Educația parentală pozitivă

Chișinău, 23-25 septembrie 2014

Educația parentală

Un istoric al abordărilor conceptului

Scurtă incursiune în istoria educației parentale

1500 - Prima carte cu sfaturi pentru părinți; făcea referiri la stimularea

dezvoltării limbajului copiilor.

Secolul XVII este tipărit primul manual de educație parentală. Informațiile vizau disciplina strictă,
comportamentele adecvate în societate (bunele maniere), complianța la reguli
și asumarea de responsabilități.

Finalul secolului XVII aduce o schimbare a viziunii asupra copilului, prin consolidarea teoriilor
promovate de Johann Heinrich Pestalozzi, care vorbea despre rolul fundamental al părinților
pentru “hrana corpului și minții copiilor”.
Ideile sale cu privire la bunătatea intrinsecă a copilului, capacitatea sa de a învăța din experiențe
directe și abilitatea de autoreglare emoțională și comportamentală
- "Learning by head, hand and heart", marchează debutul unui curent filozofic
ce pune copilul în centrul preocupărilor.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

Studentul lui, Friedrich Wilhelm August Fröbel, a dezvoltat conceptul de educație timpurie,
sistemul de educație preșcolară, care urma să dubleze dezvoltarea naturală a copilului, și a
consolidat astfel un curent teoretic ce punea în centru studiul științific al nevoilor copiilor în
primii ani de viață.

1820 - publicarea primelor reviste și broșuri destinate părinților, înființarea

primelor reuniuni ale părinților și organizarea primelor grupuri de studiu pentru mame.

1910 se vorbește pentru prima data despre o asociație a părinților, organizată de

către părinți, cu contribuții financiare sau materiale din partea bisericii, școlilor sau altor
centre comunitare. Aceste asociații parentale s-au finanțat prin proiecte de fund raising și
donații particulare.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

USA, 1920 - educația parentală și programele destinate copiilor mici nu mai reprezentau o
noutate pentru nimeni.
Practicile de îngrijire a copiilor puneau accent pe disciplinarea strictă a acestora, pe
dezvoltarea unei bune sănătăți mentale, pe îmbunătățirea relațiilor dintre copii și ceilalți
membri ai familiei, pe dezvoltarea anumitor trăsături de personalitate sau pe sfaturi practice
destinate părinților pentru gestionarea situațiilor dificile de zi cu zi.

Metodele de educație utilizate au inclus conferințele, participarea directă a părinților în

activitățile școlare, observația dirijată etc. Multe agenții și mulți profesioniști au fost implicați în
educarea părinților prin programe de promovare a sănătății mentale implementate în contextul
școlii.

Cei mai interesați au fost părinții ai căror copii nu ieșiseră încă din perioada
preșcolarității. De altfel, la nivelul profesioniștilor se generalizase acordul cu
privire la anii preșcolari ca fiind cei mai potriviți pentru implicarea părinților în
programe de educație parentală.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale
Epoca Spock!

“Aveți încredere în voi! Știți mai multe decât credeți că știți!” a fost îndemnul lui Bejamin Spock, medic
pediatru care a contribuit masiv la publicarea a numeroase manuale destinate educației parentale,
vândute în milioane de exemplare la nivel internațional

“The Common Sense Book of Baby and Child Care”, publicată în 1946, a devenit primul manual de
educație parentală care oferea răspunsuri și soluții pentru întrebări și dificultăți legate de hrană,
somn, trainingul toaletei, managementul comportamentelor problematice,
boală sau orice alt subiect de interes pentru părinți.

Dr. Spock a formulat numeroase recomandări pentru părinții tineri,

încurajându-i să aibă încredere în abilitățile personale, să se bucure de timpul
și experiențele cu copiii și să conștientizeze importanța atașamentului
în relația părinte – copil.

Expert recunoscut la nivel mondial în domeniul educației parentale, iar cartea sa,
“The Pocket Book of Baby and Child Care” a ajuns în bibliotecile a sute de mii de tineri
părinți din întreaga lume.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

Anii 1970-1980 au adus în prim plan îngrijorări cu privire la profilul de risc al copiilor cu
întârzieri în dezvoltare.
S-a considerat că educarea părinților trebuie să înceapă după nașterea copiilor, astfel încât
să nu se piardă ani din ceea ce ar putea reprezenta intervenție timpurie eficientă.

