un complex de biopolimeri (acizi nucleici, proteine, lipide, glucide) ce interacţionează între ei, asigurând fluxul permanent de informaţie, energie şi materie. Programul activităţii sistemului biologic este înscris în macromoleculele de ADN. Realizarea acestuia se efectuează prin intermediul diferitor tipuri de proteine. Organizarea sistemelor biologice
Sistemele biologice se caracterizează printr-o serie de particularităţi:
– autoreproducerea – proprietatea sistemelor biologice de a forma sisteme noi prin divizarea unor sisteme iniţiale (de ex., 1 moleculă ADN → 2 molecule ADN; 1 celulă → 2 celule; etc.). Are ca bază proprietatea moleculelor acizilor nucleici de a se replica. – autoconservarea – proprietatea sistemelor vii de a rămâne neschimbate în timp (de ex., existenţa speciilor de-a lungul timpului). Se bazează pe capacitatea acizilor nucleici (ADN) de a se replica, formând molecule noi cu acelaşi conţinut şi structură şi pe cea de repartizare uniformă a materialului genetic în timpul diviziunilor celulare. – autoreglarea – capacitatea sistemelor biologice de a se regla singure. Se realizează după un mecanism feedback prin care rezultatul final al unor procese reglează procesul în întregime (de ex., cantitatea de hormon în sânge determină activitatea glandei care elimină hormonul; numărul de indivizi dintr-o populaţie determină rata natalităţii). – metabolismul – reprezintă schimbul de substanţe din cadrul organismului. Metabolismul se caracterizează prin selectivitate (preluarea din mediu nu a oricăror substanţe, ci doar a celor necesare) şi specificitate (proprietate prin care substanţele nutritive preluate din exterior sunt transformate în substanţe mai simple, din care apoi se sintetizează molecule caracteristice organismului dat).
– echilibrul dinamic – însuşirea care explică în cel mai înalt grad
modalităţile de păstrare a individualităţii, organizării şi funcţionării unui sistem în cadrul anumitor limite, în timp şi în spaţiu. Menţinerea echilibrului dinamic a stării de homeostazie a sistemelor biologice se realizează în baza mecanismelor de autoreglare.
– integralitatea – capacitatea sistemului de a funcţiona ca un tot întreg
în raport cu mediul, fiind compus din subsisteme ierarhizate (de ex., un organism este format din organe subordonate, care la rândul lor constau din ţesuturi, formate din celule etc.). NIVELE DE ORGANIZARE A SISTEMELOR BIOLOGICE
Materia vie are nivele de organizare, de la micro- spre macronivele.
Molecular – reprezentat de moleculele din care sunt formate
organismele. În compoziţia materiei vii sunt prezente atât substanţe anorganice (apa, ioni anorganici), cît şi substanţe organice. Dintre acestea o importanţă decisivă o au biopolimerii (acizi nucleici, proteine, polizaharide), dar şi substanţele mai simple, cum ar fi mono-, di-, oligozaharidele și lipidele.
Celular – reprezentat de celule atât procariote, cât şi eucariote; atât cele
ce duc o viaţă solitară, cât şi cele din componenţa organismelor pluricelulare. Scara sistemelor biologice Tisular - celulele specializate cu funcţii şi structură similare formează ţesuturi. Prin asocierea programată a diferitor ţesuturi se formează organe şi sisteme de organe ce asigură fiziologia organismului pluricelular.
Individual – reprezentat de organisme separate, acelulare (virusuri),
monocelulare (procariote şi eucariote) şi pluricelulare.
Populaţional – grupuri de indivizii din aceeaşi specie, separate
geografic.
Biocenotic – totalitatea comunităţilor de organisme vii ce convieţuiesc
pe un anumit teritoriu.
Biosfera – ansamblul materiei vii de pe Pământ.
