Universitatea “OVIDIUS” din Constanţa

Facultatea de Ştiinţe Economice

MACROECONOMIE

Prof.univ.dr. Popovici Veronica

 CUPRINS
I. Piaţa monetară

1. Piaţa monetară şi rolul ei

2. Masa monetară şi structurile ei

3. Creditul: concept, funcţii, tipuri

4. Băncile şi alte instituţii financiare

5. Operatiunile bancare

6. Cererea de monedă

7. Oferta de monedă. Multiplicatorul banilor de cont

8. Echilibrul pieţei monetare

 CUVINTE CHEIE ŞI CONCEPTE DE BAZĂ

 piaţa monetară;

 bănci comerciale ;

 bănci de emisiune;

 bănci ipotecare;

 societăţi de investiţii;

 societăţi de asigurări;

 multiplicatorul monetar.
 I.1. PIAŢA MONETARĂ ŞI ROLUL EI

Piaţa monetară – financiară este aceea care facilitează tranzacţiile cu activele monetar – financiare
în economie. Piaţa monetară reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi se confruntă cererea şi
oferta de monedă.
Cererea de monedă provine de la acei agenţi economici care se află în situaţia de a cheltui mai mult
decât disponibilitaţile lor baneşti şi de aceea se împrumută.
Oferta de monedă provine de la acei agenţi economici care, la un anumit moment dat se află în
situaţia de a avea mai mulţi bani decât nevoile lor curente şi sunt de acord ca aceşti bani să-i ţină în păstrare
în bănci, iar băncile la rândul lor îi acordă sub formă de împrumul altor agenţi economici.
Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă
existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară îl constituie banii şi efectele comerciale (prin scontare şi
rescontare), bonurile de tezaur, depozitele interbancare, certificatele de depozit bancare. Participarea şi felul
în care se înfăptuiesc operaţiunile pe această piaţă sunt precizate prin reglementări juridice adoptate de
fiecare stat. În cadrul acestor reglementări sunt specificaţi nominal unii agenţi economici, iar alţi agenţi
economici sunt admişi ca operatori pe piaţă dacă îndeplinesc anumite cerinţe.
 I.2. MASA MONETARĂ ŞI STRUCTURILE EI

Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie la un anumit moment dat sau într-o
anumită perioadă şi care se găseşte în posesia diverşilor agenţi economici.
Masa monetară ca flux- cantitatea medie de monedă aflată în circulaţie, într-o anumită perioadă
de timp, în cadrul unei economii naţionale;
ca stoc- constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune sectorul
nefinanciar într-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării
datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente.

Masa monetară cuprinde următoarele elemente:

1. Disponibilităţile monetare propriu-zise - acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă,
fiind în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială, fără consum de
timp şi pierderi de valoare. În această categorie se includ:
- moneda metalică şi bancnotele care formează numerarul ( moneda manuală sau efectivă).
- disponibilităţile în depozitele la vedere sau în conturi curente ale persoanelor fizice şi juridice la
băncile comerciale. Asupra acestora pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz.
2. Disponibilităţile cvasimonetare reprezintă acele instrumente monetare care necesită una sau mai multe
operaţiuni pentru a putea fi transformate în bani lichizi, ceea ce presupune consum de timp, dar nu implică însă
riscul diminuării cantităţii de monedă. Acestea cuprind :
- depozitele la termen şi în vederea economisirii.
- alte active precum cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur.
O altă structurare a masei monetare presupune impărțirea acesteia în agregate monetare.
Agregatul monetar desemnează o parte constituitivă a masei monetare şi cvasimonetare, parte autonomizată
prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit mijloacele de plată respective şi organizaţiile
bancar-financiare care le gestionează.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, într-un mod convenţional, a tuturor activelor în
categorii mari care se includ unele în altele şi care sunt simbolizate cu M1, M2, M3, şi L.
- M1 cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective (moneda divizionară şi biletele de
bancă) şi a depunerilor în conturi curente nepurtătoare de dobânzi şi care reprezintă partea cea mai activă a
masei monetare sau lichiditatea primară. Această componentă mai poartă denumirea şi de masa monetară
propriu-zisă sau bază monetară.
- M2 include în plus faţă de M1 ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii
susceptibile de a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi prin emisiune de cecuri cu preaviz. Acest agregat
mai este denumit şi lichiditate secundară.
- M3 cuprinde faţă de M2 şi alte active cu grade diferite de lichiditate, în cadrul cărora fiind incluse:
certificate de depozit, bonuri de casă, bonuri de tezaur şi alte titluri emise pe termen scurt de agenţii
economici pe piaţa financiar-monetară.
- L regrupat cu M3 înglobează, în general, titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi
transformate rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi.
 L