Astfel, programele destinate copiilor cu întârzieri în dezvoltare sau victime ale abuzului și neglijării
și părinților acestora, au devenit parte a educației.

Dezvoltate pe dovezi clinice, noile programe de educație și/ sau suport parental,
au integrat de asemenea dimensiuni legate de structura familiei și dezvoltarea adulților.
Aceste programe au fost centrate mai degrabă pe părinte decât pe copil.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

În anii ’80 au fost structurate primele recomandări menite să sprijine familia:

• program de muncă flexibil,
• politici publice legate de concediile de maternitate,
• timp de muncă part time,
• job sharing,
• servicii de îngrijire a copiilor dezvoltate pe lângă companii.

Redevin centrale în programele de educație parentală preocupările legate de stimularea

dezvoltării intelectuale a copiilor, în paralel cu interesul pentru menținerea unei bune stări a
sănătății mentale.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

Anii 1990 – lobby pentru drepturile familiilor și condiții mai bune pentru familii.
Atât angajatorii cât și reprezentanții instituțiilor educaționale recunosc nevoia sprijinirii
familiei ca factor fundamental pentru dezvoltarea copiilor.

Educația parentală este livrată și disponibilă în numerose forme: cursuri de parenting destinate direct
părinților; cursuri de educație pentru viața de familie disponibile pentru adolescenți în programa școlară de
liceu; workshop-uri pentru mame și copii, în vederea dezvoltării relației de comunicare, vizite la domiciliu din
partea profesioniștilor educați în consilierea părinților (ex. asistente medicale), grupuri de suport pentru
părinți, programe de referire către servicii specializate etc.

Natura programelor de educație parentală variază în funcție de nevoile părinților și paradigma teoretică în care
sunt construite.

Grupurile de discuții la care părinții au oportunitatea să participe au ca obiectiv clarificarea

miturilor cu privire la parentalitate, definirea corectă a rolurilor parentale pentru dezvoltarea
copiilor și creșterea cunoștințelor părinților și a gradului lor de înțelegere în raport cu nevoile.

Aceste grupuri au devenit extrem de utile părinților ai căror copii au un deficit/ o dizabilitate,
sunt bolnavi cronic sau sunt victime ale abuzului.
Scurtă incursiune în istoria educației parentale

Anii 2000 – obiectivele programelor de educație parentală și suport familial

sunt evaluate din perspectiva impactului asupra copiilor și părinților în egală măsură.
Câteva dintre aceste obiective vizează:
• sprijinirea părinților în a conștientiza importanța uriașă pe care o au în dezvoltarea
copiilor lor;
• sprijinirea părinților în a-și consolida cunoștințele cu privire la creșterea și
dezvoltarea copiilor;
• sprijinirea părinților în a implementa practici eficiente de creștere a copiilor;
• reducerea stresului asociat cu exercitarea rolurilor parentale;
• reducerea dificultăților comportamentale ale copiilor;
Paradigmele teoretice în care s-au
construit modelele de educație
parentală
Paradigme teoretice
Există câteva paradigme teoretice care au fundamentat principalele abordări ale
educației parentale în ultimii 30 de ani și au generat programe de educație și
consiliere a
căror eficiență este susținută, în grade variate, de dovezi clinice/ științifice.
• modificarea comportamentală;
• abordarea democratică a disciplinării copiilor;
• abordarea umanistă, de sorginte rogersiană;
• teoria atașamentului;
• perspectiva drepturilor copilului;
Paradigme teoretice

Majoritatea abordărilor sunt caracterizate de următoarele patru caracteristici:

• Fiecare abordare își propune să abordeze autoritatea/ puterea parentală asupra

comportamentului copilului într-o manieră pozitivă;
• Fiecare abordare îi propune să le dezvolte copiilor autocontrolul;
• Fiecare abordare își propune să le dezvolte părinților abilități de comunicare
eficientă cu copilul;
• Fiecare abordare își propune să crească nivelul de înțelegere a părinților cu privire
la dezvoltarea copiilor;
I. Modificarea comportamentală în practicile parentale

