Sunteți pe pagina 1din 23

Studiu de caz

CRITICISMUL JUNIMIST
Cuprins:
 Junimea;
 Date bibliografice:
 Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
  “O cercetare critică asupra poieziei române de
la 1867”;
  “Comediille d-lui Caragiale” (1885);
 “Eminescu şi poeziile lui”;

 “Beţia de cuvinte” (1873);
II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent;
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne”;
~ JUNIMEA ~
„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863
din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu
cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.
Scopul iniţial a fost sa urmăreasca educarea gustului publicului,
unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.
În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite
şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate
în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.
Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut
câteva etape:
►Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat
principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul
polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru
literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea
alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari.
►A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu
desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei
la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se
afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza
română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi
Ion Luca Caragiale. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii
vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică
într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
►A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană
deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare”
şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter
preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si
filozofice.
Sediul “Junimea” din Iasi

“Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de


formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei
sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea
canoanelor în artă.”
(Tudor Vianu)
Petre Carp
Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la
Iaşi dintr-o veche familie boierească amintită de
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
A absolvit gimnaziul la Berlin (1850)
urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din
cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine
la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii
Junimea (primăvara anului 1864).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca
unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din
acea perioadă.
A fost ales în numeroase rânduri deputat şi
senator în Parlamentul României, iar după
plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie
1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din
judeţul Iaşi.
Vasile Pogor
Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d.
20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi), fiu al
comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez, a fost
om politic, publicist şi poet român, care a
îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de
primar al municipiului Iaşi.
A studiat la pensionul Malgouverne din
oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a
continuat studiile secundare, apoi cele juridice
la Paris.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii
societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri
literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în
proză şi traduceri. A tradus din Horaţiu, Goethe
, Hugo, Gauthier, Baudelaire.
Puţinele sale poezii originale (Pastelul
unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri,
Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de
prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.
Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi (s-a născut la 31
decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din
viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la
Bucureşti) a fost scriitor român, fiul lui
Costache Negruzzi.
Şi-a făcut studiile în Germania. A
fost profesor la Facultatea de drept din
Iaşi şi preşedinte al Academiei Române.
Membru fondator al societăţii Junimea a
condus timp de peste 28 de ani revista
Convorbiri literare.
Selecţie lucrări:
►“Mihai Vereanu”, roman, 1873;
►“Copii de pe natură”, portrete
satirice în proză şi versuri, 1874;
►“Hatmanul Baltag”, operă bufă în
colaborare cu I.L.Caragiale, 1884;
►“Amintiri din <Junimea> “,
memorii, 1921.
Theodor Rosetti
Theodor Rosetti (născut în 5 mai 1837 la
Iaşi şi a decedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti) a
fost un publicist şi om politic român,
academician, licentiat în drept, prim-ministru al
României în perioada 1888-1889.
După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut
carieră în magistratură, a fost prefect de Vaslui,
ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri
(1888-1889), guvernator al Băncii Naţionale,
membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la
Haga.
A fost totodată fondator al „Junimii“, autor
de eseuri apărute în „Convorbiri literare“,
membru de onoare al Academiei Române.
Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu s-a născut la
Craiova, la 15 februarie 1840.
Acesta a fost academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a
României sfârşitului secolului al XIX-lea şi
începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor
fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra
de fundament" pe care s-au construit operele
lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi
Ioan Slavici.
S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind
înmormântat la cimitirul Bellu din
Bucureşti.
Titu Maiorescu a avut un rol
definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”
impunându-se ca adevăratul lui
conducător, iar în cadrul epocii drept
îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale
spiritului critic maiorescian sunt
numeroase: limba română, literatura,
cultura, estetica, filozofia. Studiile sale
sunt de o importanţă majoră pentru
literatura română:
►„O cercetare critică asupra
prozei române de la 1867 ”;
►„Comediile domnului I.L.
Caragiale” (1885);
►„Direcţia nouă în poezia şi proza
română” (1872);
►„Asupra poeziei noastre
populare”
►„Poeţi şi critici”;
►„Eminescu şi poeziile lui”;
Salonul “Junimii”

-piese din mobilierul lui


Titu Maiorescu
I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic
şi limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată pe toata
întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material
de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-
sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt
destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin
cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o
adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către
abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de
sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin
abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a
personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor.
Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei
distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product
al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi
cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.
2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885)
Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în
care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu,
după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la
1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere
estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în
acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare.
În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi
realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa
noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot
aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din
partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor
din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din
alte literaturi străine”.
Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din
societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si
Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi
tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”
3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În parte a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este
că„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a
unui
prototip nerealizabil”.
4) “Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează
discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma
opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu
Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu
naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin,
care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele
patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere,
precum însumi am văzut.
II. Istoria literaturii române de
la origini până în prezent
„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”
este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii
române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur
volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George
Călinescu.
La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când,
impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului:
„Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo
pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un
monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!
Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a
scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om
eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi
literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate
critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un
remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare
valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o
istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în
cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii
române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale
unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau să recitească mai
multe mii de cărţi. Ele contribuie mai bine la configurarea artistului care
a vrut sa extragă dintr-însele savoarea estetică.
Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum
gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi,
maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele
investigaţiei sale. Arta criticului este în fond aceea de insidioasă
comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-o, chiar
dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării,
vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se
realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul.
Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în
„Aspecte literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o
operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs
spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în configuraţia lui
particulară, chiar dacă supară principii ori canoane prestabilite.
III. Junimea în „Istoria
literaturii române
moderne”
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins,
istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent
opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care
îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi
că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta,
„Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei
Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut
după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite.
”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale
dar şi socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine
poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale
junimismului:
A. Spiritul filosofic;
B. Spiritul oratoric;
C. Ironia;
D. Spiritul critic;
E. Gustul pentru clasic şi academic.
Va multumim
pentru atentie‼

S-ar putea să vă placă și