M3

M2

M1
Monedă propriu-zisă

Semi- monedă

Plasamente lichide pe termen scurt

Economii contractuale; Titluri de valoare emise de ANF

ANF= agenţi nonfinanciari

Fig. 1.1. Agregatele monetare

 I.3. CREDITUL: CONCEPT, FUNCŢII, TIPURI

Creditul este o relaţie bănescă ce se manifestă prin acordarea de împrumuturi băneşti sau sub formă
de vânzări de mărfuri, prestare de servicii sau executare de lucrări, evaluate în bani, unei persoane fizice,
persoane juridice sau statului, rambursarea sumelor respective urmând a se efectua la o dată ulterioară,
stabilită de părţi, numită scadenţă şi cu plata dobânzii convenite pentru serviciul adus de împrumut
creditorului.
Relaţia bănească de credit are anumite trăsături care evidenţiază specificitatea acestor relaţii şi a
mecanismului derulării lor.
 - este un raport juridic contractual între subiecţii raportului de credit - creditorul şi debitorul - care
pot fi persoane fizice, persoane juridice sau statul.
 - apare tranzacţia sau acordarea creditului, respectiv consimţirea tranzacţiei, care poate fi sub
forma unei tranzacţii unice, sub forma creditului deschis, sub forma cărţilor de credit.
 - suma împrumutată sau preţul bunurilor vândute pe credit se rambursează creditorului de
către debitor după o anumită perioadă, deci apare promisiunea, respectiv angajamentul de
rambursabilitate.
 - termenul de rambursare, respectiv scadenţa, care se poate prezenta sub o varietate de forme
concrete.
 - în raportul de credit apare obligaţia asumată de către debitor de a plăti creditorului pentru folosirea
împrumutului un anumit preţ, sub forma dobânzii. Ea apare fie sub forma dobânzii fixe, care rămâne
aceeaşi pentru întregul împrumut şi pe toată durata împrumutului, fie sub forma dobânzii variabile, care
se modifică periodic (de regulă semestrial), în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă.
 Rolul deosebit al creditului, ca mecanism de alocare a resurselor spre anumite domenii şi obiective
în funcţionarea economiei moderne, rezultă din funcţiile sale multiple:

 a) funcţia distributivă, prin aceea că mobilizează resursele băneşti temporar disponibile în

economie, redistribuindu-le, apoi, prin acordarea de împrumuturi;
 b) sporeşte forţa de acţiune productivă a capitalului, prin faptul că pune în mişcare resurse
economice latente, influenţând creşterea avuţiei reale a societăţii;
 c) este un important factor al creşterii economice, datorită rolului său în procesul investiţional, al
transformării economiilor în investiţii;
 d) prin libertatea creditului în economia de piaţă, acesta contribuie la proliferarea agenţilor
economici, inclusiv a întreprinderilor mici şi mijlocii, stimulând concurenţa, cu efectele ei benefice;
 e) în strânsă legătură cu efectele creditului asupra înăspririi concurenţei, el contribuie, alături de alţi
factori, la echilibrul pieţei, la stimularea cererii şi a consumului, la o anumită stabilitate a preţurilor;
 f) în economia modernă, creditul este unul dintre factorii de importanţă deosebită în dezvoltarea
raporturilor economice internaţionale;
 g) creditul are şi funcţia importantă de emisiune monetară a banilor de cont, contribuind totodată
şi la reducerea cheltuielilor cu circulaţia monetară.
FORMELE CREDITULUI

