Sunteți pe pagina 1din 11

METALE

Generalităţi
Aproape trei sferturi din totalul elementelor cunoscute sunt metale.
Metalele sunt solide policristaline cu structură grăunţoasă. Reţeaua cristalină a
unui metal este alcătuită din ioni, înconjuraţi de un nor electronic, format din
electronii care se deplasează liber între ionii metalului respectiv.
Cercetările au pus în evidenţă faptul că natura legăturii metalice este
complexă şi constă din suprapunerea legăturii covalente dintre atomi şi a
atracţiei electrostatice dintre ioni şi electroni.
Legătura metalică este caracteristică numai metalelor în stare solidă şi lichidă,
este o legătură chimică foarte puternică şi conferă metalelor duritate mare,
temperaturi înalte de topire şi fierbere, rezistenţe mecanice mari etc.
Structura cristalină a metalelor se determină cu ajutorul razelor X şi indică
pentru acestea trei tipuri reţele cristaline:
- reţeaua cubică cu feţe centrate
- reţeaua cubică centrată intern
- reţeaua hexagonală compactă
Astăzi se folosesc în mod curent metalele în construcţii. Acestea se împart în
două categorii:
- metale feroase (oţelul şi fonta)
- metale neferoase (aluminiu, cupru, zinc, plumb etc.) în special sub formă
de aliaje.
METALE

Metale feroase
Se obţin din minereuri de fier - în furnale - sub formă de fonte, iar din acestea
în convertizoare, cuptoare Siemens Martin, electrice etc., se produc oţeluri.

Fierul şi metalurgia fierului


Fierul este un element cu clark relativ mare - 5.1%, găsindu-se sub formă de
combinaţii ca urmare a puterii mari de dizolvare. Combinaţiile naturale cele
mai des întâlnite sunt:
 - hematita - Fe2O3;

 - limonita - Fe2O3 . nH2O;

 - magnetita - FeO . Fe2O3;

 - siderită - FeCO3;

 - pirita - FeS2;

Pentru a putea fi folosit în mod economic în metalurgie, un minereu de fier


trebuie să conţină cel puţin 35% fier.
METALE
- Fierul este ductil şi maleabil putând fi tras în sârme şi laminat.

- Are o rezistenţă relativ mică, spre deosebire de aliajele sale care sunt foarte
rezistente.

- Conduce căldura şi electricitatea.

- Prin diverse tratamente (batere, încălzire şi răcire, respectiv tratarea


superficială în medii diferite şi în condiţii specifice), îşi modifică
caracteristicile de rezistenţă, elasticitate şi duritate.

Fierul pur (poartă denumirea de ferită şi conţine cel mult 0,03% impurităţi în
special carbon) este un metal alb-cenuşiu, lucios, cu densitatea 7,86 g/cm3
şi temperatura de topire 15390C.
Fierul prezintă, în funcţie de temperatură, patru stări alotropice: între care sunt
trei puncte de transformare, a căror stabilitate şi sistem cristalin sunt redate
mai jos:

 7700C 9100C 14000C


 cub centrat intern / cub cu feţe centrate / cub centrat intern
METALE
Până la temperatura de 7700C, fierul este feromagnetic, iar peste această
temperatură este paramagnetic. Proprietăţile magnetice ale fierului se
menţin cât timp asupra lui acţionează câmpul magnetic, spre deosebire de
oţel, care odată magnetizat rămâne magnet permanent.
Fierul formează cu carbonul o combinaţie chimică nouă ce poate fi o soluţie
solidă sau diferite aliaje de amestec.
Dintre stările alotropice ale fierului în starea γ, acesta poate lega până la
6,67% carbon, formând carbura de fier (Fe3C), numită şi cementită (Ce) şi
care are rezistenţe mecanice foarte mari, deformaţii elastice practic nule,
rezistenţă foarte mare la uzură.