Tehnicile de modificare comportamentală au devenit extrem de populare în

practica clinică și educațională începând cu anii ’80. Principiile de bază implică:
• definirea operațională a comportamentului;
• observarea frecvenței cu care apare un comportament;
• modificarea comportamentului prin utilizarea întăririlor;
• observarea comportamentului în contextul nou, pentru a identifica efectul
utilizării procedurilor de întărire (de exemplu, creșterea sau scăderea în
frecvență, intensitate sau durată a comportamentului vizat.
I. Modificarea comportamentală în practicile parentale

Toate aceste programe au în comun încrederea în faptul că întăririle pozitive reprezintă o variabilă
importantă a modificării comportamentului.

Obiectivul programelor fundamentate pe teoria modificării comportamentale este să îi sprijine pe

părinți în înțelegerea comportamentului copiilor și ulterior utilizarea întăririlor pentru a genera
modificarea comportamentală.

Aceste programe ridică nivelul de conștientizare a faptului că, adesea, părinții, cu precădere aceia
care au dificultăți frecvente cu copiii lor, sunt blocați în tipare negative de răspuns în relație cu
comportamentul copiilor. Comportamentele pozitive sunt considerate firești și nu primesc întăriri
pozitive, în timp ce comportamentele indezirabile primesc cantități semnificative din atenția negativă
a părinților. Procedurile întăririi îi ajută pe părinți să facă față comportamentelor indezirabile și să
înțeleagă că, pentru a modifica comportamentul copiilor,
prima schimbare trebuie să apară la nivelul comportamentului părintelui.
Model de bună practică. Triple P – Positive Parenting Program
Program de educație parentală dezvoltat în paradigma modificării
comportamentale și a învățării sociale
II. Abordarea democratică a disciplinării copiilor

Unul dintre pionierii și figurile marcante ale educației parentale este Rudoph Dreikurs, un teoretician
prolific al relației părinte – copil, care și-a întemeiat modelul de educație parentală pe ipotezele de
lucru ale psihologiei individuale construie de mentorul său, Alfred Adler.

Preocupat de natura socială a copilului și de nevoia sa de adecvare la mediul înconjurător, Dreikurs

decodifică comportamentul problematic al copilului ca funcție a unui obiectiv greșit direcționat.

El definește principalul obiectiv al educației parentale ca fiind sprijinirea copilului în a

deveni o ființă umană de succes.

Abordarea democratică a lui Dreikurs recunoaște că, în timp ce scopul ultim al educației
Parentale vizează creșterea copilului ca ființă umană, pașii fundamentali pentru
atingerea acestui scop se întemeiază pe schimbările realizate de către părinte.
Model de bună practică - Modelul disciplinei sociale
Modelul disciplinei sociale propus de Dreikurs respectă premisele de bază ale teoriei lui Adler:
• Oamenii sunt fiinţe sociale şi motivaţia lor de bază este cea de apartenenţă.
• Orice comportament are un scop.
• Oamenii sunt organisme care iau decizii.
• Oamenii doar percep realitatea iar această percepţie poate fi greşită sau eronată.

Dreikurs considera că disciplina se bazează pe respect reciproc, aceasta motivând copilul să se comporte constructiv
datorită înaltului simţ al interesului social. Pentru a combate comportamentele indisciplinate, Dreikurs recomanda
următoarele:
• Identificarea scopului greșit al comportamentului copilului, prin monitorizarea propriului răspuns la respectivul
comportament;
• Confruntarea scopului greșit, prin oferirea de explicații, împreună cu o discuție despre logica greșită pe care o
implică. În acest mod copilului i se oferă oportunitatea de a-şi examina şi schimba comportamentul.
• Evitarea luptei de putere cu copilul; un mod simplu este acela de a te retrage, ca figură a autorităţii;
de asemenea, părinții pot redirecţiona ambiţiile de putere ale copilului, invitându-l
să participe la luarea deciziilor şi la indicarea direcţiilor de acţiune.

Această modalitate a fost numită „învățare democratică”.

