Sunteți pe pagina 1din 13

Geniu pustiu

de Mihai Eminescu

,, Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens
care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez(…) . <<Orice
carte este o sinucidere amânată>>, spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu
se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt.”
“Era frumos, d-o frumuseţe demonicã. Asupra
feţei sale palide, expresive, se ridica o frunte senină şi
rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţii se
zburlea cu o genialitate sălbatecã pãrul sãu negru-
strãlucit, ce cãdea pe nişte umeri compacţi şi bine fãcuţi.
Ochii sãi mari, cãprii, ardeau ca un foc negru sub nişte
mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns
lipite, vinete, erau de o asprime rarã. Ai fi crezut că e un
poet ateu, unul din acei îngeri cãzuţi, un Satan[…]
frumos, de-o frumuseţe strãlucitã, un Satan mândru de
cãdere, pe-a cãrui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul
îndãrãtnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în cer, a
sorbit din lumina cea sântã, şi-a îmbãtat ochii cu idealele
cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele mai
dragi, pentru ca în urmă, cãzut pe pãmânt, sã nu-i
rãmânã decât decepţiunea şi tristeţea, gravatã în jurul
buzelor, că nu mai e în cer. Repedea îmflare a nãrilor şi
vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimã din cele
nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, finã şi
mâna sa albã cu degete lungi şi aristocratice semãna cu
toate astea a avea o putere de fier. Toatã expresiunea în
sine era d-o putere generoasã, deşi infernalã. […]
-Mã numesc Toma Nour… D-ta?
Ii spusei numele meu. Dupã aceea ieşi, lãsând sã-
mi vâjâie prin cap ideea de a-l face eroul unei nuvele.”
In ,,Geniu pustiu’’ pe lângã visele fantastice ale lui Toma
Nour (,, am adormit şi simţeam cum creierii mei se paralizeazã de
carbon. Murisem! M-am trezit deodatã întru-un cadru… în care
stâncile erau de smirnã şi izvoarele de ape vergine şi sânte. Printre
arbori cântau privighetori cu glasuri de îngeri, prin cãrãri rãtãceau
umbrea diafane (…). Intre toate umbrele numai eu aveam corp’’, ca şi
visul pe care îl are dupã ce asistã la uciderea bãtrânului preot şi a
fiicei sale) existã şi un vis cu reprezentãri reale; este vroba de visul-
coşmar cauzat de vederea lui Ioan în focul revoluţiei şi în urma cãruia
Toma Nour se pregãteşte sã plece la luptã :,, Un somn pãrea cã mã
cuprinsese, însã somn cu durere de cap şi cu bãtãi de inimã. Creierii
mei pãrea cã-i stoarce o ghearã de lemn, pieptul pãrea apãsat ca de-o
piatrã, pãrea cã e cineva pe mine care-mi stinge suflarea (…) care mã
aruncã întru-un abis întunecos unde cãdeam mereu… Astfel vãd
piscul (…) unei stânci pe care mi se pãrea c-am sã cad. Cu un ţipãţ
teribil mã smucesc (…) din cursul ce-l luase corpul meu în jos, dar în
momentul acela ajung la stâncã, o durere cumplitã…Îmi spãrsesem
corpul de ea…cãzusem într-adevãr, dar de pe pat jos (…). Era cu
neputinţã sã mai dorm(…) decisesem (…) a mã duce în lume…’’

inapoi
înapoi

Sociogonie = substantiv feminin,


totalitatea miturilor, ideilor
referitoare la apariţia civilizaţiei
umane.
Motivul ochilor > tipic eminescian
>>ochii>componenta cea mai expresivã din ansamblul
fiinţei umane (existã o frazeologie bogatã, sensuri figurate
şi sinonimii metaforice pe care le dezvoltã)

Vezi: ,,Un termen dominant în lexicul eminescian, ochii’’ de


G. Tohãneanu
,,Marcel Proust’’, cap. ,,Leit-motivul privirilor’’ de
Mircea Berindei:
,,Privirea poate fi o carte de vizitã a personajului (…) în
ochi stau virtuţile, viciile, nostalgiile, timiditãţile şi
maniile ; pentru cel ce ştie sã citeascã în privire, vãlurile
aparenţei cad, dezvãluind intimitãţi secrete (…); privirile
sunt un rebus ce se cere dezlegat”.

