe care este reprezentată numai
situaţia se numeşte plan de situaţie, iar planul care conţine informaţie
despre situaţie şi despre relief se numeşte topografic.

Harta topografică este reprezentarea convenţională la scară,

ce ţine seama de curbura Pămîntului, obţinută la baza unei proiecţii
cartografice şi care conţine în mod generalizat detaliile altimetrice şi
planimetrice ale unei porţiuni din scoarţa terestră, redată pe baza de
semne convenţionale. Hărţile topografice se întocmesc de regulă la
scări mai mici (1:20 000).
 ,,o hartă înseamnă o mare
economie pentru învăţătură, ........ că
toate ştiinţele, ori de câte ori au
putut, s-au folosit şi se folosesc tot
mai mult de hartă." G. Vîslan.
 Scara este raportul dintre distanţa orizontală d de pe plan sau
hartă şi omoloaga sa D de pe teren. N  D d

Scările pot fi numerice şi grafice.

Scara numerică se scrie de obicei sub formă de fracţie 1:N.
Ex:1:500
După modul de construcţie a scării grafice se deosebesc:
•scara grafică liniară (simplă), precizia este de 1/10 din valoarea
bazei.

1:1000
•scara grafică transversală este o scară care oferă o precizie
superioară scării grafice simple. 1/100 din valoarea bazei.

1:1000
Precizia scării este segmentul de pe teren care corespunde
unui segment pe plan cu lungimea de 0,1mm.
 Caroiajul hărţilor şi planurilor
Prin noţiunea de caroiaj se înţelege reţeaua formată din două
familii de drepte perpendiculare unele pe altele, trasată pe un plan
sau hartă şi care formează pe toată întinderea planului sau a hărţii,
pătrate egale, ale căror dimensiuni depind de scara planului sau hărţii.
Caroiajul ajută la determinarea coordonatelor unui punct cît şi
la raportarea pe hartă a punctelor date prin coordonate.
 1.8 Semne convenţionale topografice
Semnele convenţionale pot fi:
•de contur, se foloseşte la reprezentarea obiectelor care pot fi
exprimate la scara dată.
•liniare, ne arată obiectele cu caracter liniar, lungimea cărora poate fi
exprimată la scara dată, iar lăţimea nu.
•semne convenţionale care nu pot fi exprimate la scara dată (poduri,
fîntîni, unele clădiri), aceste semne determină numai poziţia obiectelor
pe plan.
.explicative, se foloseşte pentru a da o caracteristică deplină detaliilor
topografice. Ele sunt folosite combinat cu celelalte semne convenţionale.
Semnul Obiectul Semnul Obiectul
Punct geodezic Zid de piatra sau beton

Punct topografic bornat Autostrada

Reper de nivelment 7(12) As Sosea asfaltata cu latime de 7m

Cale ferata in rambleu Dc 264 Drum comunal

Cale ferata in debleu Linie electrica pe ferme metalice

8 tunel Tunel de 8m latime si 58 lungime Conducta de gaze la suprafata

58
0.35
8
Padure de conifere sau foioase cu inaltimea Islaz
medie de 8 m si diametrul mediu de 0,35m

Vie Parloaga

Fineata Tufisuri compacte

 1.9 Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel
Pentru reprezentarea curbelor de nivel, în funcţie de scara
hărţii, se alege o echidistanţă, E, reprezentând distanţa pe verticală
între două suprafeţe de secţiune a terenului
P5 E
P4
P3 E
P2 E
E
P1

Există mai multe forme de relief care la rîndul lor se reprezintă pe

planuri şi hărţi prin curbe de nivel:
•Colină (mamelon)- reprezintă un teritoriu ce se ridică de la 50m la
150m faţă de terenul înconjurător.
•Depresiune(pîlnie,căldare)- este forma inversă a mamelonului.
•Crupa (bot de deal, piscul)- este o ridicătură cu doi versanţi,
despărţiţi prin culme sau creastă.
•Valea- este depresiunea formată de doi versanţi care coboară şi se
unesc pe fundul vaii.
•Şa de munte- este o vale situată între două dealuri.
 180
180
170
170
160
160
150 150
140 140

