Sunteți pe pagina 1din 41

Cursurile 9,10,11,12

Provocări
la nivelul teoriei integrării europene
 Una din cauzele importante ale neîncrederii
permanente care îngreunează diagnosticarea
crizei şi fomularea soluţiilor reparatorii, este
incomprehensiunea lor filozofică dintre statele
europene.
 Este vorba, mai precis, despre o dispută
ideologică franco-germană, care îşi are
rădăcinile în moştenirea politico-instituţională
a celui de-al doilea război mondial.
 Avem de a face cu o croială societală diferită
în Nordul respectiv Sudul Europei.
 Focalizarea asupra fundamentelor legale, morale şi politice ale piețelor libere, sub
forma unor reguli însuşite şi interiorizate de toată lumea;
 Accent puternic pe responsabilitate şi pe răspundere (accountability);
 Preocupare cu privire la hazardul moral generat de activitatea creditorului de
ultimă instanţă (bancă centrală, guvern, organism internaţional etc.);
 Preocupare pentru faptul că activitatea de creditor de ultimă instanţă a băncii
centrale poate să deturneze sau să altereze deciziile de politică monetară;
 Convingerea că sunt necesare reguli ferme sau constrângătoare pentru a proteja
politica monetară de dominația fiscală;
 Urmărirea riguroasă a datoriei publice şi a plafoanelor stabilite pentru aceasta;
 Creşterea economică nu se poate obţine prin pomparea suplimentară de monedă
sau de resurse financiare, ci prin reforme structurale;
 Credinţa că virtutea – sau austeritatea – de azi va fi răsplătită printr-o recompensă
în viitor;
 Excedentul balanţei comerciale este un indiciu al competitivității şi un semnal al
sănătăţii şi forţei economice a unei ţări;
 Convingerea că sunt preferabile cursurile de schimb flexibile (flotante);
 Regulile ar trebui să fie supuse controlului politic şi pot fi renegociate;
 Managementul crizelor solicită un răspuns flexibil;
 A limita capacitatea guvernului de a acționa şi de a se împrumuta este
nedemocratic şi contraproductiv;
 Politica monetară trebuie utilizată pentru atingerea unor obiective mai generale
decât cel al stabilității preţurilor, cum ar fi, de exemplu, stimularea creşterii
economice;
 Țările care înregistrează balanţe comerciale excedentare trebuie să contribuie şi
ele la reajustare;
 Deoarece nu există un o singură stare de echilibru economic, ci sunt posibile
echilibre multiple, alegerea unei traiectorii dezagreabile prin prisma prezentului
poate perpetua obstacolele în calea creşterii economice, mai degrabă decât să le
înlăture;
 Virtutea din prezent se auto-contrazice şi duce la auto-înfrângere;
 Exporturile prea mari nu sunt un semn la tăriei, ci o indicaţie a aplicării
principului mercantilist al păcălirii vecinului (beggar-thy-neighbour);
 Sistemul monetar internațional ar trebui să fie multipolar;
 piaţă versus etatism,
 reguli versus discreţionarism,
 creştere economică prin reforme structurale
versus creştere economică prin artificii monetar-
fiscale,
 respectarea contractelor versus hazard moral,
 virtute actuală răsplătită în viitor versus virtute
gratuită,
 competitivitate externă ca rezultat al eficienței
versus competitivitate externă ca rezultat al
subminării competitorilor etc.
 Ostilitatea dintre oameni ar înceta dacă toți am fi la
fel;
 Datorită numărului mare de tranzacții care au loc între
actori economici apar unele presiuni care îi împiedică
pe aceștia să acționeze inamical;
 Un sistem internațional integrat permite controlarea
violenței de către un grup ales sau desemnat de către
sistem;
 Indivizii care cooperează într-un domeniu restrâns,
non-ideologic,necentralizat sunt capabili să
construiască, în decursul timpului, modele de
cooperare care vor facilita depășirea aspectelor
conflictuale care sunt însă de interes comun.
 Deutch definește integrarea ca pe un proces de „
obținere a unui simț al comunității și al instituțiilor
care pot asigura o schimbare dependentă și liniștită„;
 Ernst Hass percepe tipul ideal de comunitate politică
ca fiind unul în care „ există limitări în ceea ce privește
violența conflictului în cadrul grupului„;
 J.S. Nye susține că „ una dintre funcțiile organizării la
nivel regional este asigurarea mijloacelor pentru a
controla conflictele intraregionale„;
 Robert Angell (un autor acre a studiat participarea
transnațională) susținea că „ interacțiunea care se
obține prin participarea la structuri regionale de
integrare ar putea conduce la obținerea idealului păcii
mondiale„.
 De natură lingvistică;
 De natură religioasă;
 De natură culturală;
 De natură politică;
 De natură economică.
 Axele transformărilor postbelice
◦ O perioadă de pace și stabilitate;
◦ O Agendă a problemelor sensibile și în continuă
redefinire;
◦ Schimbarea canalelor și a proceselor prin care
interacționează statele.
 Explicarea transformărilor
◦ Schimbarea circumstanțelor
◦ Rolul evoluțiilor care au avut loc în alte regiuni
◦ Poziția diferită a statelor vestice
 Unele dileme
Ce au în comun europenii?
Ce îi desparte pe europeni?
 Factorii politici
◦ Contracararea înclinației spre naționalism
◦ Noua hartă politică a Europei postbelice
◦ Redefinirea echilibrelor internaționale de
putere
◦ Problema germană
 Factorii economici
◦ Accentuarea interdependențelor la nivel
global
◦ Adâncirea interdependențelor la nivel
european
◦ Numeroase considerente de natură
națională
 Cu privire la acest interesant subiect de drept
internațional public se pot avea în vedere
următoarele unghiuri de abordare:
◦ Abordarea UE prin raportarea sa la statele naționale și
la organizațiile internaționale interguvernamentale;
◦ Teoretizarea bazată pe natura procesului de integrare
(ca proces sau ca stare de fapt);
◦ Concentrarea asupra abordării conceptuale vizând
aspectele specifice ale funcționării grupării
integraționiste (analiza politicilor sectoriale sau a
procesului decizional)
 Nu a existat o preocupare explicită pentru
definirea clară a caracterului politic al
grupării;
 Gruparea integraționistă europeană s-a
aflat într-un permanent proces de
transformare;
 Integrarea europeană este un proces
complex și multivalent;
 Într-un anumit fel, UE este un subiect de
drept internațional unic în felul său.