 Din punct de vedere al substanţei materiale a obiectului împrumutului, creditul poate fi:
a) credit comercial ;
b) credit bancar.
 În funcţie de subiectul care angajează creditul, acesta se împarte în:
a) credit public, contractat de către stat pentru completarea resurselor sale băneşti;
b) credit privat, contractat de către persoane fizice, de către întreprinderi sau firme private.
 După destinaţia sa, creditul poate fi:
a) credit de producţie, care este utilizat pentru activităţi economice;
b) credit de consum, destinat achiziţionării prin comerţul cu amănuntul a unor bunuri de folosință
îndelungată de către populaţie.
 Sub aspectul intervalului de timp pentru care se acordă, creditul se împarte în:
a) credit pe termen scurt (până la un an);
b) credit pe termen mediu (1-5 ani);
c) credit pe termen lung (cu scadenţă peste 5 ani).
 După aria geografică, creditul este de două feluri:
a) credit intern, când atât debitorul, cât şi creditorul sunt din ţară;
b) credit extern sau internaţional, contractat pe piaţa externă, creditorul şi debitorul fiind din ţări
diferite.
 In literatura de specialitate se delimitează principalele tipuri de credite, ţinând seama de: persoana
creditorului; persoana debitorului; modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;
dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a împrumutului; obiectul creditului şi
sfera de utilizare; duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către debitor.
Ţinând seama de aceste elemente, s-au delimitat cinci forme principale ale creditului: creditul
comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar, creditul de consum.

1) creditul comercial
- se acordă de către furnizor agenţilor economici cumpărători, sub formă de vânzări de mărfuri, executări
de lucrări sau prestări de servicii, cu plata preţului acestora la o dată ulterioară;
- accelerează circuitul şi rotaţia capitalului ocupat în sfera producţiei şi a circulaţiei;
- un mijloc important de concurenţă, deoarece acordarea de facilităţi în domeniul creditului de către
furnizor este o cale suplimentară de extindere a clientelei;
- obligaţia de rambursare se consemnează în înscrisuri de credit specifice: cambia şi alte efecte de
comerţ cum sunt trata ori biletul la ordin.

2) creditul bancar
- creditul acordat în bani de către bănci pe termen scurt, mediu sau lung firmelor sau persoanelor fizice
care au nevoie de anumite disponibilităţi băneşti pe duratele respective;
- se deosebeşte de creditul comercial prin faptul că se acordă din capitalul aflat în căutare de plasament;
- are mai multe forme :
a) avansurile în cont curent sau creditele de casă (trezorerie);
b) linia de credit, care a căpătat o largă utilizare şi care constă în stabilirea limitei maxime a creditului
acordat.
 3) creditul obligatar
- cuprinde relaţiile de credit care intervin, pe de-o parte, între unităţi economice sau instituţii statale, în
calitate de debitori, care emit obligaţiuni în această calitate, iar pe de altă parte, subscriitoriii de obligaţiuni,
deţinătorii acestora, în calitate de creditori, care îşi plasează astfel fondurile băneşti, urmărind obţinerea unor
venituri sigure, sub forma dobânzilor.

4) creditul ipotecar
- este acea formă a creditului în care rolul de garanţie materială (ipotecă) îl are proprietatea de care dispune
agentul împrumutat; este destinat achiziționării de proprietăți imobiliare.
- ipostaze:
a. creditul pe ipotecă cu o sumă de rambursare şi o rată a dobânzii fixe;
b. creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile;
c. creditul pe ipotecă cu rambursare progresivă.

5) creditul de consum
- este o formă a creditului pe termen scurt şi mediu. El reprezintă împrumutul acordat diferitelor persoane
fizice pentru acoperirea contravalorii unor bunuri materiale şi servicii procurate prin intermediul comerţului
cu amănuntul.
 I.4. BĂNCILE ŞI ALTE INSTITUŢII FINANCIARE
Sistemul bancar finaciar di România cuprinde: băncile, cooperativele de credit, fondurile de pensii, societățile de asigurări,
societățile de investiții.
Băncile au fost create cu mult timp în urmă, îndeplinind la început rolul de a păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a
efectua plăţi solicitate de aceştia.

Funcţiile băncilor :

- funcţii clasice:
a. active;
b. pasive .
- funcţii moderne.

Funcţiile active constau în:

- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc bonitate financiară;
- gestionarea conturilor clienţilor;
- fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
- crearea de active financiare proprii.

Funcţiile pasive constau în activităţi de mobilizare şi păstrare a disponibilităţilor monetare temporar disponibile din
economie.

Funcţiile moderne se referă, în general, la operaţiuni macroeconomice ca:

- coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională;
- reglarea creditului sub diversele sale forme;
- crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea depunerilor la vedere în credite pe termen lung.
Băncile în economia de piaţă concurenţială pot fi:
 bănci de emisiune;
 bănci comerciale.