179,8
170 180
170
160
150
140

Colina (mamelonul) botul de deal şaua

180 18 0
170 17 0
160 16 0
150 150
14 0 1 40

140,3
140
150
1 70 16 0
170
1 80 180

Depresiune (caldarea) valea

 Proprietăţi ale curbelor de nivel de care se ţine seama la
citirea hărţilor

în lungul unei curbe de nivel se păstrează aceiaşi cotă;

altitudinea între două curbe de nivel înlăturate este egală cu
echidistanţa;
curbele se pot atinge dar nu se pot intersecta(întretăia) excepţie
fac stîncile aplicate;
au formă convexă pe dealuri şi concavă pe văi;
cu cît sunt mai dese cu atît panta este mai mare;
cu cît sunt mai multe cu atît altitudinea este mai mare şi cu cît sunt
mai mari cu atît altitudinea este mai mică cu condiţia ca echidistanţa
să fie aceiaşi.
cea mai mică distanţă dintre curbele de nivel în plan corespunde
cu direcţia de cea mai mare pantă(L.M.P)
 Probleme în legătură cu folosirea hărţilor şi planurilor
topografice

Planurile şi hărţile topografice permit rezolvarea unui şir

de probleme inginereşti ca:

Determinarea coordonatelor punctelor;

Măsurarea şi determinarea distanţelor;
Calculul orientării unei direcţii;
Determinarea altitudinii punctelor;
Determinarea pantei;
Trasarea pe plan a liniilor de pantă dată;
Construirea unui profil topografic al terenului după un
plan cu curbe de nivel.
 1.10 Noţiuni privind erorile de măsurare
Practica arată că toate măsurătorile de orice natură ar fi ele şi
oricît de corect ar fi executate, sînt afectate de erori. Cauzele generale
ale erorilor în măsurători sînt:
 imperfecţiunea organelor de simţ, oboseală, etc, numite erori
personale;
 imperfecţiunea aparaturii şi instrumentelor de măsurare care
provoacă aşa zisele erori instrumentale;
 influienţa condiţiilor exterioare (vînt, căldură, vizibilitate);
 diferite alte cauze nedeterminate la un moment dat.
Sînt două mijloace prin care se poate verifica exactitatea unei
măsurători:
 se repetă măsurătoarea de mai multe ori;
 se măsoară mărimi diferite care stau în anumite relaţii
cunoscute(formule sau ecuaţii) şi se verifică dacă rezultatele satisfac
relaţiile date (ex. suma unghiurilor într-un triunghi).
Rezultă că în măsurători, valoarea adevărată, reală a unei mărimi ce
se măsoară rămîine totdeauna necunoscută. Valoarea cît mai apropiată
de cea reală o numim valoarea cea mai probabilă.
 Erorile - sunt diferenţa între rezultatul unei măsurători şi ceea ce ar
fi trebuit să obţinem.
După valoarea de referinţă erorile se împart:
erori adevărate sau reale;
erori aparente(V).
Fie de exemplu M1, M2, ......... Mn valorile individuale obţinute
măsurînd de n ori o anumită mărime.
 Erorile adevărate sau reale sunt:
ε1=M1-x e1=M1-x0
ε2=M2-x e2=M2-x0
---------- -----------
εn=Mn-x en=Mn-x0
în care x - valoarea reală a mărimii măsurate;
x0 – valoarea de referinţă rezultată în urma măsurării cu
un instrument de mare precizie.
Erori aparente (V):
V1=M1-M
V2=M2-M M 1  M 2  ...  M n  M M 
M  
------------ n n n
Vn=Mn-M
 Clasificarea erorilor
• Erori grosolane – e vorba de erorile de calcul la măsurare. De
exemplu, la măsurarea lungimii în loc de 7m 95cm s-a citit lectura 8m
95cm. Pentru a observa şi a lichida eroarea, mărimea se măsoară de
2ori şi, dacă e posibil, prin diferite metode;

• Erori sistematice – erorile, care în rezultatul măsurărilor intră conform

unei dependenţe matematice determinate. De exemplu o panglică de
50m este scurtă sau mai lungă cu mărimea „x” faţă de valoarea indicată
pe ea (valoarea nominală). Distanţele măsurate „l” cu această panglică
vor apare mai mari sau mai mici cu mărimea x l/50, mărime care
constituie eroarea măsurătorii respective. Pentru micşorarea influenţei
erorilor sistematice sînt folosite corecţii sau prin alegerea metodei de
măsurare.

• Erori aleatorii (întîmplătoare) – erorile care nu se produc după o

lege fixă şi cunoscută ci se produc la întîmplare cu cantităţi foarte mici
dar apreciabile în total. Cauzele lor pot fi: temperatura şi variaţia
mediului, elasticitatea instrumentului la întindere, citirea valorilor, micile
vibraţii ale trepiedului, punctarea dilatarea neegală a părţilor teodolitului,
etc.