 Teritorialitatea;
 Suveranitatea;
 Legitimitatea;
 Monopolul asupra proceselor de guvernare.
 UE este mai avansată și mai sofisticată din
punct de vedere instituțional și reglementar;
 Nici o OIG nu dispune de ceva similar cu UE în
planul responsabilităților de natură sectorială;
 Depășind sfera interguvernamentală, UE a
avansat în direcția încorporării unor
dimensiuni supranaționale la nivel structural
și funcțional.
Marile teorii Teoriile mediane

Tipul de Teorii dinamice: Teorii statice:


teorie studiază factorii studiază natura
care au condus la organizaţiei/
apariţia procesului sistemului politic
Provenienţa Ştiinţa relaţiilor Domeniul ştiinţelor
internaţionale politice
Teoriile Neofuncţionalismul Teoriile guvernării
Intergvernamentalis Guvernarea pe mai
mul multe niveluri
Interguvernamentali Teoriile reţelelor
smul liberal Teoriile
instituţionale
 Integrarea va începe în sectoare din “zona
low politics” care trebuie să fie strategice
d.p.v. Economic;
 Se va crea o “înaltă autoritate” care să
supravegheze procesul de
integrare(tehnocraţi)
 Integrarea unor sectoare va crea presiuni
pentru integrarea altor sectoare;
 Grupurile naţionale de interese îşi vor orienta
loialitatea şi acţiunile de lobby către noul
centru de decizie,
 Creşte complexitatea reglementărilor şi devin
necesare arhitecturi instituţionale comune;
 La început integrarea politică are un rol
secundar.
 Suveranitatea aparţine statului-naţiune, chiar
dacă acesta optează să o exercite în comun la
nivel european;
 Actorii supranaţionali vor avea mai puţină
importanţă decât guvernele naţionale atunci
când se decide viitorul grupării;
 Integrarea economică nu conduce automat la
cea politică conform schemei
neofuncţionaliste
 Vor trebui să prevaleze dimensiunile politice
şi interesul naţional;
 Identitatea şi loialitatea naţională nu sunt
foarte predispuse la schimbare.
 Integrarea europeană poate fi explicată conform
preceptelor teoriei formării preferinţelor naţionale
(partea cererii) la confluenţă cu negocierea strategică
dintre state (partea ofertei);
 Statele intră voluntar în acest proces;
 Negocierea are la bază informaţie completă;
 Costurile de tranzacţie ale procesului negociativ sunt
relativ reduse;
 Rolul instituţiilor este unul ridicat şi se rezumă la cel
de facilitatori ai negocierii;
 Unele politici sectoriale se pot negocia mai bine la
nivel plurinaţional decât naţional;
 Actorii de bază rămân elitele guvernamentale iar
motivaţia integrării este păstrarea capacităţii
executive naţionale nu eroziunea acesteia;
 Este posibilă “capcana deciziilor comune”.
Neofuncţiona Interguverna Interguverna
lismul mentalismul mentalismul
liberal

