Noţiuni generale ale economiei

Curs 1.
 Noţiuni generale ale economiei
Economia este o știință socială ce studiază producția și desfacerea,
comerțul și consumul de bunuri și servicii. Economia este știința ce studiază
modul alocării resurselor rare, cu utilizări multiple, în scopuri eficientizării
utilizării alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană,
economia este o știință socială. Obiectul de studiu al economiei definește
organizarea societăţii umane, pe care o cercetează, pentru a-i pune în
evidenţă conceptele şi legităţile care o caracterizează.

Economia se constituie într-un ansamblu coerent de cunoştinţe, care

reflectă relaţiilor economice, pentru a crea baza teoretică necesară celorlalte
ştiinţe economice şi politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală care
are drept conţinut teoria generală, menită să rezolve problemele privind ce,
cât, cum şi pentru cine să se producă în condiţiile unor resurse limitate şi
ale unor nevoi nelimitate.
Etimologia cuvântului „economie” a parcurs mai multe etape.
Conceptul de economie îşi are originea în gândirea filosofului
grec antic Aristotel şi în cuvintele greceşti:
OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege.
OIKONOMIA = lege, normă pentru casă, iar mai târziu se ajunge
la cuvântul ECONOMOS şi apoi ECONOMICS = ECONOMIE

Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază procesele

şi fenomenele economice, în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină (producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul), în vederea:
• stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate;
• punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare
eficientă a resurselor,
• motivării mobilurilor care îi animă pe agenţii economici către
activitatea desfăşurată (economică).
Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaţia noţiunilor,
conţinutul procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin
care fiecare dintre acestea se integrează în sistemul general al ştiinţei.
Legile juridice desemnează reguli de drept promulgate de autoritatea care reprezintă şi
guvernează o societate.
Legea economică stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi de
profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile
social-economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate
de forumurile democratice legiuitoare.
Legile urmăresc să pună în evidenţă raporturile şi relaţiile durabile între procese şi
fenomenele studiate.
Legile economice acţionează în contexte economico-sociale determinate. Din această
perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piaţă nu este de conceput fără
cunoaştere temeinică a legilor acesteia şi trebuie să se înceapă cu cunoaşterea lor.
Legislaţia economică reprezintă ansamblul normelor juridice, consfinţite prin acte, legi,
hotărâri şi decizii, prin care se reglementează, pe baza dreptului de proprietate,
structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi relaţiile dintre agenţii
economici cu privire la raporturile dintre producători şi consumatori, dintre vânzători şi
cumpărători, dintre debitori şi creditori. În condiţiile economiei de piaţă, Codul
Comercial constituie cadrul juridic fundamental al desfăşurării vieţii economice.
Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. Exprimă stimulul activităţii
omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea unei activităţi sau pentru
satisfacerea unor trebuinţe.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia relaţiilor reciproce
dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de compoziţie al mecanismului acestei
activităţi.
Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un sistem complex şi
multiplu. El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale grupului), generale (ale
societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu frecvenţe diferite), accidentale,
pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de acţiune), regionale şi naţionale.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă întotdeauna. Faptul că un
individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale, colective şi sociale permite ca între interese
să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.
În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei activităţi; apărarea de
către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea interesului general. Astfel, progresului
economic este reprezentat şi motivat de activitatea individului stimulată de interesul personal.
Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor economici formează comportamentul economic, în care se
manifestă în mod concret şi dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul general fenomene şi
procese economice specifice existente, dezirabile sau presupuse, reprezintă ceea ce numim teorie
economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice (concepte sau categorii economice), enunţuri sau
teze ierarhizate şi corelate între ele, precum şi din principii şi legi economice. Ansamblul teoriilor
economice constituie nucleul ştiinţei economice.
 Distingem două orientări economice antagoniste:
- cei care consideră că legile economice derivă dintr-un raţionament abstract, al
teoriilor şi al principiilor de lucru;
- cei care acceptă legile statistice, considerate drept legi/tendinţe, care permit să se
evidenţieze efectele economice ale evoluţiilor de lungă durată şi care pot fie relevate
prin analiză statistică.

Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care guvernează producţia şi
repartiţia bunurilor materiale şi a serviciilor în societatea omenească, pe diversele ei trepte
de dezvoltare. Totodată economia este o ştiinţă istorică, deoarece cercetează dezvoltarea
producţiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare, precum şi modul prin care
întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la progres tehnico-economic şi la
progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care se desfăşoară viaţa
economică în ţările cu economie de piaţă liberă. Ea studiază modul în care oamenii se
organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de societate
există mai multe nevoi decât resurse (factori de producţie) şi este necesar ca acestea să fie
alocate către cele mai eficiente utilizări.
Economia României este o economie de piață - conform Constituției din 1991. Conform
acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concurenței loiale.
În economia României acționează legea cererii și a ofertei. La baza acestui mecanism
funcțional, se află proprietatea privată, care este, și trebuie, protejată și garantată.
 FUNDAMENTELE ECONOMIEI
• Economia studiază alocarea resurselor rare.
• Economia studiază renunţările la care oamenii
sunt siliţi sa recurgă.
• Ce este costul de oportunitate.
• Ce înseamnă analiza marginala.
• Cum afectează stimulentele comportamentul
indivizilor.
• De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate fi
benefic pentru fiecare.
• Cum resursele sunt alocate de pieţe.
• Ce determina anumite evoluţii in economie
 PRINCIPIILE ECONOMIEI
Cum adopta indivizii decizii:
Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”
• Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din
resursele rare de care dispune.
• Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea
economica intr-un mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se
renunţa pentru a-l obţine.
• Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de
a folosi resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale

• Schimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

• Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Cum interacţionează indivizii:

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate

sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare

eficienta a resurselor.
• Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin deciziile
descentralizate ale unei multitudini de firme si gospodarii care
interacţionează pe pieţe pentru a dobândi bunuri si servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

• Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a exercita
controlul asupra resurselor rare.
• Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta
a resurselor.
• Externalizare: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din
jur.
• Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui
număr mic de agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra
preturilor pieţei.
Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei de a

produce bunuri şi servicii.
• Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de
muncă a unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulţi bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

• Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.

• Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe care
aceştia le întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor rare,
urmărind satisfacerea intereselor lor.
În literatura de specialitate se întâlnesc două optici în care ştiinţa economică descrie şi explică
sensul mişcării fenomenelor economice:

• teoria economică pozitivă – încearcă să explice procesele şi fenomenele economice în mod

obiectiv ştiinţific; enunţurile pozitive încearcă să descrie economia aşa cum este ea în
realitate şi fără prelucrări teoretizante care să-i mărească importanţa.
• teoria economică normativă – formulează recomandări bazate pe judecăţi de valoare ce
aparţin celui care le enunţă; enunţurile normative încearcă să descrie şi să prezinte starea
economică aşa cum ar trebui sau aşa cum se doreşte să fie ea în realitate.

Obiectul de studiu al economiei este economia societăţii umane pe care o cercetează pentru a-i
pune în evidenţă conceptele şi legităţile care o caracterizează. Economia se constituie într-un
ansamblu coerent de cunoştinţe care reflectă esenţa relaţiilor economice, pentru a crea baza
teoretică necesară celorlalte ştiinţe economice şi politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală
care are drept conţinut teoria generală, menită să rezolve problemele privind ce, cât, cum şi
pentru cine să se producă în condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi nelimitate.
Datorită particularităţilor obiectului său, economia poate fi:
• ştiinţă explicativă, deoarece evidenţiază esenţa fenomenelor;
• ştiinţă normativă, fiindcă arată cum trebuie să fie economia;
• ştiinţă socială, datorită faptului că studiază opţiunile generale ale producătorilor şi
consumatorilor;
• ştiinţă istorică, deoarece are în vedere evoluţia continuă a vieţii economice.

În cercetarea fenomenelor, ştiinţa economică analizează structura economiei contemporane pornind de la

mai multe niveluri de referinţă. Pe această bază, s-au conturat patru tendinţe (concepte) de analiză ale
economiei şi anume:
• microeconomia - este partea analizei economice care studiază fenomenele la nivelul unităţilor
economice (întreprinderi, instituţii, gospodării), punând accentul în principal pe comportamentul,
acţiunile şi deciziile producătorilor şi ale consumatorilor;
• mezoeconomia - se situează îndeosebi pe analiza fenomenelor la nivelul ramurilor, sectoarelor şi
zonelor economice;
• macroeconomia - analizează fenomenele şi procesele economice la scara economiei naţionale,
utilizând mărimi de referinţă agregate (produs şi venit naţional, masă monetară, oferta globală) şi
evidenţiind tot odată tendinţa de evoluţie a fenomenelor;
• mondoeconomia - studiază interrelaţiile dintre economiile naţionale, care reprezintă verigi primare
privite la scară planetară.