Cum va înţelege părintele scopul indisciplinei copilului?

Dacă părintele se simte contrariat/ deranjat, atunci scopul copilului este obţinerea atenţiei.
Dacă părintele se simte învins sau intimidat, atunci scopul copilului este puterea.
Dacă părintele se simte rănit, atunci scopul copilului este răzbunarea.
Dacă părintele se simte incapabil, atunci scopul copilului este neajutorarea.

Despre dezavantajele pedepsei şi recompensei. Nici Adler şi nici Dreikurs nu au crezut în utilizarea pedepsei, nici a
întăririi
comportamentale sau a laudei. De fapt, cuvintele „pedeapsă” şi „recompensă” sunt incompatibile cu principiile
adleriene.
Ele sunt văzute ca depăşite şi periculoase.
Autorii susțin că un copil va considera curând recompensa ca fiind un drept şi va cere răsplată pentru orice va face.

De asemenea îl va învăţa pe copil cu valorile extrinseci, făcându-l să depindă de aprobarea cuiva pentru a simţi că are
valoare. Pedeapsa este menită să sancţioneze şi să genereze suferință copilului şi îi dă acestuia
dreptul să rănească înapoi, deoarece vede pedeapsa ca pe o răzbunare din partea părintelui.

Lauda este o răsplată verbală pentru realizarea unei sarcini; îi spune copilului că a satisfăcut
cerinţele altora. Lauda este „dominatoare”, deoarece persoana care laudă are o poziţie superioară;
lauda stimulează competiţia, egoismul.
În schimb Dreikurs consideră că cele mai utile tehnici pentru prevenirea problemelor de
disciplină implică utilizarea consecinţelor naturale şi logice ale comportamentului.
De asemenea, consideră el, încurajarea este mult mai potrivită decât lauda. În conformitate cu modelul
disciplinei sociale propus de Dreikurs, încurajarea este mai importantă decât orice alt aspect în
creşterea copiilor, deoarece, afirmă el, un copil indisciplinat este un copil descurajat.

Plecând de la tipologia leaderilor, descrisă în teoriile de leardership dezvoltate de Lewin,

Lippitt, and White încă din anii 1930, Dreikurs a definit de asemenea în literatura de specialitate
3 tipuri de părinți:
• Autocratici - exercită presiune, impun cooperare, utilizează un ton critic al vocii, comandă, domină,
critică, sunt vigilenți la greşeală, pedepsesc şi stabilesc unilateral toate procedurile, regulile şi
consecinţele.
• Permisivi - stabilesc puţine limite pentru comportamentul copilului, nu invocă consecinţele logice
atunci când indisciplina izbucneşte în familie ci mai degrabă caută scuze pentru copii indisciplinaţi.
• Democratici - se caracterizează prin atitudine prietenoasă, primitori, stimulează copiii să gândească,
cooperează, ghidează, încurajează, conştientizează copiii, oferă sprijin, împart responsabilităţile.
Părinții democratici pot evita indisciplina folosind cuvinte de încurajare care transmit respect
pentru abilităţile copilului.
III. Abordarea umanistă, de sorginte rogersiană
Unul dintre cele mai răspândite și diseminate programe de educație parentală la nivel mondial
este Parent Efectiveness Training (PET) elaborat de Thomas Gordon, program ale cărui rădăcini
teoretice se regăsesc în terapia centrată pe client dezvoltată de Carl Rogers.

Principiul fundamental al terapiei rogersiene – acceptarea necondiționată, liberă de judecăți a

clientului, a fost preluat de Thomas Gordon ca bază a programului său educațional.
Convingerea lui Gordon a fost că, istoric, părinții au construit bariere în comunicarea cu copiii lor,
prin utilizarea a 12 tipuri de răspuns verbal ineficient:
• a da ordine, a direcționa, a comanda;
• a avertiza, a admonesta, a amenința;
• a obliga, a face morală, a ține predici;
• a da sfaturi, a da soluții, a da sugestii;
• a da lecții, a da argumente logice;
• a judeca, a critica, a nu fi de acord, a blama;
• a lăuda, a fi de acord;
• a porecli, a ridiculiza, a face de rușine;
• a interpreta, a analiza, a diagnostica;
• a reorganiza, a simpatiza, a consola, a sprijini;
• a sonda, a chestiona, a interoga;
• a se retrage, a distrage atenția, a glumi, a divaga;
III. Abordarea umanistă, de sorginte rogersiană

Gordon promovează importanța mesajelor formulate în limbajul responsabilității,

mesaje formulate la persoana I (I-messages), prin care părinții exprimă față de copil
emoțiile pe care le trăiesc personal și felul în care sunt afectați de comportamentul copilului.