Actorii Actorii Statele Statele şi


principali neguvername actorii interni
ntali

Forţa economia politica Politica şi


conducătoare economia

Mecanismul Procesul de Negocierea Negocierea


de bază spill-over dintre state dintre elite
 Identificarea măsurilor de politică sectorială şi
macroeconomică generală este partajată la
diverse niveluri de decizie;
 Guvernele naţionale menţin un rol decizional
important dar controlul se delocalizează la
nivel supranaţional;
 Suveranitatea naţională individuală se diluează
în acest proces decizional colectiv şi
instituţiile supranaţionale au un rol autonom
care nu derivă din cel de reprezentanţi ai
guvernelor naţionale;
 Apar anumite pierderi de control în procesul
decizional ca urmare a majorităţii calificate.
 Sunt arene în care decidenţii şi grupurile de
interese se reuneasc pentru a media
diferenţele şi a găsi soluţii;
 Se centrează pe poceduri informale;
 Pentru a determina tipul de reţea se pot
utiliza ca variabile de bază: stabilitatea
participării; impermeabilitatea reţelei şi
independenţa din punctul de vedere al
resurselor;
 În funcţie de măsura în care se regăsesc cele
trei variabile, distingem între: comunităţile
sectoriale şi reţelele specifice;
 Puterea este partajată între instituţii decizionale centrale şi
regionale;
 Natura acestei diviziuni este specificată şi protejată prin
documente constituţionale;
 Diviziunea responsabilităţilor este echilibrată între niveluri;
 Această partajare, în vremurile moderne, nu poate fi rigidă;
 Deşi conţinutul diviziunii poate varia, unele sfere ale politicii
publice sunt, în principal, în responsabilitatea nivelului central
care poate conferi identitate, coerenţă şi protecţie.
 Echilibrul politic rămâne în continuare în favoarea statelor
membre;
 Acele sfere ale politicilor sectoriale care, în cazul sistemelor
federale convenţionale revin organismelor centrale, în UE sunt de
competenţa autorităţilor naţionale;
 Autorităţile centrale nu au capacitatea de a folosi “mijloace
violente dar legitime” pe teritoriul UE.
 William Riker susținea că „ nevoia de a avea mijloacele
de apărare împotriva unui inamic puternic reprezintă
liantul federațiilor„.
 În perioada postbelică țările europene nu s-au mai
confruntat cu o acută amenințare externă dar a rămas
amenințătoare cea internă;
 Sprijinul politic pentru UE a scăzut semnificativ în
ultimele decenii (îndeosebi după Maastricht) în țările
care au fost pionierii integrării;
 A devenit necesar să se studieze toate dimensiunile
federalismului (cele orizontale dar și cele verticale);
 Deși aparțin aceleiași federații, statele nu sunt egale în
drepturi și mai ales în obligații;