Analizele la nivel microeconomic şi macroeconomic reprezintă două metode fundamental distincte de

abordare ale relaţiilor economice.
Microeconomia cercetează şi analizează fenomenele care se localizează la nivelul unităţilor
economice, punând accent pe comportamentul individual al acesteia.
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de activităţi economice din cadrul unei
comunităţi (ţări), privite ca un conglomerat în unitatea lor, cu interdependenţă în procesele
similare care se desfăşoară la nivelul sectorului microeconomic.

Spre deosebire de microeconomie, macroeconomia analizează economia naţională în întregul ei

drept şi spaţiu de acţiune al legilor de manifestare a activităţilor, al faptelor, al deciziilor şi al
evoluţiilor economice, operând prioritar cu concepte macroeconomice, cu valori sau cu
indicatori agregat (producţie naţională, venit naţional, masă monetară).

Cei care realizează bunuri materiale şi servicii se numesc generic agenţi economici.

Agenţii economici reprezintă, în general, categoria specializată de indivizi producători sau

consumatori, care participă direct la piaţă, în vederea realizării unor schimburi bazate pe
bunurile economice tranzacţionate.
Agenţii economici sunt indivizi/grupări sau organizaţii profesionale individuale, care participă la
viaţa economică îndeplinind anumite roluri sau obligaţii, dispuşi şi în conformitate cu
participarea celorlalţi agenţi economici concurenţiali, dispun de factori de producţie, îi
utilizează, îi transformă şi îi comercializează (revând) sub o formă prelucrată. Gruparea mai
multor agenţi economici, generează corporaţii economice, care îmbracă forme şi caractere
profesionale, generând sectoare ale economiilor naţionale.
Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul cotidian, având numeroase
semnificaţii. Termen este folosit adesea cu înţelesul de subiect al activităţii economice
(homo-economicus) sau întreprinzător, identificat totodată cu elementul decizional asupra
naturii activităţii sau a formei ei de organizare şi cu proprietatea de centru de decizie
economică.

Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:

- au un patrimoniu propriu;
- pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie individuale sau colective);
-sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).

Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în cadrul unor
unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.

Libera iniţiativă este expresia libertăţii agenţilor economici de a poseda bunuri, de a utiliza, de a
dispune de ele şi de uzufructul lor.

Libera iniţiativă presupune:

• Libertatea agenţilor economici de a folosi cum cred de cuviinţă bunurile aflate în proprietatea
lor şi libertatea deplină în adoptarea deciziilor;
• Libertatea agenţilor economici de a-şi dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile lor, de a-şi
asuma riscul pentru tot ceea ce întreprind;
• Libera iniţiativă generată de proprietatea privată stimulează iniţiativă, responsabilitate,
competenţă şi competiţie în activitatea economică care are ca obiectiv motivaţional
maximizarea profitului;
• Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii particulare. În
ţările în care proprietatea particulară este depersonalizată şi înlocuită cu proprietatea
colectivă la nivelul întregii societăţi, libertatea de acţiune a agenţilor economici este eliminată,
iar rezultatele obţinute se caracterizează prin eficienţă economică foarte scăzută;
• Libera iniţiativă asigură sporirea eficienţei economice, afirmarea agenţilor economici capabili,
şi înlăturarea celor incompetenţi, asigurându-se în acest fel progresul economic al întregii
societăţi.

Preocuparea permanentă a oamenilor - de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor în

procesul satisfacerii nevoilor - a condus la formularea problemei fundamentale a economiei,
care poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile date la o serie de întrebări principale:
• ce şi cât se produce – înseamnă a preciza cât anume din fiecare bun urmează să se
producă cu resursele de care dispune societatea;
• cum se produce – reprezintă o alegere privind producătorul care le va obţine, tehnicile şi
tehnologiile care vor fi folosite pentru producerea cât mai eficientă a fiecărui bun pentru
care s-a optat;
• pentru cine se produce – înseamnă că societatea trebuie să cunoască modul şi criteriile
distribuirii bunurilor între membrii societăţii şi să cunoască cine vor fi beneficiarii
bunurilor create.
Activitatea economică - proces complex şi fundamental prin care se produc, se distribuie, se
schimbă şi se consumă bunurile materiale şi serviciile destinate satisfacerii nevoilor,
presupune acţiunea concretă a agenţilor economici în dubla lor calitate - de producători şi de
consumatori.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi juridice, care îndeplinesc roluri
şi funcţii bine determinate în cadrul diviziunii muncii şi acţionează ca subiecţi ai vieţii
economice. Noţiunea de agent economic este sinonimă cu cea de actor sau operator al vieţii
economice. Indiferent de termenul folosit, sensul este acelaşi, adică participant la viaţa
economică.