Băncile de emisiune (bănci naţionale sau bănci centrale) sunt instituţii publice care realizează funcţii
la nivel macroeconomic, cum ar fi:
 emisiunea şi retragerea de numerar;
 prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului bancar, ce ar duce la falimente
bancare;
 autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa monetar – financiară;
 realizarea de servicii băncilor comerciale.

Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care pun la dispoziţia agenţilor
economici, bani – capital, pe baza resurselor monetare atrase precum şi a capitalului propriu.
 Cooperativele de credit reprezintă acele asociaţii de persoane care se constituie cu scopul de a
furniza sprijin monetar membrilor asociaţi. Spre deosebire de alte instituţii cooperativele de credit nu
funcţionează pe principiul profitului. Sumele ce depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor fie prin
acordarea unor dobânzi adiţionale la depozite, fie prin acceptarea unei reduceri a ratei dobânzii pentru
membrii debitori.

Fondurile de pensii reprezintă programe de pensii finanţate de agenţi economici privaţi sau de
guvern în beneficiul angajaţilor lor şi sunt gestionate îndeosebi de către departamente ale companiilor de
credit ipotecar sau companiile de asigurare pe viaţă. Fondurile de pensii efectuează investiţii în principal în
obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.

Societăţile de asigurări reprezintă instituţii care garantează asiguratului, în schimbul unei sume de
bani – primă de asigurare – despăgubirea integrală sau parţială în cazul producerii unui eveniment pentru
care acesta s-a asigurat.

Societăţile de investiţii sunt instituţii cunoscute sub denumirea de fonduri mutuale care acceptă să
preia fonduri băneşti de la persoane fizice şi să le folosească pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni emise de
diferite firme sau instituţii guvernamentale.
I.5. OPERAŢIUNILE BANCARE
Operaţiunile bancare se grupează în două mari categorii:
- operaţiuni pasive (de procurare a resurselor) ;
- operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor în vederea fructificării).

Principalele operaţiuni pasive sunt:

- Constituirea depozitelor bancare prin depuneri în conturi a sumelor băneşti ale clienţilor, rezultate din
economii sau activităţi economice;
- Constituirea capitalului social şi a fondurilor de rezervă; fiind în marea lor majoritate societăţi pe
acţiuni, băncile îşi formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni, iar fondurile de rezerva
din profitul brut;
- Operaţiunile de rescontare care reprezintă o modalitate de procurare a unor resurse noi, prin cedarea
portofoliului de efecte comerciale provenite din operaţiuni de scontare, băncii de emisiune sau altor bănci de
scont;
- Operaţiunile de lombardare ce reprezintă contractarea de împrumuturi pe garanţii constituite din efecte
publice, împrumuturi ce asigură băncilor comerciale noi resurse de la banca de emisiune, valorificându-şi
astfel hârtiile de valoare deţinute .
 Principalele operaţiuni active sunt:

- Operaţiuni de creditare, prin intermediul cărora se fructifică cea mai mare parte a resurselor mobilizate
şi care pot fi:
a) operaţiuni de creditare a firmelor ( pe termen scurt mediu şi lung);
b) operaţiuni de creditare a persoanelor particulare.

a) Operaţiunile de creditare a firmelor se efectuează sub mai multe forme, astfel că în practica
financiar-bancară, întâlnim:
- operaţiuni de scontare, prin care băncile de depozit cumpără efecte comerciale, înainte de scadenţă, dar
plătind o dobândă (taxa de scont) pe perioada rămasă până la scadenţă;
- operaţii de împrumut pe gaj de efecte comerciale, acestea din urmă nemaifiind cumpărate, ci doar
constituindu-se în garanţii pentru creditele acordate;
- operaţii de împrumut pe gaj de efecte publice , denumite şi operaţii de lombard;
- operatii de împrumut pe gaj de mărfuri, care se referă la creditele acordate propietarilor de
mărfuri aflate în depozite sau în curs de transport, pe baza unor documente specifice precum
warantul şi conosamentul ;
- operaţii de împrumuturi personale, care se bazează pe încrederea pe care o inspiră băncii
situaţia economică, solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului, dar care presupun
dobânzi mai ridicate;
- avansurile în cont curent, care se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii
de cont şi, în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi, în cadrul unei limite preconvenite.
b) Operaţiuni de creditare a persoanelor particulare se efectuează, de regulă, pe următoarele destinaţii:
- credite pentru locuinţe (credite ipotecare), acordate pe termen lung şi mediu;
- credite pentru bunuri de folosinţă îndelungată, acordate pe termen mediu;
- credite pentru cheltuieli curente, acordate pe termen scurt, până la un an..

