Sunteți pe pagina 1din 12

LIMBAJUL - ACTIVITATE DE

COMUNICARE INTERUMANĂ

1. Definiţia şi caracteristicile limbajului


2. Funcţiile şi formele limbajului
3. Unitatea dintre comunicativ şi cognitiv
4. Gramatica generativă a limbajului
1. Definiţia şi caracteristicile
limbajului
• Limbajul este definit ca mod de organizare,
integrare şi funcţionare a limbii la nivel
individual.
• Limbajul se deosebeşte de limbă, care este un
sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli
gramaticale, elaborat social-istoric, în cadrul
muncii şi culturii.
• Dacă limba are un pronunţat caracter social,
fiind elaborată de societate, limbajul, deşi are o
condiţionare social-culturală, este prin excelenţă
un fenomen psihologic, individual şi personal.
Limbaj, limbă şi vorbire
• Indiferent de ipostaza în care este situat limbajul, inclusiv vorbirea faţă de
limbă, limbajul se caracterizează prin organizare particulară şi dinamicitate,
prin integrare în personalitatea agenţilor comunicării şi prin realizare
procesuală.
• Limba apare ca premisă şi rezultantă a limbajului, ca latură statică de
program sociocultural, faţă de sistemul şi procesul activ de limbaj.
• Psihologia se ocupă de limbaj, punând accentul pe vorbire ca modalitate
primordială şi fundamentală a limbajului, considerând limbajul o conduită
verbală, bazată pe organizările sistemice corespunzătoare ce aparţin
persoanei şi grupului. Limbajul este rezultatul învăţării lingvistice şi al
adaptării limbii la practica şi necesităţile comunicării interindividuale.
• Limbajul articulat este cel mai complex sistem de semne şi de comunicare
cunoscut actual, iar alături de unealtă, apariţia lui este considerată ca un
salt crucial de la animalitate la umanitate, reprezintă unul din factorii
fundamentali ai dezvoltării psihice a omului.
Comportamentul verbal
• Verbalizarea, adică fixarea în cuvânt (ca semn, cod) a
produselor activităţii psihice (imagini perceptive şi reprezentative;
constructe mintale complexe ca noţiunile, conceptele, ideile; stările
emoţionale, conduitele etc.) se va impune ca un principiu esenţial al
organizării şi dezvoltării personalităţii umane.
• Pe baza cuvântului, ca purtător de semnificaţii şi substitut al
obiectelor şi fenomenelor concrete din jur, se va închega un amplu
sistem de legături temporare, care se va axterioriza în cel mai
complex tip de comportament uman - comportamentul verbal.
• Baza genetică a apariţiei şi dezvoltării limbajului (verbal) este relaţia
de comunicare psihosocială, care presupune existenţa şi
interacţiunea a minimum doi indivizi, care emit şi recepţionează
reciproc mesajul /conţinutul informaţional. Individul izolat, neintegrat
în situaţia de comunicare, nu este capabil să-şi elaboreze nici cele
mai elementare structuri verbale.
Activitatea verbală
• Activitatea verbală nu se întrerupe atunci când nu comunicăm cu
alţii; într-o formă sau alta (mai ales de limbaj intern) activitatea
verbală continuă cât subiectul se află în stare de veghe.
• Comunicarea este numai o latură, esenţială desigur, respectiv latura
externă a actului /comportamentului verbal. Cert este că relaţiile de
comunicare constituie factorul decisiv în evoluţia istorică şi
ontogenetică a limbajului.
• Limbajul verbal apare şi se dezvoltă numai sub imboldul necesităţii
externe şi interne de a comunica. Sub influenţa celor din jur, copilul
îşi însuşeşte un sistem de semne ("unelte spirituale") de
comunicare, precum şi modul lor de întrebuinţare.