Întreprinderea ca verigă de bază a economiei de piaţă, este o unitate autonomă, tehnico-

productivă şi economico-financiară, în care se desfăşoară diferite genuri de activităţi:
industriale, agricole, de construcţii, transporturi etc.
Principalele funcţii ale întreprinderii sunt: funcţia de producţie, funcţia de cercetare-dezvoltare,
funcţia comercială, funcţia financiar-contabilă şi funcţia de personal.

Gruparea unităţilor economice pe sectoare de activitate instituţionalizate, permite realizarea

evidenţierii fluxurilor economice de producţie şi de capital dintre aceste sectoare de
activitate si oferă o imagine de ansamblu asupra economiei naţionale numite fluxuri
circulante ale venitului.

În sistemul de indicatori sintetici ai sistemului contabilităţii naţionale (SCN) se utilizează

următoarele grupe de agenţi economici agregaţi.
 Principalele instituţii, clase, categorii socio-umane reprezentative de
agenţi economici, după natura activităţii desfăşurate, grupate astfel:
• Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasi-societăţi care produc bunuri şi servicii
destinate pieţei, ale căror resurse provin din vânzarea producţiei. Aceste societăţi
cuprind toate unităţile care au ca funcţie principală, producerea de bunuri
economice şi prestarea de servicii în vederea vânzării acestora, cu scopul de a
obţine profit. Veniturile acestui agent economic se materializează din suma
veniturilor parțiale realizate la momentul plasamentelor de bunuri si servicii.
Ele pot fi: publice, private sau mixte, funcţie de raportul stabilit intre societate si
forma de proprietate ( cvasi-societate = aproape societate sau societate virtuala).

• Gospodăriile individuale ale populaţiei (menajele) şi colectivitățile – reprezintă

forme de manifestare a agentului economic care îndeplinesc în principal funcţia de
consumator de bunuri şi servicii nefinanciare. Veniturile (resursele) acestei
categorii sunt obținute în urma prestărilor de servicii către alte unități economice,
din remunerarea muncii (inclusiv avantaje în natură), pensiile, bursele, premiile, la
care se adaugă subvențiile, titlurilor de proprietate, venituri din proprietate sau din
industria casnică și alte categorii bănești nenominalizate. În cadrul gospodăriilor,
liderul manifestă reprezentanţă faţă de propria personalitatea juridică, iar
creşterea economică este remarcată prin realizări şi acumulări cantitative simple.
• Instituţiile de credit sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte,
care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici, adunând, transformând şi redistribuind disponibilităţile
financiare, asistând riscurile individuale şi colective (bănci, societăţi de
asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici, realizează o
activitate de orientare şi satisfacere a trebuinţelor factorului uman, în
conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea
acumulărilor percepute ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se
constituie din economii temporare sau la perioadă determinată existente
în societate şi care se concretizează în scopul redistribuirii acestuia spre
acei agenţi economici care necesită resurse financiare.

• Instituţiile financiare. Sunt unităţi instituţionale a căror funcţie principală

este de a finanţa agenţii economici şi ale căror resurse sunt formate din
fondurile băneşti atrase şi dobânzile încasate. Ele cuprind activitatea
băncilor, a CEC-ului, caselor de schimb valutar ş.a.m.d.

• Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale care

îndeplinesc funcția de asigurare, adică de transferare a riscurilor
individuale în riscuri colective. Aceasta forma de instituții se finanțează pe
baza încasărilor din primele de asigurare.
• Administraţiile – includ acele instituţii care, exercită funcţii de
redistribuire a veniturilor (avuţiilor) pe baza prestării unor servicii
non-marfare. Sunt organizaţii publice sau private care intervin
asupra întreprinderii şi/sau managementului individual astfel:

 Administrațiile publice sunt forme asociative de agenţii administrative şi centrale

de stat (învăţământ, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţă sanitară
publică) care produc servicii non-marfare si efectuează operații de redistribuire a
veniturilor si/sau a bogăției naționale. Administrațiile se finanțează din
vărsămintele obligatorii colectate de la celelalte instituții primite direct sau indirect
prin redistribuirea fondurilor circulante. Veniturile lor urmăresc ca încasările din
serviciile prestate să fie reorientate către populaţie;
 Administrațiile private sunt organizaţii fără scop lucrativ, care prestează servicii
nonprofit (fundaţii, asociaţii private sau profesionale) şi produc servicii nemarfare
pentru grupuri sau categorii particulare de gospodarii sau colectivități. Veniturile
lor se constituie pe baza contribuțiilor voluntare efectuate de gospodarii în calitate
de consumatori din veniturile proprietății individuale prin prelevări ale veniturilor
altor categorii de agenţi economici obţinute sub formă de subvenţii, sponsorizări,
ajutoare, burse şi premii.
• Liber profesioniştii sau libera iniţiativă se concretizează în dreptul agenţilor
economici de a se dezvolta, menţine sau a restrânge acţiunile lor, de a se
manifesta ca întreprinzători, consumându-şi cum doresc bunurile de care dispun,
inclusiv forţa proprie de muncă. Agentul economic liber profesionist participă
voluntar la tranzacţiile economice, asigurându-şi condiţiile funcţionării normale ale
economiei, pornind de la interesele şi posibilităţile fiecăruia. El devine atent la
semnalele pieţei şi îşi îndreaptă eforturile spre ceea ce este şi consideră ca fiind cu
adevărat necesar şi eficient vieţii economice. În aceasta categorie sunt incluşi
agenții economici care practică activități liberale: cercetătorii, artiştii, plasticienii,
creatorii, bijutierii, meseriaşii, oamenii cu activităţi libere. Veniturile acestei
categorii de agenți economici se înregistrează prin însumarea sumelor parțiale
realizate ocazional și încasările parțiale acumulate.

• Restul lumii sau străinătatea, reprezintă generic celelalte economii naţionale şi

unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni intră în
tranzacţii economice, sectoare economice de activitate care grupează unități
nerezidente ce fac operații economice cu unități instituționale rezidente. Sunt acei
agenţi economici, constituit din celelalte sectoare ale economiei naţionale şi
unităţile lor autonome nerezidente, cu care agenţii economici naţionali sau interni
autohtoni, intră în relaţii economice, efectuând tranzacţii care leagă economia
naţională de restul lumii. Veniturile acestora se realizează prioritar din activităţi
economico comerciale şi de import-export.
Noţiuni generale ale economiei

Producţia de bunuri şi servicii nu constituie un scop în sine, ci se subordonează satisfacerii trebuinţelor.

Astfel, nu se poate ignora finalitatea, utilizarea şi valoarea studiului desfăşurat. Din punct de vedere
economic, cercetarea economică are în obiectiv modelul graţie căruia se asigură, se combină şi se
utilizează, factorii de producţie, productivitatea, costurile de producţie, nivelul preţurilor şi eficienţa
proceselor de producţie.

Sub aspect tehnic, economistul are în vedere, prioritar, calitatea şi structura raporturilor de producţie,
ale tehnicii şi tehnologiilor avansate, cu implicaţiile acestora asupra ramurilor participante şi
caracterizează parametrii de eficienţă economică.
Social, economistul analizează sistemul relaţiilor economico-sociale în care se desfăşoară producţia,
studiind condiţiile de muncă, nivelul calităţii, salarizarea şi motivaţia activităţii depuse (munca).
Juridic, economia nu poate face abstracţie de normele şi normativele juridice care reglementează
activitatea agenţilor economici, atât în interiorul producţiei, cât şi în afara acesteia, în principal pe piaţă
şi în raport cu terţii.

Nici ştiinţele juridice nu pot omite faptul că, pentru a determina normele activităţii economice, este
necesară cunoaşterea proceselor economice avute în vedere la nivelul detaliilor tehnice şi funcţionale.
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură care stabileşte şi pune în evidenţă necesitatea şi
utilitatea pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct sau indirect, la activitatea
economică, indiferent de motivaţia că factorul uman lucrativ are pregătire inginerească, juridică,
matematică, agricolă, construcţii sau alta.
În acelaşi timp este necesară pregătirea tehnică temeinică, susţinută şi de specializare, precum şi a
asigurării unui spectru larg de cunoaştere, pentru fiecare economist.

