NEOCLASICISMUL

MUZICAL
 CE E NEOCLASICISMUL?

• Neoclasicismul este o mișcare în arta plastică, arhitectura și artele

decorative ale Europei și Americii de Nord, în secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic
grecesc și roman. Printre reprezentanții de frunte ai mișcării s-au
numărat arhitecții Claude-Nicholas Ledoux și Robert Adam,
pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs,
sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și
Johann Sergel precum și designerii Josiah Wedgwood, George
Hepplewhite și Thomas Sheraton.
• Influențat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune
dominația rigorii, având ca modele arta greacă și cea romană.
Antichitatea se impune din nou, în opoziție cu concepțiile baroce.
Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea
simplității și profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale
ale rococo-ului. Temele mitologice și antice, sunt din nou prezente. În
timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul
oficial.
• Revoluția franceză se folosește și ea de acest stil pentru a
evidenția virtuțile patriotice, regândind valorile antice în
termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană
angajată civic, care să-i învețe pe ceilalți faptele eroilor
antici, stimulând astfel virtutea.
• Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o
întoarcere la formele greco-romane. Pentru artiști, nu este
vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichității sau la
experiența Renașterii italiene, ci de a dezvolta noi principii,
destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a
expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, al
simetriei, al proporțiilor.
 JACQUES-LOUIS DAVID
THE CORONATION OF NAPOLEON
 JACQUES-LOUIS DAVID
THE EMPEROR NAPOLEON IN HIS STUDY AT
THE TUILERIES
JOHN WILLIAM WATERHOUSE
ECHO AND NARCISSUS
 NEOCLASICISMUL MUZICAL

• Neoclasicismul este o tendinţă artistică apărută în muzică în a doua jumătate a

secolului XIX ca o reacţie împotriva exagerărilor romantismului; se preconiza
revenirea la valorile clasicismului în spiritul ideilor iluministe. Printre reprezentanţii
care - în diverse domenii - prefigurează neoclasicismul: F.M. Voltaire (Arouet), A.
Chenier, J. Keats, V. Alfieri (în literatură); J. Chalgrin, L. von Klenze, A.N. Voronin (în
arhitectură); J.D. Ingres, K.P. Briulov (pictură). În arta românească, aspecte ale
neoclasicismului se observă în edificiul Ateneului Român, sediul Filarmonicii
„George Enescu", la Palatele Ghika-Tei şi Şuţu, din Bucureşti etc.
• Neoclasicismul este un curent apărut în muzică la finele secolului
XIX ce avea drept ţel revenirea la principiile clasicismului, dar şi
la cele ale unor epoci anterioare acestuia. Dacă în cazul lui
Johannes Brahms - compozitor romantic - claritatea şi echilibrul
formal - caracteristici ale întregii sale creaţii - îl apropie de
clasicismul vienez din care, în mod organic, provine, în cel al lui
Max Reger şi Feruccio Busoni integrarea în neoclasicism se face
prin apropierea voită şi declarată de marile opere ale barocului,
de reînvierea formelor acestuia, de polifonia lui Johann Sebastian
Bach.
• La cumpăna secolelor XIX-XX şi mai ales în secolului XX,
muzicienii ce aderă pentru perioade mai lungi sau mai
scurte la neoclasicism se vor opune spiritului romantic
exacerbat al postwagnerismului, exagerărilor
impresionismului şi expresionismului; ei încearcă renaşterea
spiritului clasic şi anteclasic, inclusiv prin munca de
redactare şi transcripţie, dar şi de cercetare muzicologică a
lucrărilor ce aparţin perioadelor ce fac obiectul interesului
lor.
• Maurice Ravel în Sonatina pentru pian sau Le tombeau de
Couperin, Bela Bartok în Concerto pentru orchestră, Igor
Stravinski în Concertul pentru instrumente de suflat, în
opera-oratoriu Oedipus Rex sau în Simfonia psalmilor, Arthur
Honegger în oratoriul Le Roi David, Dimitri Şostakovici în
cele 24 de Preludii şi fugi pentru pian, Serghei Prokofiev în
Simfonia clasică, Paul Hindemith în Ludus Tonalis,
• Ottorino Respighi în Concertul mixolidian pentru pian,
Alfredo Casella în Scarlatiana, practic aproape toţi marii
creatori ai secolului XX au avut perioade în care au compus,
conform principiilor neoclasicismului şi a componentei sale
neobaroce.
• În muzica românească, prin creaţii aparţinând lui George Enescu,
Filip Lazăr, Dinu Lipatti, Zeno Vancea, Constantin Silvestri,
Sigismund Toduţă, Paul Constantinescu, Ion şi Gheorghe
Dumitrescu, Doru Popovici, Theodor Drăgulescu etc. tendinţa
neoclasicismului muzicii sec. XX şi-a găsit afirmare. Dintre
lucrările compozitorilor români menţionaţi se remarcă în special
Suita pentru pian opus 10 şi Suita I în Do Major opus 9 pentru
orchestră (cu Preludiu la unison, sinteză a polifoniei bachiene şi a
intonaţiilor cântecului popular românesc) de George Enescu şi
Oratoriile bizantine (de Paşti şi de Crăciun) ale lui Paul
Constantinescu, în care se împletesc monodia liturgică de tradiţie
bizantină, intonaţiile folclorice cu grandoarea formelor barocului,
într-o viziune modernă şi originală.
AUDIȚIE
O FORTUNA ~ CARMINA BURANA
Carl Orff
THE FIREBIRD / GERGIEV · VIENNA PHILARMONIC
Stravinsky
SUITA PENTRU PIAN OPUS
George Enescu