Gordon descrie în programul său o metodă de rezolvare a conflictului prin care toate
părțile implicate au de câștigat (no lose method). Tehnicile ascultării active și formulării
mesajelor la persoana I sunt utilizate de către părinte pentru a iniția dialogul cu copilul,
indiferent de tema acestuia. În acest proces, atât părintele cât și copilul au oportunitatea
de a contribui și de a evalua, din toate perspectivele, care sunt aspectele cu adevărat
importante în situația respectivă. Soluția ideală este aceea agreată de toți cei implicați și
față de care toți au o raportare emoțională pozitivă.
Concepte și dimensiuni fundamentale ale PET:

• Acceptare;
• Proprietatea asupra problemei;
• Ascultarea activă;
• Mesajele centrate pe propria persoană;
• Schimbarea mediului (îmbogățire, sărăcire, simplificare, restricționare,
asigurare, substituire, planificare);
• Metoda „nimeni nu pierde, toată lumea câștigă” de rezolvare a
conflictelor;
III.Teoria atașamentului

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia de a forma și întreține legături emoționale
puternice față de alte ființe umane.
Formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby (Bowlby, 1979) și de către psihologa
canadiană Mary Ainsworth.
Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie
mamă-copil.

Bowlby a observat cum copiii dezvoltă un stres puternic când sunt separaţi de mamele lor şi chiar dacă
sunt hrăniţi de alte persoane care îi au în grijă, acestora nu le scade nivelul de anxietate. Teoria
ataşamentului afirmă că un bebeluş are tendinţa de a căuta apropierea de o altă persoană şi se simte în
siguranţă când acea persoană este prezentă lânga el. Bowlby a cochetat cu aceasta idee şi în anul 1951
când a publicat ipoteza “privării de mamă”, afirmând că lipsa mamei nu numai că poate cauza depresie la
copii, dar poate de asemena acutiza ostilitatea acestora, ceea ce duce la scăderea abilităţii lor de a
dezvolta relaţii sănătoase în viaţa adultă.

La acea vreme, aceste descoperiri veneau în contradicţie cu teoriile comportamentale care subestimau
legătura dintre copil şi mamă şi care susţineau că acesta este ataşat de mamă pentru că atunci când a fost
mic, a fost alăptat.
Attachment parenting-ul este un concept bazat pe principiile teroriei ataşamentului din
psihologie, cu precădere pe ipoteza că, copii formează o legătură emoţională puternică cu
persoanele care au grijă de ei în timpul copilăriei, cu consecinţe asupra dezvoltării lor
ulterioare ca adulţi.

Disponibilitatea emoţională şi tandreţea părinţilor ajută copilul să se ataşeze de aceştia,

ataşament care contribuie la dezvoltarea socio-emoţională şi la starea de sănătate a copilului
în general. În anumite condiţii însă, dacă copilul nu poate forma un ataşament faţă de cineva,
acesta poate să ajungă să sufere de “tulburare reactivă de ataşament”.