Abstracţia ştiinţifică reprezintă o altă componentă a metodei economiei. Procesul economic este un
fenomen social care nu poate fi reprodus şi experimentat în condiţii de laborator. În definirea lui, se
porneşte de la precizarea categoriilor economice reflectate în conştiinţa noastră, se stabilesc termenii
economici cu care se operează şi se dau definiţii. Apoi, se trece la enunţul ipotetic şi se determină toate
implicaţiile fenomenului, legile după care acesta se desfăşoară, ajungându-se la elaborarea rezultatelor
teoretice.
Teoria rezultată, este supusă confruntării ei cu practica economică şi cu realitatea, ceea ce permite
verificarea ipotezelor, completarea lor, validarea sau respingerea studiului obţinut.

La baza modului în care societatea poate răspunde la aceste întrebări stau diferite sisteme
economice, sarcina economiei politice fiind astfel aceea de a studia diferitele mecanisme pe care
societatea le poate utiliza pentru alocarea resurselor de care dispune.

Preocuparea principală a ”științei economie”, o constituie:

• explicarea acestor fenomene, ale faptelor şi întâmplărilor atât prin modelare matematice
cât şi prin exprimare economică (statistică);
• concretizarea concluziilor obţinute în concepte şi legi care vor constitui suporturile
teoretice pentru progres şi dezvoltarea de perspectivă;
• datorită înregistrării permanente de recomandări, concluzii sau de realizări ale bazelor
de date, contribuie la formarea gândirii economice, care reprezintă suportul esenţial al
ştiinţelor sociale.
Noţiunea de proprietate impune probleme privind natura proprietăţii, conţinutul acesteia,
evoluţia ei şi a formelor de proprietate.
În sens descriptiv, proprietatea reprezintă un raport social concretizat într-un înscris privind
dreptul efectiv al unei (sau mai multor) persoane asupra unor (unui) bunuri economice create
sau existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun, în mod exclusiv şi
absolut, însă între limitele determinate de lege.
Datorită acestui fapt, se cristalizează domenii şi optici diferite, cu privire la proprietate sau
referitoare la forma de proprietate, dezvoltând presiuni şi pasiuni din punct de vedere analitic
şi funcţional privind definirea proprietăţii. Distingem definiţii economice, juridice şi
filosofice.

Din optica economică, proprietatea exprimă un raport de însuşire al unor produse sau al unui bun
material creat de către om, sau o formă socială determinată istoric, prin prisma raporturilor
care apar între oameni, în legătură cu această însuşire sau apropiere şi care permite
înfăptuirea ei. Altfel spus economic, proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor dintre
oameni ce se stabilesc în legătură cu bunurile şi relaţiile lor, reglate prin normele istoriceşte
statornicite pe plan local şi social. Privită în sens economic real, proprietatea determină un
fapt social, universal răspândit, însă reglementat în mod diferit. Reglementarea lui constituie
unul din elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.
Definirea proprietăţii din punct de vedere juridic, proprietatea se metamorfozează, şi se identifică,
în conceptul de drept de proprietate. Dreptul de proprietate reprezintă o categorie juridică
care a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii şi anume odată cu
apariţia statului şi a dreptului. Dreptul de proprietate va exista atât timp cât va exista statul şi
dreptul. Juridic, proprietatea este un raport stabilit între oameni şi bunurile care fac obiectul
proprietăţii (bunuri economice sau servicii).
Juridic, dreptul de proprietate se prezintă ca un complex de atribute juridice acordate, în virtutea
câtorva titluri, titularului de drept, care poate să satisfacă interesele proprietarului în condiţiile
existenţei proprietăţii, în sens economic, corespunzător stadiului istoric de dezvoltare a
societăţii.
El reprezintă domenii de activităţi atribuite agenţilor şi/sau participanţilor economici la producţie,
iar cele mai reprezentative atribute ale acestuia sunt:
• dreptul de posesie (de a avea şi de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul, în interes
propriu doar după posibilități);
• dreptul de folosinţă (de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate
serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din aceasta),
• dreptul de dispoziţie (de a face ce se vrea, înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale
în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau distruge chiar fără folos bunul ce-i aparţine);
• uzufruct-ul – dreptul de a te bucura de ceea ce ai şi/sau primi recompensă.