Formele acelulare de viaţă • Există entităţi biologice care nu se încadrează în definiţia viului şi nu se caracterizează prin toate proprietăţile materiei vii: autoreproducere, autoreglare, autoregenerare. Acestea sunt virusurile şi prionii, care nu au un metabolism propriu şi nu se înmulţesc în afara gazdei pe care o parazitează. Aceşti agenţi sunt nişte paraziţi obligatorii care provoacă boli la diferite organisme. În timp ce virusurile ocupă o poziţie intermediară între materia vie şi cea nevie, prionii sunt doar nişte agenţi infecţioşi şi nu pot fi clasificaţi la organismele vii. Virusurile
• Din punct de vedere structural, virusurile sunt
formate dintr-o capsulă proteică, numită capsidă, în interiorul căreia se conţine o moleculă de ADN sau ARN mono- sau bicatenar. Uneori pot avea la suprafaţă o membrană, care provine din membrana gazdei distruse. Capsida virală poate avea cele mai diverse forme: sferică, ixoedrică, de bastonaş etc. • Dimensiunile virusurilor variază în limitele 20- 250 nm. Atunci când virusurile se află în afara celulei-gazdă ele sunt inerte din punct de vedere metabolic – nu se înmulţesc, nu consumă şi nu elimină nimic în exterior. Astfel, virusurile reprezintă paraziţi genetici obligatorii. În momentul contactului particulei virale cu celula- gazdă, materialul genetic al parazitului este injectat în interiorul gazdei. Utilizând resursele şi aparatul enzimatic al gazdei are loc multiplicarea particulelor virale, urmată de distrugerea celulei. Astfel de multiplicare poartă denumirea de ciclu litic. • Unele virusuri pot rămâne în stare latentă mai mult timp, fiind integraţi în ADN-ul gazdei, acest stadiu numindu-se profag. Sub acţiunea anumitor factori din exterior are loc inducţia sau reactivarea virusului. ADN viral se excizează din genomul gazdei şi se transferă în citoplasmă. La această etapă este cunoscut sub denumirea de virus vegetativ. • Particulele virale se multiplică pe baza sistemului metabolic celular, după care are loc distrugerea gazdei. Acest tip de virusuri se numesc virusuri cu ciclu lizogenic . • Virusurile sunt agenţi patogeni care provoacă foarte multe boli: gripa, răceala, SIDA, herpesul, hepatitele, poliomielita etc. De asemenea, unele forme de cancer se asociază cu infecţiile virale. Prin infecţia diferitor organisme virusurile pot transporta informaţia genetică de la un individ la altul, sau chiar între indivizii diferitor specii. PRIONII
• Prionii reprezintă nişte secvenţe de peste 250 aminoacizi,
dar spre deosebire de proteinele celulare obişnuite, care se sintetizează pe baza ARNm, pentru prioni nu este caracteristică existenţa unor ARNm corespunzători. • Ei prezintă rezultatul degradării incomplete a unor proteine celulare normale. Ca rezultat al acţiunii acestor agenţi patogeni, proteinele normale îşi modifică conformaţia, ceea ce le face incapabile de a mai funcţiona normal. • Prionii sunt cauza unor boli neurodegenerative şi musculare. Adesea bolile reprezintă nişte encefalopatii spongiforme care duc la degradarea creierului. Celula – unitatea elementară structural- funcţională a viului • Celula reprezintă un sistem complex, caracterizat prin: • autoreproducere; • autoreglare : • autoreînnoire.
• Fiecare celulă este delimitată de mediul extern printr-o membrană
plasmatică care are o structură lipoproteică. Membrana plasmatică (plasmalema) permite individualizarea celulelor, realizarea schimbului de substanţe dintre mediul intern şi cel extern, astfel autoreglând compoziţia chimică a celulei. • Toate celulele conţin material genetic sub formă de ADN. În moleculele de ADN se conţine informaţia despre organizarea şi funcţionarea fiecărei celule. Datorită capacităţii moleculelor de a se autoreproduce, celulele nou formate conţin acelaşi material ereditar. În celulele organismelor pluricelulare se conţine ADN cu acelaşi mesaj genetic. În funcţie de localizarea moleculelor de ADN – în citoplasmă sau nucleu, toate celulele se clasifică în procariote şi eucariote.
• Un alt component obligatoriu al celulelor este reprezentat de
citoplasmă, în care se desfăşoară toate procesele metabolice celulare – sinteza şi degradarea substanţelor, obţinerea energiei etc. În citoplasmă este localizat şi aparatul de sinteză a proteinelor – component obligatoriu al fiecărei celule. Sinteza proteinelor se efectuează în baza moleculelor de ARNm cu ajutorul ribozomilor şi a moleculelor ARNt . CELULELE PROCARIOTE
• Din procariote fac parte bacteriile, micoplasmele, cianobacteriile
(algele cianofite). Toate procariotele sunt organisme monocelulare sau coloniale, aerobe sau anaerobe, cu dimensiuni 1–10 μm. Celulele procariote se caracterizează prin lipsa nucleului bine evidenţiat, materialul ereditar reprezentat prin molecule de ADN inelar, plasat direct în citoplasmă şi numit nucleoid.
• O altă însuşire distinctivă a procariotelor este lipsa organitelor
membranare. Sistemele enzimatice sunt localizate în citoplasmă, pe plasmalemă sau pe mezozomi. Sinteza proteinelor la procariote se efectuează cu ajutorul ribozomilor. Reproducerea celulelor se realizează prin diviziune directă (amitotică). Multe bacterii au un rol patogen important, fiind cauza numeroaselor boli infecţioase (tuberculoza, pneumonia, meningita, sifilisul, holera, difteria). Unele bacterii (Escherichia coli) sunt utilizate în biotehnologia modernă: producerea medicamentelor, obţinerea unor substanţe biologic active, clonarea genelor. CELULELE EUCARIOTE
• Eucariotele reprezintă celule nucleate, de regulă cu
dimensiuni cuprinse între 10-1000 μm, care formează organismele monocelulare, coloniale şi pluricelulare. • Nucleul conţine majoritatea ADN-ului celular şi este principalul loc unde se desfăşoară sinteza ARN-ului. Citoplasma din jurul acestuia este formată din citosol şi organite celulare (reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, mitocondriile, lizozomii, ribozomii) aflate în suspensie. • Membranele, organitele sau particulele din interiorul celulei au funcţii speciale, determinate de setul de proteine pe care îl conţin. Celulele eucariote se înmulţesc prin mitoză şi meioză. Metabolismul, de regulă, se caracterizează prin respiraţie aerobă. schema celulei eucariote