• Trebuie subliniat că în felul acesta are loc asimilarea limbii nu numai
ca mijloc de comunicare, deşi această funcţie este primordială, ci şi
ca mijloc de desfăşurare a activităţii intelectuale, ca funcţie de
cunoaştere(cognitivă): respectiv, copilul învaţă concomitent să
gândească "verbal", să perceapă, să simtă, să voiască cu ajutorul
mijloacelor lingvistice.
Limbaj şi cuvânt
• În lumina cercetărilor contemporane, limbajul este interpretat ca un
sistem complex înalt organizat şi integrat, de elemente şi de operaţii
transformatoare, de relaţionare şi combinare a acestora. Însă,
unitatea constitutivă de bază a limbajului este semnul simbolic
denumit cuvânt - cu funcţie designativă completă.
• Cuvântul are două laturi interdependente: a) latura fizică externă,
exprimată în semnele perceptibile de tip sonor (sunetele articulate
ale limbajului oral), vizual (grafemele limbajului scris) sau tactil
(semnele alfabetului Braille) şi b) latura informaţională internă,
care determină semnificaţia. Legătura dintre cele două laturi, deşi
apare iniţial convenţională, devine invariantă, impunându-se ca
obligatorie pentru toţi comunicanţii, pentru a se putea asigura
comunicarea şi înţelegerea reciprocă.
• Aşadar, formarea sistemului limbajului reclamă fixarea şi păstrarea
în mecanismele memorative ale subiectului nu numai a imaginii
structurii fizice a cuvântului (sonor, grafic sau tactil), ci şi a legăturii
lui designative cu obiectele, cu realitatea obiectivă.
Organizarea structurii verbale
• Cercetările de psihologie genetică au arătat că în organizarea
structurilor verbale se disting două stadii:
• a) fonetic constă în ordonarea cuvintelor după similitudini fonetice
intonative şi se întinde până la vârsta de 3 ani);
• b) semantic (în care ordonarea şi ierarhizarea cuvintelor în cadrul
vocabularului intern se face după similitudini de conţinut,
semantice). Răspunsurile subiectului la stimulii verbali se vor
elabora şi diferenţia nu la latura fonetică a lor, ci la cea semantică
care se impune ca dominantă.
• Pentru a se realiza, în procesul viu al comunicării, această latură
necesită stabilirea unui anumit izomorfism între repertoriile
psiholingvistice ale emiţătorului şi receptorului, fapt ce face posibilă
atît codificarea cât şi decodificarea mesajului.
• Comunicarea verbală presupune un cod, repertoriu interiorizat
comun, care împreună cu mijloacele paralingvistice (mimică, gesturi,
atitudine posturală) este rezultatul unei evoluţii istorice şi
ontogenetice.
Structura comunicării verbale
• Comunicarea verbală are la bază convertibilitatea
deplină a rolurilor dintre emitent şi receptor: subiectul
aflat la momentul t1 în postura de emiţător devine în
momentul t2 receptor şi viceversa.
• De asemenea, cu cât gradul de corespondenţă dintre
repertoriile lingvistice ale locutorilor este mai mare, cu
atât latura semantică a comunicării se realizează mai
bine.
• Evident, între parteneri, nu "circulă" informaţia
propriu-zisă (ideea, conceptul) ci mesajul ( purtat de
canale: unde sonore, text tipărit, mimică, gesturi etc.)
care trebuie descifrat, decodificat de receptor în forma
sa originală (de idee, informaţie etc.) şi cu o pierdere
minimă de semnificaţie.
Funcţiile limbajului
• a) funcţia afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată a
emoţiilor şi impulsurilor;
• b) funcţia ludică sau de joc apare de timpuriu la copil, care încearcă stări
de satisfacţie prin repetiţii ritmate, ajustări şi confruntări fonetice, combinaţii
de efect, glume, joc verbal;
• c) funcţia practică a limbajului are menirea să declanşeze, faciliteze şi să
conducă acţiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate;
• d) funcţia reprezentativă prin care se desemnează ceea ce este absent,
fiind în raport invers cu limbajul narativ şi evocator;
• e) funcţia sau utilizarea dialectică se ocupă de facerea şi desfacerea
combinaţiilor simbolice. (A. Ombredane).