Aceasta afecţiune, care apare la copii mici, reprezintă dificultatea de interacţionare socială pe
fondul neglijării nevoilor emoţionale la vârste fragede. Odată cu înaintarea în vârstă,
sindromul ia forma unei neîncrederi accentuate faţă de lume şi oameni în general, iar în timp
se poate dezvolta ca un sistem de apărare agresiv care împiedică integrarea normală a
acestora în societate.
Continuum concept
Afirmaţiile lui Bowlby aveau sa fie confirmate mai târziu de cercetările făcute de către Jean Liedloff care
lansează ideea de “conceptum continuum” (Liedloff, 1975).
“Conceptul continuum” se bazează pe ideea că, pentru o dezvoltare psihică, mentală şi emoţională,
optimă, fiinţele umane în general şi copiii în mod special, au nevoie de acel tip de experienţă la care
specia noastră s-a adaptat în întreaga perioadă a evoluţiei umane. Autoarea aduce dovezi în favoarea
faptului că atingerea face bine bebeluşilor, prezentând observaţiile făcute de ea în jungla amazoniană,
unde pe parcursul a cinci expediţii care au cumulat doi ani şi jumătate, a urmărit modul de viaţă al
indienilor Yekuana. Ea a sesizat, printre altele, că mamele îşi ţin bebeluşii într-un contact fizic permanent,
24 de ore pe zi şi asta chiar şi în timp ce îşi desfăşoară treburile zilnice.

Pe de altă parte, ea a mai observat că, copiii băştinaşilor erau foarte stăpâni şi
siguri pe ei înşişi, şi a tras concluzia că un contact fizic permanent cu bebeluşul,
încă din primele perioade de viaţă, este benefic dezvoltării ulterioare a copilului.
Conform asociaţiei Attachment Parenting International (API), există opt principii care favorizează
dezvoltarea unui ataşament sănătos, de siguranţă, dintre copil şi persoana care îl are în grijă.

Pregătirea pentru sarcină, naştere şi pentru ce înseamnă a fi părinte. Aceasta vizează pregătirea
emoţională pentru naştere, informarea în ceea ce priveşte creşterea noului născut şi a nevoilor pe
care acesta le are în diferite etape de dezvoltare.

Hrănirea copilului cu dragoste şi respect, prin alăptare. Alăptarea este calea cea mai potrivită pentru a
satisface nevoile nutriţionale şi emoţionale ale unui bebeluş. Diversificarea va aduce cu sine posibilitatea
alegerii unei hrane sănătoase şi a unui model sănătos de alimentaţie.

Răspuns cu sensibilitate. Plânsul copilului este principalul instrument de comunicare al acestuia şi

crează bazele unei relaţii de încredere şi empatie încă din copilărie. Copii au nevoie de un
parinte calm, iubitor şi empatic, care să îl ajute să îşi regleze emoţiile, aşa că unui copil care e rănit
sau îşi exprimă o emoţie puternică, trebuie să îi răspundem cu sensibilitate.
Contact permanent (purtatul copilului aproape de corpul părintelui).
Atingerea vine în întâmpinarea nevoilor bebeluşului de contact fizic, afecţiune, securitate, stimulare
şi mişcare. Contactul piele-piele (în timpul alăptării, a băii, a masajului etc.) ca şi purtatul acestuia în
sisteme de purtare special create în acest scop vine în întâmpinarea acestor nevoi.

Somn sigur din punct de vedere fizic şi emoţional dormind aproape de el (co-sleeping). Bebeluşii şi
copiii au aceleaşi nevoi, de la foame la singurătate sau la frică, de la căldură la frig şi ei se bazează
pe parinţi pentru a-i consola şi ajuta să îşi regleze emoţiile puternice. De aceea co-sleepingul este
eficient atât pentru copii cât şi pentru părinţi.

Îngrijire cu dragoste şi continuitate. Atât bebeluşii cât şi copiii mici au nevoie de prezenţa fizică a
unui părinte iubitor şi responsabil, aşa că cel mai bine ar fi ca părintele să aibă un program flexibil,
pentru a minimaliza cât se poate de mult stresul şi durata momentelor de separare.
Practicarea disciplinei pozitive. O disciplină pozitivă ajută copilul să dezvolte o conştiinţă ghidată de
propria sa disciplină şi compasiune pentru alţii. Disciplina care e empatică, iubitoare şi respectuoasă,
întăreşte legătura dintre copil şi părinte.
Echilibrul dintre viaţa personală şi cea de familie. Ca să poată reacţiona bine din punct de vedere
emoţional, părintele trebuie să aibă un bun echilibru interior, iar pentru asta e bine să încerce să
recunoască nevoile individuale ale membrilor familiei şi să vină în întâmpinarea lor, fără a pune în
pericol propria sa sănătate fizică şi emoţională.