 De la mijlocul anilor 60 și până în 1986 a funcționat
Compromisul de la Luxembourg;
 Actul Unic Vest-European;
 Tratatul de la Maastricht;
 Alte versiuni ale Tratatelor;
 Participarea la o federație costă;
 Sunt unele distincții între modurile de adoptare a
deciziilor: cel legislativ și cel administrativ;
 Integrarea europeană trebuie studiată ca un
proces complex şi nu ca un inventar de etape
mai mult sau mai puţin interdependente;
 Integrarea europeană a fost, în mare măsură, un
fenomen cu pronunţată tentă politico-
ideologică, nefiind ghidată de minuţioase
calcule economice care să evidenţieze distinct
costurile şi beneficiile unui astfel de proces;
 Primul pas articulat în direcţia integrării de tip
modern a fost făcut în 1944 prin crearea
Benelux.
 În 1951 prin Tratatul de la Paris s-a lansat
CECO, care a avut la bază, cu precădere,
determinanţi politici. Tratatul viza în
principal:
Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi
oţelului;
O înaltă Autoritate avea ca sarcină principală, să
stabilească preţuri minime, cote naţionale de
producţie şi să întărească legislaţia în domeniul
concurenţei;
CECO a presupus o coordonare a proceselor
investiţionale, eliminarea taxelor vamale şi a
altor bariere cu efect echivalent, precum şi
armonizarea măsurilor de stimulare a producţiei;
 Între ţările fondatoare ale CECO s-a negociat o
Comunitate europeană pentru apărare şi o
Comunitate politică;
 În 1955 s-au elaborat proiectele privind crearea unei
Pieţe Comune compuse din CEE şi EURATOM, care s-a
consacrat în 1957 prin semnarea tratatelor
constitutive la Roma;
 La început cele trei Comunităţi au avut arhitecturi
instituţionale separate, dar începând cu anul 1967,
printr-un tratat de fuziune instituţională, s-a ajuns la
un singur Consiliu, Parlament, Comisie Executivă,
Curte de Justiţie, constituind ceea ce s-a numit
Comunităţile Europene, devenite, prin Tratatul de la
Maastricht –Uniunea Europeană.
 Eliminarea completă dar treptată a taxelor
vamale de import şi export la produsele
industriale şi agricole;
 Eliminarea treptată a restricţiilor cantitative şi
a altor bariere cu efect echivalent;
 Instituirea unui sistem unitar de impozite
interne indirecte;
 Adoptarea unui tarif vamal comun şi a unei
legislaţii vamale unitare;
 Armonizarea reglementărilor cu privire la
concurenţă la nivelul întregului spaţiu
integrat;
 1973 – CE se extind prin aderarea Marii Britanii,
Danemarcei şi Irlandei;
 1981- aderă Grecia;
 1986 – CE se lărgeşte spre sud prin aderarea Spaniei
şi a Portugaliei;
 1987 – intră în vigoare, după ratificare, Actul Unic
European care pune bazele Pieţei Unice Interne a
“celor patru libertăţi”;
 1993- intră în vigoare TUE;
 1995- aderă Austria, Finlanda şi Suedia;
 1 mai 2004 – UE se extinde cu încă 10 membrii.
1. În momentele de recesiune economică,
Comisia a avut rolul principal în păstrarea
înclinaţiei spre adâncirea integrării;
2. Comisia a rezistat tentaţiei de a exacerba
rolul reglementărilor comunitare peste limita
de acceptabilitate a guvernelor
naţionale;Acest comportament s-a tradus în:
 Obţinerea parteneriatului companiilor cu privire la
calendarul acţiunilor întreprinse;
 Obţinerea acordului tuturor ţărilor membre cu
privire la toate componentele programelor lansate;
 Refuzul de a da o anumită ordine de prioritate
unor obiective,
 Evaluarea atentă a dimensiunii bugetare a
obiectivelor şi a aspectelor sensibile;
3. Cea mai mare atracţie gravitaţională, UE a exercitat-o
iniţial asupra ţărilor membre ale AELS pentru ca
ulterior aceeaşi atracţie să fie exercitată faţă ŢECE;
4. Tratatul de la Maastricht a adăugat la dimensiunea
economică –o dimensiune referitoare la AIJ şi la PESC(
la nivel interguvernamental) consacrând însă
“geometria variabilă”
5. Integrarea europeană se va adânci, îşi va lărgi arealul
geografic şi va reuşi pentru că arhitecţii săi s-au
dovedit realişti când au stabilit ce şi când se va
realiza;
6. În tot procesul de integrare au prevalat compromisul şi
pragmatismul şi, deşi maximizarea bunăstării a fost o
condiţie esenţială, artizanii integrării au operat
deseori cu “optimul de gradul doi” evitând stagnarea
sau regresul procesului.
 În 1985 , CE avea în dezbatere un plan foarte
ambiţios – definitivarea pieţei unice europene;
 S-a semnat AUE adoptat în iunie 1985, ratificat de
cele 12 ţări membre în perioada 1986-1987, şi intrat
în vigoare la 1 iulie 1987.
 Un economist francez avertiza că războiul declanşat
de SUA şi apoi Japonia contra Europei “nu se dă cu
dolari, cu petrol, cu tone de oţel sau cu maşini
moderne, ci cu imaginaţie creatoare şi cu talent
managerial”;
 Deşi se realizase uniunea vamală, construcţia
integrativă pierdea din dinamism, iar obiectivele
privind realizarea UEM se aflau departe,
 Integrarea industrială, cea economică în general şi nu