• a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se exprimă stările şi atitudinile
subiectului; b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra altuia
şi c) funcţia referenţială sau designativă, cognitivă.(K. Buhler). 1. funcţia
comunicativă, fundamentală pentru limbaj a fost relevată mai târziu decât
celelalte.
Funcţiile limbajului
• R. Jakobson apelează la termenul de "centrare" a mesajului pentru
a pune în evidenţă raportul dominant ce exprimă o anume funcţie.
Astfel, mesajul centrat asupra emiţătorului exprimă funcţia
expresiv-emoţională a limbajului.
• Când mesajul este centrat asupra receptorului sau destinatarului, în
prim plan apare funcţia conativă sau persuasivă, de determinare a
celui căruia i se adresează vorbirea.
• Centrarea mesajului asupra referentului, deci a obiectului desemnat,
evidenţiază funcţia denotativă, reprezentativă, în genere, cognitivă.
• Centrarea mesajului asupra lui însuşi, îndeosebi asupra modalităţii
de construcţie, exprimă funcţia poetică a limbajului.
• Prin centrarea mesajului asupra canalului de comunicare, apare
funcţia fatică exprimată prin apeluri de genul: "alo, mă auzi?, este
clar?". În sfârşit funcţia metalingvistică, presupune centrarea
mesajului asupra codului, respectiv preocupării de a înţelege şi a fi
înţeles: "ce vreţi să spuneţi?".
Formele de limbaj
• Limbajul poate fi analizat, nu doar într-o manieră globală, de
ansamblu, ci şi într-una particulară, analitică. În acest din urmă caz,
desprindem o serie de forme ale limbajului ce intervin diferenţiat în
comunicarea interpersonală. În funcţie de criteriul perceperii sau
neperceperii lui de către cei din jur, desprindem forma limbajului
extern şi forma limbajului intern.
• La rândul său, limbajul exterior se împarte, după natura suportului
fizic al cuvintelor, în limbajul oral şi limbajul scris. Iar limbajul oral,
în funcţie de adresabilitatea sa, se împarte în dialog şi monolog .
Limbajul extern (oral şi scris) îndeplineşte toate funcţiile descrise
mai sus, dar esenţială este funcţia de comunicare, iar limbajul intern
îndeplineşte, în principal, funcţiile cognitivă şi reglatoare. Spre
deosebire de limbajul extern, limbajul intern nu este perceput de
alţii, dar poate fi pus în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice
speciale (electroencefalograf, electromiograf, oscilograf catodic).
Unitatea cognitiv - comunicativ
• Din momentul în care copilul începe să-şi însuşească limbajul,
structurile verbale îşi pun amprenta pe dezvoltarea gândirii sale.
Fără limbaj, ca vehicul al experienţei sociale, formele superioare ale
gândirii nu se pot constitui, deoarece gândirea umană este în mod
preponderent specific verbală, dar operând şi cu elemente
neverbale (imagini, simboluri, semne naturale sau artificiale etc.).
• Mai mult decât atât, la un anumit nivel de dezvoltare, însăşi
gândirea verbală dobândeşte o relativă independenţă faţă de
suportul său verbal şi poate opera cu anumite conţinuturi mintale
(concepte, idei) în afara structurilor verbale.
• Gândirea discursivă se dezvoltă în ordinea interacţiunilor dintre
semnificant (cuvântul) şi semnificat (obiect), deci dintre un sistem de
semne simbolizante şi realitatea socio-culturală ( P. P. Neveanu).
• Unitatea fundamentală şi comună, atât pentru limbaj cât şi pentru
gândire, este semnificaţia cuvântului care, din punct de vedere
psihologic, nu este altceva decât generalizare sau noţiune.