Când temperatura are valori peste 7230C, Fe (ferita) poate lega până la 1,7%
carbon, formând aliajul soluţie solidă numit austenită (Au), cu rezistenţe
mecanice mari, dură şi tenace.
Când temperatura este sub 7230C, austenita se descompune în ferită (-Fe)
şi cementită secundară.
În anumite condiţii de temperatură sistemul ferită - cementită secundară
formează perlita (Pe), un aliaj de amestec mai dur decât ferita, cu tenacitate
mai mică şi mai casant decât austenita.
Când conţinutul de carbon depăşeşte 4,3%, în anumite condiţii de temperatură
se formează ledeburită (Le), un alt aliaj de amestec dur şi casant.

Aliajele Fe-C în care conţinutul de fier este mai mare decât 1,7% se numesc
fonte, iar cele cu conţinut mai mic decât 1,7% se numesc oţeluri.
METALE
Fazele generale ale metalurgiei fierului
Metalurgia fierului se numeşte siderurgie (sideros - fier; ergon - prelucrare) şi schema generală de
producere a aliajelor din fier şi a subproduselor ce rezultă în urma procesului tehnologic de
fabricaţie este prezentată mai jos:
Minereu de fier (eventual neprelucrat)

Cocs Calcar Aer fierbinte

Furnal

Zgură metalurgică Fontă Gaze fierbinţi

Fonte albe şi
Adaos în Materiale granulare Fonte cenuşii speciale
lianţi în betoane şi izolaţii
Cuptoare Simens-
Martin şi electrice
Cubilouri
Turnătorie Fier vechi

Convertizoare

Oţel
METALE

Producerea fontelor
Fontele se obţin în furnale în care oxizii de fier din minereuri – materia primă
de bază, sunt reduşi la fier de către oxidul de carbon.

Cocsul serveşte drept combustibil şi generator de oxid de carbon şi de


carburare a fierului.

Fondantul reduce temperatura de topire a minereului şi serveşte pentru


stabilirea echilibrului chimic în reacţiile de reducere şi topirea componenţilor
sterilului (gangă), cu care formează în urma reacţiilor chimice zgura
metalurgică.

Zgura de furnal se tratează cu abur şi se obţine un material granular (zgura


granulată) sau se depozitează în halde (zgura de haldă).
În general zgurile metalurgice, au caracter bazic (poate fi şi acid când sterilul
redus este acid) şi se folosesc ca adaosuri în cimenturi, lianţi micşti,
agregate pentru betoane, materiale pentru termoizolaţii.
O dată cu fonta se obţin ca produse secundare, gaze de ardere.

Construcţia furnalului
Din punct de vedere al construcţiei, un furnal, are forma a două trunchiuri de
con suprapuse prin bazele mari.
METALE

Partea inferioară este de formă cilindrică şi se numeşte creuzet (aici se adună


fonta topită).
Pe creuzet reazemă etalajul, de forma unui trunchi de con cu baza mare în
sus.
Pântecele - de formă cilindrică.
Cuva - trunchi de con cu baza mare în jos.
Gura de încărcare, cu instalaţia de închidere şi încărcare.

Furnalul este construit din zidărie refractară şi îmbrăcat într-o manta de tablă de
oţel.

Funcţionarea furnalului
Pentru punerea în funcţiune a furnalului, pe la partea superioară se introduce în
straturi alternative încărcătura (şarja), formată din cocs, minereu de fier,
fondant, astfel încât primul şi ultimul strat să fie cocsul.
Aerul necesar arderii, venit de la suflante şi încălzit în preîncălzitoare
(cowpere), este introdus în partea de sus a creuzetului, în spaţiul dintre
etalaj şi creuzet, prin gurile de vânt.
La partea de jos a creuzetului se află două orificii: orificiul pentru scurgerea
fontei şi orificiul pentru scurgerea zgurii.
La partea superioară a cuvei se află conducta de captare a gazelor de ardere şi
de reacţie.
METALE