doar cea comercială se împiedica de barierele fizice ,
tehnice şi fiscale;
 Actul Unic introduce noţiunea de “spaţiu fără
frontiere” concept mai larg decât cel de “piaţă
comună”;
 Se preconiza realizarea până în anul 1992, a
unei “mari pieţe interne ca element central al
unei strategii de relansare a construcţiei
europene”;
 Obiectivul creării PUI depăşea limitele
“economicului” vizând şi dezvoltarea unui
sentiment al europenilor că aparţin aceluiaşi
ansamblu în interiorul căruia vor putea circula
liber, fără formalităţi, vor putea studia şi
munci acolo unde îşi doresc;
 Trecerea la majoritatea calificată în procesul de
adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului
ministerial;
 Coeziunea economică –crearea condiţiilor ca
fiecare membru să depună eforturi de a-şi conduce
politica economică într-un mod convergent cu cele ale
partenerilor, contând pe sprijin din partea
organismelor comunitare;
 Armonizarea politicilor sociale –posibilitatea
organelor comunitare de a adopta şi implementa
reglementări în domeniul social, vizând armonizarea
condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din
ţările membre;
 Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare
tehnoloică – ale statelor membre cu sprijin multilateral
comunitar, inclusiv financiar;
 Cooperarea monetară;
 Sporirea competenţelor Parlamentului European; - ales
prin vot universal direct care primeşte puterea de a
amenda deciziile adoptate cu majoritate calificată;
 Consolidarea rolului executiv al Comisiei;
 Libera circulaţie a capitalurilor, forţei de muncă,
bunurilor şi serviciilor,
 Înlăturarea controalelor la frontierele interne ale
comunităţilor;
 Armonizarea ratelor TVA;
 Recunoaşterea reciprocă a atandardelor şi a procedurilor
de certificare a calităţii,
 Dreptul de reşedinţă fără deţinerea obliatorie a unui loc
de muncă.
 Politică comercială autentic comună;
 Control comunitar asupra PC;
 Fonduri structurale sporite;
 Majoritate calificată în Consiliu.
 A presupus în primul rând suprimarea
frontierelor vamale interne; acest proces s-a
realizat în două etape:
Introducerea DAU care simplifica semnificativ
procedurile vamale;Adoptarea unui sistem unic de
clasificare a mărfurilor în cadrul grupării;
Eliminarea formalităţilor şi a controlului vamal la
frontierele intracomunitare; controlul sanitar-
veterinar a fost menţinut o vreme,cu titlu de
excepţie, fiind înlocuit cu controlul la locul de
producţie şi la cel de comercializare;
 În 1979, CEJ a generalizat principiul
recunoaşterii reciproce
 În timp CE a dezvoltat un proces de
uniformizare a normelor tehnice bazat pe 3
piloni:
Armonizarea reglementărilor naţionale care consta în
stabilirea unor standarde minime privind protecţia
sănătăţii şi a mediului;
Elaborarea unor norme şi standarde unice europene
de către organismele europene de standardizare;
Aplicarea generalizată a principiului recunoaşterii
reciproce pentru produsele pentru care nu s-au
adoptat standarde comune sau nu s-a produs
armonizarea normelor naţionale.
 În ce priveşte adoptarea unui sistem unitar de
impozite indirecte s-a decis:
Aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de
vânzări. Conform recomandării comisiei, pentru
toate operaţiunile, TVA trebuia facturat la
producător, respectiv în ţara de origine; erau
evidenţiate două situaţii particulare:
Dacă cumpărătorul unui produs este şi consumatorul final
atunci plata TVA se va face în ţara în care a fost achiziţionat
produsul;
Dacă cumpărătorul este o entitate supusă impozitului pe
cifra de afaceri, atunci acesta va plăti TVA existentă în ţara
în care produsul a fost achiziţionat, la cumpărare, iar când
produsul este revândut, entitatea respectivă va factura TVA,
la nivelul existent în ţara sa;
Limitarea nivelurilor de TVA la maxim două în
fiecare ţară (una normală şi una redusă);Comisia a
recomandat rate normale între 14-20% şi rate
reduse între 4-9%
 După 1989 a devenit operaţională scutirea de la plata
TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul,
regula fiind cea a plăţii TVA o singură dată către statul
care importă bunul;
 În 1993, Consiliul Ministerial a decis aplicarea
generalizată a principiului aplicării TVA la locul de
origine proces care urma să se realizeze în două etape în
perioada 1993-1997;
 Din 1997, se aplică generalizat principiul facturării la
locul de origine al produsului.
 În perioada de tranziţie a funcţionat un regim
al TVA care reglementa următoarele categorii
de tranzacţii:
Pentru vânzări între operatori supuşi plăţii TVA se
aplica principiul taxării la locul de destinaţie;
Pentru vânzări între actori care nu plăteau TVA
aceştia deveneau plătitori de TVA pentru
tranzacţiile transfrontaliere;
Persoanele fizice plăteau TVA la locul de
cumpărare;
În cazul achiziţiilor de autovehicole noi plata TVA se
facea la locul înmatriculării acestora.