- Operaţiuni de plasament, care constau în achiziţia de efecte publice şi acţiuni, ca modalitate de plasare
a resurselor băncilor în vederea obţinerii de profituri.

Activitatea desfăşurată de aparatul bancar (băncile comerciale) implică şi efectuarea unei a treia
categorii de operaţiuni şi anume operaţiuni de comision şi mandat (servicii bancare).
Operaţiunile de comision sunt efectuate în numele şi pentru folosul clienţilor titulari de conturi,
contra unei taxe, fără a fi angajată răspunderea şi patrimoniul băncii.
Operaţiunile de mandat, sunt efectuate în numele băncii, pentru contul clienţilor şi se referă la
administrarea portofoliului de hârtii de valoare.
 I.6. CEREREA DE MONEDĂ

Masa monetară privită ca stoc, dar şi ca flux se evaluează prin valoarea schimburilor de bunuri economice şi
prin lichiditate monetară.
Cererea de monedă reprezintă cererea de active monetare – active care îndeplinesc funcţiile banilor – la un
moment dat, ca stoc, şi în medie într-un orizont de timp, ca flux.
Cererea de monedă provine de la: întreprinderi în scopul finanţării activităţii economice, trezorerie (tezaur)
pentru acoperirea deficitului bugetului de stat, de la bănci şi alte instituţii financiar – monetare şi de la populaţie.
Există două teorii cu privire la cauzele cererii de monedă:
 teoria şcolii clasice;
 teoria keynesistă.

Corespunzător concepţiei clasice cererea de monedă în termeni reali este proporţională cu volumul total al
schimburilor intermediate de monedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a banilor.

P *Y
M  M = masa monetară;
v P = preţul mediu al bunurilor economice;
Pcb = 1/P; Y = cantitatea de bunuri materiale şi servicii supuse vânzării;
PCM = M/P. V = viteza de rotaţie a banilor;
Pcb = puterea de cumpărare a unei unităţi monetare;
PCM = puterea de cumpărare a întregii mase monetare.
 Cererea de monedă depinde de amploarea creditului de consum respectiv de vânzările pe credit şi
de plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada respectivă.

( PY  C  S )
M M = masa monetară;
v
P = preţul mediu al bunurilor economice;
Y = cantitatea de bunuri materiale şi servicii supuse vânzării;
V = viteza de rotaţie a banilor;
C = valoarea mărfurilor luate pe credit;
S = plăţi ajunse la scadenţă.
Concepţia keynesistă apreciază că pe lângă aceste elemente care formează motivul tranzacţional,
cererea de monedă depinde de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate a masei
monetare relevă raportul dintre mărimea medie a masei monetare şi mărimea tranzacţiilor economice
intermediate de monedă.
Înclinaţia spre lichiditate se bazează pe mai multe mobiluri concrete:
- mobilul venitului - înclinația populației de a păstra o parte de venit sub forma de rezerve
pentru a efectua cheltuieli anticipate pe termen scurt.
- mobilul afacerii- înclinația populației de a păstra bani pentru a efectua plasamente profitabile
în viitor.
- mobilul prudenţei;- înclinația populației de a pune de-o parte bani pentru situații neprevăzute.
- mobilul speculaţiei - plasarea economiilor în bani lichizi în loc de active financiare pe
termen lung.
 Având în vedere aceste mobiluri J. M. Keynes a creat o funcţie constantă a cererii de monedă:
L = L1 + L2
 L1 – reflectă primele trei mobiluri ( venitului, afacerii și prudenței) şi se modifică odată cu modificarea
produsului şi venitului naţional;
 L2 – reflectă cererea de monedă pentru obiective speculative, iar dimensiunea ei se află în
relaţie inversă cu nivelul ratei dobânzii;

d’ O0
d1’

d0’

d2’
Co

M1 M0 M2 Q
Figura 1.2. Modificarea cererii de monedă funcţie de
evoluţia ratei dobânzii
 I.7. OFERTA DE MONEDĂ. MULTIPLICATORUL MONETAR

Oferta de monedă reprezintă punerea în circulaţie de monedă nouă de către instituţiile specializate. Oferta
îşi manifestă existenţa când resursele monetare ies din depozitele băncilor de emisiune sau al altor instituţii
emitente şi încetează să existe atunci când resursele respective se întorc în depozitele emitentului.