Proprietatea este reală şi garantată prin constituție.

• Din punct de vedere filosofic, proprietatea reprezintă raportul cauzal indestructibil, stabilit
cauzal ca relație de afinitate (plăcere) dintre proprietar și bunul aflat în proprietate, ca forma de
exprimare a mulțumirii. Se pune problema unui concept de atribuire a unor game din categoriile
proprietăţii, care de cele mai multe ori fac uzanţă de faptele şi întâmplările trecutului, cu
conotaţii asupra viitorului şi asigurării, printr-o formă sau alta, a posesiei, folosirii, înstrăinării,
închirierii, siguranţei şi ne-consumului sau epuizării celor necesare viitorului (literatură şi cultură,
tradiţie şi obişnuinţă, ştiinţă şi dezvoltare, progres acumulativ şi de dezvoltare).

• Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se extinde şi asupra

drepturile aferente activităţilor intelectuale din domeniul industrial, ştiinţific, literar, artistic.

Pluralismul formelor de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:

a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei de piaţă şi cuprinde :
- proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale, exploatări
agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi familiei acestuia;
- proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori salariaţi;
- proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma cooperativelor şi societăților
comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se constituie la nivel
naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de stat sunt subiecţi ai
dreptului de proprietate.
 c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor două forme de
proprietate (privată şi publică).

Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în economiile

moderne.
Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de etapele de dezvoltare
economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară. Pluralismul formelor de proprietate
generează competiţie între ele în direcţia creşterii volumului producţiei, îmbunătăţirii calităţii
produselor, promovării progresului tehnic şi ridicarea calităţii vieţii.

În anumite concepte şi literaturi de specialitate se menţionează o altă tipologie de economie,

cunoscută ca ştiinţă economică auxiliară, prin care, în sistemul economiilor este introdusă
matematica şi informatica (informatizarea) economică.

Datorită acestui punct de vedere se poate spune că economia se află în strânsă legătură şi relaţie
de colaborare cu ştiinţele conexe şi cu ştiinţe generale, iar pentru ca sistemul să fie funcţional
este necesar ca (acesta) să se găsească în relaţie de comunicare, cooperare şi susţinere cu
alte ştiinţe neeconomice:
- cu ştiinţele politice – ca urmare a faptului că economiştii se ocupă de organizarea societăţii
şi nu fac abstracţie de politicile guvernamentale;
- cu psihologia – deoarece economiştii au în vedere deciziile individuale ce se stabilesc între
subiecţi şi încearcă să motiveze comportamentele individuale prin prisma capacităţii individului la
percepţie, cunoaştere sau putere de înţelegere, într-o varietate largă de situaţii;
 - cu ştiinţele juridice – pentru că deciziile oamenilor şi acţiunile guvernamentale sunt influenţate
de restricţii legate şi de protecţia socială aplicabilă unor grupuri de indivizi, iar suportul logistic şi
legistic este corectat prin decizii juridice;
- cu istoria – întrucât evenimentele actuale sunt afectate de deciziile trecute majore ce s-au
desfăşurat în evoluţia omenirii şi au contribuit sau au impus anumite modificări structurale şi/sau
funcţionale care au determinat schimbări în mentalitatea indivizilor sau agenţilor economici, iar
deciziile prezente sunt astfel concepute încât să corespundă atitudinilor şi comportamentelor sociale
din trecut şi valabile în viitor;
- cu matematica – deoarece gândirea matematică este folosită pentru a examina anumite
probleme economice complexe;
- cu statistica – pentru că funcţiile statistice pot vizualiza, anticipa şi corecta abaterile din
comportamentele tradiţional economice ce pot apărea în toate categoriile de activităţi economice, iar
pentru economişti, evidenţierea dimensiunii fenomenelor este necesară şi impune măsurarea şi
analiza informaţiei numeric;
- cu contabilitatea – întrucât economiştii sunt interesaţi de situaţia şi gestiunea întreprinderii, de
efectele informaţiilor privind profitul şi celelalte probleme fundamentale şi ca urmare ale acestor
analize pot interveni pentru modificarea comportamentului general al întreprinderii;
- cu ingineria – deoarece alocarea resurselor pentru folosinţe alternative reclamă informaţii
tehnice referitoare la domeniul optim de folosinţă şi utilizare a resurselor, aducându-se maximul de
satisfacţie datorită specializării.