înapoi
Există >>două planuri paralele distincte
(Toma Nour - Poesis, Ioan - Sofia)

Poesis = nume simbolic dat poeziei


Ioan = puritate, iubire
Sofia = înţelepciune

Există>> elemente de metaroman în introducere >


definiţia dată de Dumas :
" Dumas zice că romanul a existat întotdeauna. Se poate. El e metafora
vieţii (…). Ascultaţi cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretenţia de
a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageţi din
astea poezia ce poate exista în ele şi iată romanul’’.
înapoi
Mihai Eminescu .Geniu pustiu

Resursele expresivitãţii artistice:


>>arhaismele şi neologismele aduc în prim planul lecturii trecutul, prezentul şi viitorul (indiferent
de timpul lecturii)

>>se remarcã şi ceea ce s-ar putea numi expresivitate artisticã involuntarã :


Pentru receptorul-vorbitor al limbii române moderne epitetele ,,cãprii”, ,,sântã’’ ca şi pluralul
,,idealele’’ au o coloraturã arhaicã ce sporeşte misterul geniului, cu atât mai greu de pãtruns cu cât
este dintr-un alt timp.
Arhaismele nu sunt numeroase de aceea ele nu constituie baza portretului, dar prin
punerea lor în opoziţie cu neologismele mai numeroase(,,demonicã’’, ,,sublim’’, ,,compacţi’’,
,,semnala’’, ,,pasionat’’) evidenţiazã faptul cã eroul aparţine prezentului deşi deţine o serie de
atribute extrase din trecut sau din viitor, de exemplu promisiunea geniului (fãcutã de Satan). Aşadar,
Raiul şi Iadul îl proiecteazã pe Toma Nour In viitor.

c) numele personajului e si el o dovadã a expresivitãţii artistice întrucât proiecteazã cele douã


coordonate ale personajului principal : îngerul şi demonul ; Portretul este al unui inadaptat sfâşiat
de antagonisme, maladiv şi nebun, tipic romantic iar cât priveşte simbolistica, în caracterizare se
poate porni de la nume, Toma Nour = gânditorul plin de îndoieli.

d)Etimologia câtorva cuvinte-cheie sporeşte frumuseţea textului :


1.geniu =>latinã ,,genius’’ (,,Dumnezeu a scris geniul’’)
2.îndãrãtnicie=> latinã in-de-retro (,,Iadul îndãrãtnicia’’)
3.la nivelul titlului se constatã o ingerinţã neromanicã ; este vorba de epitetul ,,pustiu’’ care
vine din bulgãrescul ,,pustinja’’.
NB :se poate spune cã, preferând cuvinte din lexicul romanic, Eminescu lasã sã înapoise înţeleagã
din termenii folosiţi evoluţia destinului lui Toma Nour.
Portretul propriu-zis=veritabil decalc demonic confirmând destinul grandios sau
mediocru atât de evident în firea unui om încât pare pecetluit pe figura lui.
Descrierea minuţioasă a lui Toma Nour evidenţiază natura neconstantă, catilinară a
geniului urmărind obiective contradictorii. Atitudine izvorâtă din decepţii adânci,
demonismul acestui suflet pustiit ajută lectorul să cunoască laturile antitetice ale
firii celui născut pentru gesturi măreţe, întors însă de la jumătatea drumului când a
înţeles inutilitatea pornirii. Toma Nour traversează la început stadiul demonului
pasiv, contemplativ, pentru că revolta lui contra prezentului în care zbaterea rămâne
fără ecou, se materializează numai în cuvinte . Apoi întrevede şi modalitatea
schimbării determinând lectorul să se întrebe cine trebuie să joace rolul personalităţii
în istorie : demonul, titanul sau geniul?
Răspunsul îl va da Eminescu : Poeţii, filosofii unei naţiuni.

Dorinţa de evaziune din contingent a eroului eminescian pare


justificată pentru că trăieşte într-o " atitudine de rezervă [..] observând
mizeria generaţiei sale".