Ofertanţii de monedă sunt cei care creează moneda, cât şi cei care economisesc înregistrând temporar
resurse monetare suplimentare peste nevoile proprii curente.
În sistemul monetar curent ofertanţii de masă monetară sunt:
- Banca Centrală;
- Băncile comerciale.

Cauzele care determină creşterea ofertei de monedă sunt:

- creşterea volumului valoric a bunurilor supuse vânzării;
- acoperirea deficitului bugetului de stat;
- scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
- convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională;
- retragerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă de anumiţi agenţi economici.

Mijloace folosite pentru creşterea masei monetare:

 acordarea de credite de către orice bancă;
 emisiunea monetară realizată de Banca Centrală;
 reducerea rezervei obligatorii instituită de Banca Naţională;
 realizarea schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe moneda naţională.
 Curba ofertei de monedă este în funcţie de rata dobânzii - când oferta de monedă creşte, rata
dobânzii scade, când oferta de monedă scade, rata dobânzii creşte.
De asemenea când rata dobânzii creşte oferta de monedă creşte, iar când rata dobânzii scade oferta
de monedă scade.

d’ O0

d1 '

d0 '
d2 '
C0

M1 M0 M2 Q

Figura 1.3. Modificarea ofertei de monedă funcţie de

evoluţia ratei dobânzii
 Multiplicatorul monetar

Multiplicatorul monetar este coeficientul care arată că moneda creată de banca comercială este un
efect multiplu al rezervei iniţiale de numerar depusă la bancă. Acesta se mai numeşte şi multiplicator al
monedei scripturale şi se calculează astfel:

1
M  * R0
r

M = Cantitatea de monedă creată;

r = rata rezervelor obligatorii instituită de Banca Naţională;

R0 = rezerva iniţială.
I.8. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE

Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’), cantitatea de
monedă oferită (M0) este egală cu cea cerută (L).

d’
O
O – curba ofertei de monedă;
C – curba cererii de monedă;
E d’ – rata dobânzii;
d0’

Qm0 Qm
Fig. 1.4. Echilibrul pieţei monetare
 Creşterea cererii de monedă, la o ofertă dată, are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe
piaţă, cât şi creşterea ratei dobânzii.
Dacă angajamentele de plată se fac cu o frecvenţă mai mică (încetinirea vitezei de rotaţie), atunci
cererea de monedă va creşte, ca şi oferta de altfel.

d’
O0

d’1

d’0

C1>C0
C0

Qm0 Qm1 Qm

Fig. 1.5. Modificarea echilibrului pieţii monetare

ca urmare a sporirii cererii de monedă
 O scădere a cererii de monedă, la o ofertă dată, are ca efect o scădere a cantităţii de monedă şi a
ratei dobânzii.

d’
O0

d’0

d’2

C0
C2<C0

Qm2 Qm0 Qm

Fig. 1.6. Modificarea echilibrului pieţii monetare

ca urmare a diminuării cererii de monedă
 Creşterea ofertei de monedă, la o cerere dată, conduce la scăderea ratei dobânzii şi la
creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit
decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta din urmă stimulând cererea de monedă .

d’
O0

O1>O0

d’0

d’1

C0

Qm0 Qm1 Qm

Fig. 1.7. Modificarea echilibrului pieţii monetare

în condiţiile în care oferta de monedă creşte
 Scăderea ofertei de monedă, la o cerere dată, conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea
cantităţii de monedă tranzacţionată. Cauza creşterii ratei dobânzii este existenţa unei penurii de monedă la o
rată scăzută a dobânzii, penurie ce exercită presiuni în sensul majorării ratei dobânzii .

d’ O2<O0
O0

d’2

d’0

C0

Qm2 Qm0 Qm

Fig. 1.8. Modificarea echilibrului pe piaţa monetară în condiţiile

în care oferta de monedă scade.