Gura de
încarcare
Gaz de
furnal
N2 CO
CO2 +2000C

CaCO3 =
CaO+CO2
+5000C
CO2+C = 2 CO

CO+3Fe2O3 =
= 2Fe3O4+CO2
CO+Fe3O4 = 3FeO+CO2
CO+FeO = Fe+CO2
+9000C

CO2+C=2CO

2CO+3Fe =
Fe3C+CO2
+14000C

CO2+C=2CO

O2+C=CO2
Aer fierbinte +18000C

Guri
500-700 0C Zgura de vânt

Fonta
Gura de
Gura de scurgere
scurgere
METALE
În furnal, în timpul procesului de fabricaţie au loc două procese majore pe
direcţii contrare:
1 - un proces descendent al încărcăturii
2 - un proces ascendent al gazelor.
Principial vorbind în furnal se disting patru zone de temperaturi:
 I – zona de preîncălzire (200-500)0C, în care are loc uscarea şi
deshidratarea minereului, cu ajutorul curentului de gaze fierbinţi;
 II – zona de reducere (500-800)0C, în care are loc reducerea oxidului de
fier la fier;
 III – zona de carburare (800-1400)0C, în care fierul topit se îmbogăţeşte cu
carbon, provenit din descompunerea termică a oxidului de carbon, CO.
Pe lângă procesul fizic de încorporare a carbonului, are loc şi un proces
chimic de combinare a fierului cu carbonul;
 IV – zona de topire (1400-1800)0C, în care fierul carburat se topeşte, curge
printre straturile de cărbune şi se adună în creuzet.
În paralel cu reacţiile de reducere ale oxidului de fier, au loc şi reacţiile pentru
îndepărtarea sterilului pe baza fondanţilor din şarjă.
Ca fondanţi pot fi folosiţi diverşi carbonaţi (calcar, dolomită) sau nisip, în
funcţie de natura sterilului.
Dacă sterilul are caracter acid se adaugă un fondant bazic de tipul carbonaţilor
amintiţi mai sus, iar dacă sterilul este bazic se adaugă un fondant acid, cum
ar fi nisipul.
METALE
La temperatura ridicată din furnal, fondanţii se descompun termic,
formând oxizi, astfel:
CaCO3  CaO +CO2
CaMg(CO3)2  CaO + MgO + 2CO2
Dacă sterilul are caracter acid, reacţia de formare a zgurei poate fi
următoarea:
P2O5 + 3CaO = Ca3(PO4)2
SiO2 + CaO = CaSiO3
Dacă sterilul este bazic, reacţia de formare a zgurei poate fi de
tipul următor:
CaO + SiO2 = Ca Si O3
MgO + SiO2 = Mg Si O3

Zgura fiind mai uşoară pluteşte la suprafaţa fontei topite pe care o


protejează de o posibilă reoxidare produsă de aerul care circulă
prin gurile de vânt şi este evacuată prin partea superioară a
creuzetului.
METALE

Referitor la gazele de ardere, trebuie specificat că aerul trecut


prin suflante contribuie la oxidarea cocsului din primul strat,
rezultând CO2.
Această reacţie este însoţită de degajare de căldură care
contribuie la ardere. În continuare dioxidul de carbon pătrunde
în straturile superioare de cocs incandescent şi se reduce la
CO.
Această reacţie este endotermă, deci temperatura acestei zone
este mai scăzută. În prezenţa monoxidului de carbon oxidul de
fier se reduce la fier metalic, rezultând şi CO2 care se reduce
din nou la CO, ciclul repetându-se.
Gazele care părăsesc furnalul au următoarea compoziţie: CO –
30 %; CO2 – 6-9 %; H2 – 1-2 %; CH4 – 1-2 %; azot
La ieşirea din furnal gazele de ardere au o putere calorică de
900kcal/m3 şi o temperatură de 2000C.
Aceste gaze se purifică de praful antrenat şi se folosesc la
încălzirea aerului din recuperatoarele de căldură.