Toma Nour , care traversează o stare ce traduce definiţia dată de


Petrarca melancoliei, o boală a sufletului care paralizează chiar şi forţele cele mai
active.
Aşadar demonic în înfăţişare, Toma Nour va sfârşi ca geniu izolat de mulţime. El
rămâne totuşi un erou conceput raţional , dar mai ales senzorial şi afectiv, important

înapoi
însă, pentru că anunţă naşterea geniului înţeles "schopenhauerian" …
la intoarcerea din vis privirea omului e în stare de acea uimire pe care o simţi când lucrurile capãtã, pentru o
clipã, prospeţimea lor. Cel mai greu de sensuri şi, ca atare, cel mai intens exploatat de catre critici rămâne
motivul visului folosit de romantici drept instrument al extensiei cunoaşterii până la nebănuite potenţe.
Albert Beguin în ” Sufletul romantic şi visul ” a reliefat varietatea uimitoare a modalităţiide visare în funcţie
de personalitatea fiecărui romantic însetat de absolut şi aspirând către unirea fiinţei individuale şi a celei
universale.
La un poet de temperamentul creator al lui Eminescu deşi îndemnul la viaţa trupului nu este refuzat, vocaţia
primordială rămâne visul a cărui îndeplinire are loc într-un timp indefinit, un timp al poeziei, altul decât cel
obiectiv, cotidian, istoric. Pentru Eminescu visul există ca o stare familiară. Nu numai eroii săi au capacitatea
de a visa ci şi o sumă de obiect, fiinţe ori elemente sunt, în viziunea sa, abte de a se înveşmânta în
dimensiunea visului. In felul acesta, visul devine o altă dimensiune a cosmosului eminescian, un dat unde totul
este cu putinţă. Valoarea visului o dă impresia produsa de acesta, sau, pentru a-l cita pe Roger Caillois : ” un
vis care n-a emoţionat este uitat ” . S-ar părea, aşadar, emoţia are un rol deosebit pentru cel care viseaza ”in
vis totul este fals, transpus sau împrumutat, înafara de emoţiile resimţite real la fel de vii şi după tezire. ”
Dar dacã ,,în vis totul este fals’’, nu însemnã cã toate visele sunt fantastice în reprezentãrile lor, mai ales dacã
ţinem seama cã visul în sine, este el însusi o realitate, o aventura foarte personalã, deosibitã de toate celelalte
posibile forme de aventuri pesonale prin însãşi imposibilitatea verificãrii ei.Se poate spune, aşadar, cã proza
lui Eminescu pare a cunoaşte chiar un exces de vis.Fiecare erou viseazã parka nepermis de mult şi, totuşi,
numai în felul avesta, se dezvãluie infinitele faţete ale sufletului romantic eminescian. Nu existã cunoaştere
care sã nu se hrãneascã sin izvoarele visului, deşi visul nu e Poezia, nici Cunoaşterea. E zadarnic sã aştepţi de
la spectacolele visului o semnificaţie traductibilã, şi sã vrei sã trãiesati mai mult in vis decât în viaţa care ţi-e
hãrãzitã. Adevãrata învãţãturã a visului stã în altceva: în însuşi faptul cã visezi cã porţi în tine toatã acea lume
de libertãţi si imagini dintâi’’.
Poate cã raţiunea cea mai adâncã a atmosferei imageriei si semanticii speciale,alternative, a visului în
imaginarul narativ-simbolic al prozei eminesciene ţine de o nostalgie a comunicãrii aurorale, inocente,
copilãreşti ;acea ordine secretã, muzicalã, înceţoşat simbolicã, aproape de acele eresuri :,,ce fruntea-mi de
copil o-nseninearã/Abia înţelesese, pline de-nţelesuri’’.

înapoi
înapoi

Novalis = pseudonym al lui Friedrich Leopoled von Handenberg


(1722-1801), unul dintre cei mai renumiţi poeţi romantici germani, reprezentant al Cercului
romanticilor de la Jena;acesta cultivã idealismul magic si misticismul eclectic ;influenţat de
Fichte.
creaţia liricã : ,,Imnuri cãtre noapte’’
creaţia epicã : ,,Romanul Neiurich von Ofterdingen’’

eseuri: ,,Creştinãtatea sau Europa’’


Romanul ,,Geniu pustiu’’ e compus în maniera
descrisã de Novalis în ,,Fragmente’’: Poetul romancier
încearcã sã facã poezie din evenimente, reflecţii şi
descrieri.
Structura romanului ,,Geniu pustiu’’ este modernã
constând într-o succesiune de tablouri ce ilustreazã o
atitudine afectivã şi o gândire filosoficã în stilul unui
jurnal confesiv ce stã sub semnul simbolului..
Desfãşurarea naraţiunii se face la persoana I singular
ceea ce conferã textului un coeficient superior de
autenticitate prin presupusa suprapunere a naratorului -
emiţãtorul enunţului în procesul de comunicare.
,,Geniu pustiu’’ ar fi un vast poem sociogonic dacã
nu ar exista încercarea de diferenţiere a tipologiilor şi
tendinţa de a transpune informaţii şi aspecte din lumea
realului (descrierea realistã a mizeriei din Bucureşti,
redarea în amãnunt a mobilierului lui Toma Nour,
înclinaţia spre portretul minuţios).
Intrând abrupt în câmpul temei formulate, trebuie să reţinem cu privire la romantism, luat aici drept concept de
start, nu atat gândul lui Stendhal (”dreptul şi datoria unei generaţii de a exprima o sensibilitate nouă printr-o
formă artistică nouă”) cât constatarea lui Albert Thibaudet că romantismul a introdus în viaţa noastră literară a
doua dimensiune între două lumi, cea reală şi cea imaginară, fantastică. Derutanta glisare între două lumi,
scandalul amestecului şi confuziei între real şi ireal constituie locuri comune ale teoriei fantasticului, în viziunea
lui Tzvetan Todorov şi Roger Caillois.
Proza lui Eminescu are în ”miezul ei” saltul deliberat şocant, intrarea abruptă într-un univers care e alter-ul
vieţii obişnuite, univers care oferind locului comun o înfăţişare tulburătoare şi tainică şi limitatului, ilimitarea,
deschide textul iradierilor şi sugestiilor dinspre sfera subconştientului şi inconştientului : o astfel de proză
încorporează, expune deci ”lumea” visului care are o ”logică” a fantasticului.
Dacă nu putem nota cu exactitate data apariţiei unei literaturi fantastice, putem marca în schimb, cu destulă
precizie, unul dintre momentele ei de varf : proza romantică din literatura germană.
S-au identificat în paginile prozei eminesciene, motive cu valenţe de nuclee structurate, generatoare de ordine a
imaginarului romantic al autorului, de exemplu : motivul vieţii ca vis sau al lumii ca teatru.
S-au identificat apoi motive-episod cu care operează fantasticul şi motive nu neapărat fantastice dar menţinute în
limitele acestei categorii estetice prin semnificaţia ce li se acordă ca şi prin recurenţa lor.
Aşa sunt, de exemplu, motivul ochilor (principalele porţi către cunoaştere şi oglinzi ale sufletului) sau motivul
nopţii atât de mult folosit de romantici care la Eminescu asociază implicit motivul lunii şi motivul liniştii căci
”noaptea eclipsă, cu demoni şi stafii nu se potrivea universului său.” Şerban Cioculescu se ocupă pe larg de motivul
lebedei , motiv care ar putea stârni nedumerirea, dar asociat cu motivul păsării care stăpâneşte domeniul acvatic cu
aceeaşi măreţie cu care luna domneşte ca regină a imensitaţilor celeste.
Alte motive permanente la Eminescu sunt timpul şi spaţiul, amestec savant al realităţii geografice şi
timpului istoric cu ficţiunea, amestec ce duce la crearea unui univers artistic original, cu timp şi spaţiu proprii dar

părând tot atât de reale ca şi cele in care trăim.


faţã palidã,expresivã •ca cugetarea unui filozof •poet ateu
frunte seninã,rece •ardeau ca un foc negru •înger cãzut
frunte •de o asprime rarã •Satan frumos
pãrul negru, strãkucit •de-o frumuseţe •Satan dumnezeiesc
umeri: compacţi,bine stralucitã≠de-o frumusete
fãcuţi demonicã
ochii mari,cãprii •visurile cele mai dragi
sprâncene stufoase, îmbinate •lumina cea mai sântã
buze lipite,vinete •decepţiunea si tristeţea
frunte •caracter pasionat
ochii •puterea generoasã, deşi
sufletul infernalã
buzele •genialitate sãlbaticã
nãrile
ochii
inima nebunã
talia subţire,finã descriere subiectivã
mâna albã
degte lungi,aristocratice

Cer pãmânt deictice de persona I sg: verbele la persoana I sg şi


pronumele ,,mi’’ +
adjectivul pronominal
Portret romantic contruit pe antitezã şi pe contrastele ditre infãţişarea fizicã şi
posesiv,,meu’’
referirile la trãirile interioare