FUNDAMENTELE MODELĂRII ÎN ANALIZA GLOBALĂ

A STRUCTURILOR
Structuri metalice
 Generalități
Analiza globală a structurilor se realizează pe baza unor ipoteze cu privire la:
- comportarea globală a structurii (teoria de ordinul I/ordinul II)
- comportarea secţiunilor (elastic, plastic)
- compotarea îmbinărilor (rigiditate, capacitate de rezistenta, capacitate de rotire).
Calculul unei structuri presupune:
- modelarea structurii
- analiza structurii
- verificarea structurii, care constă în evaluarea eforturilor interne și a deformațiilor și compararea cu valorile admise pentru o exploatare în siguranță.
Pentru a lua în considerare influenta formei deformate a structurii asupra eforturilor interne din structura, structurile sunt împărțite în:
- structuri rigide sau cu noduri fixe (la care analiza se poate face pe forma nedeformată) și
- structuri zvelte sau cu noduri deplasabile (la care trebuie să se ia in considerare forma deformată). În funcţie de aceasta clasificare, se poate face un calcul de
ordinul I sau un calcul de ordinul II.
Pentru a lua in considerare posibilitatea pierderii stabilității locale a pereţilor secţiunilor, acestea sunt împărțite în patru clase distincte, funcţie de raportul lăţime -
grosime al pereţilor supuşi la compresiune. În funcţie de clasa secţiunii, se poate utiliza o analiză elastică sau plastică.
Efectele comportării nodurilor asupra distribuţiei forţelor şi momentelor interne dintr-o structură în cadre cât şi asupra deformaţiilor totale ale structurii trebuie
luate în considerare acolo unde aceste efecte nu pot fi neglijate. Nodurile pot sa fie clasificate atât in funcţie de:
a) rezistență
-1.- noduri cu rezistență completă
-2- noduri cu rezistență parțială
-3- noduri articulate
b) Rigiditate
-1-noduri rigide
-2- noduri semirigide
-3-noduri articulate
Efectele imperfecţiunilor (adică tensiunile reziduale şi imperfecţiunile geometrice) trebuie luate în considerare în mod corespunzător în analiza structurală. In cadrul
imperfecţiunile geometrice, se face distincţie între imperfecţiunile globale pentru cadre şi sistemele de contravântuiri si imperfecţiunile locale pentru bare.
 Structuri în cadre-clasificare

Structurile în cadre metalice multietajate sunt structuri relativ zvelte comparativ cu alte tipuri de structuri, astfel că în anumite condiţii, este nevoie sa se reducă
deplasările laterale prin dispunerea de contravântuiri verticale (Figura 1)

a) b)

Figura 1. Sisteme de contravântuiri: a) contravântuiri din bare; b) diafragme din otel

Dacă sistemul de contravântuiri este suficient de rigid, atunci structura se numeşte contravântuită. Dacă structura nu conține contravântuiri sau dacă sistemul de
contravântuiri nu este suficient de rigid, atunci structura este necontravantuită. Un cadru metalic poate fi considerat contravântuit daca sistemul de contravântuiri
reduce deplasările orizontale cu cel puţin 80%.
În figura 2, structura este impartita în două, cu A se reprezinta sistemul de contravântuiri, care preia doar forte orizontale si cu B subsistemul care preia atât forte
gravitationale cat si orizontale. Aplicarea prevederii anterioare se poate exprima sub forma:
K A > 0.8(K A + K B ) sau K A > 4K B

Figura 2. împărțirea structurii în două subansamble: A – sistemul de contravântuiri, B –cadrul portal

 Efectele înclinaţiei orizontale iniţiale asupra cadrelor contravântuite trebuie luate în considerare la calculul sistemului de contravântuiri. Se poate considera ca înclinaţia
orizontală iniţială și încărcările orizontale aplicate asupra unui cadru contravântuit afectează numai sistemul de contravântuiri. Sistemul de contravântuiri
trebuie calculat la acţiunea următoarelor încărcări:
- încărcări orizontale aplicate cadrului;
- încărcări orizontale sau verticale aplicate direct sistemului de contravântuiri;
- efectul înclinaţiei orizontale (sau sistemului de forte orizontale echivalente) aferente cadrului si sistemului de contravântuiri.
Clasificarea structurilor în cadre în structuri contravântuite si necontravântuite nu trebuie confundată cu clasificarea in funcţie de sensibilitatea la efectele
de ordinul II, adică structuri cu noduri fixe si structuri cu noduri deplasabile. Astfel, un cadru poate fi considerat cu noduri fixe dacă răspunsul său la acţiunea
unui sistem de forţe ce acţionează in planul său este suficient de rigid astfel încât pot fi neglijate momentele si forţele interne suplimentare datorate deplasărilor
orizontale ale nodurilor (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.2.1). Toate celelalte cadre pot fi considerate cu noduri deplasabile si efectele de ordinul II (P - ∆)
trebuieluate in calcul. În general, structurile contravantuite sunt structuri cu noduri fixe, iar cele necontravantuite sunt structuri cu noduri deplasabile. Dacă
sistemul de contravântuiri este foarte flexibil, atunci structura contravântuită poate sa fie cu noduri deplasabile. De asemenea, dacă rigiditatea structurii
necontravantuite este mare si structura nu este sensibila la efectele de ordinul II, atunci structura poate fi considerată cu noduri fixe. Atunci când o structura este
clasificată cu noduri fixe, se poate efectua o analiza de ordinul I, deoarece efectele de ordinul II nu afectează răspunsul structurii. În cazul unei structuri clasificate cu
noduri deplasabile, luarea în considerare a efectelor de ordinul doi poate fi realizată cu ajutorul unei analize corespunzătoare (cuprinzând procedee „pas cu pas” sau alte
procedee interactive). Pentru cadrele la care primul mod de instabilitate cu noduri deplasabile este predominant, se poate efectua o analiză de ordinul unu, urmată
de o amplificare a efectelor acţiunilor respective (exemplu momente încovoietoare) cu ajutorul coeficienţilor corespunzători. Pentru un caz de încărcare dat, un
cadru poate fi considerat cu noduri fixe sau deplasabile in funcţie de raportul dintre încărcarea verticală totala FEd aplicată structurii si încărcarea critică elastică Fcr
care conduce la instabilitatea laterală. In conformitate cu SR EN1993-1-1, clasificarea se face astfel:
 Pentru o structură clasificată cu noduri fixe, se poate efectua o analiza de ordinul I, deoarece efectele de ordinul II nu afectează răspunsul structurii.
 Pentru o structură clasificată cu noduri deplasabile, luarea în considerare a efectelor de ordinul doi poate fi realizată cu ajutorul unei analize corespunzătoare
(cuprinzând procedee „pas cu pas” sau alte procedee interactive).
 Pentru cadrele la care primul mod de instabilitate cu noduri deplasabile este predominant, se poate efectua o analiză de ordinul unu, urmată de o amplificare
a efectelor acţiunilor respective (exemplu momente încovoietoare) cu ajutorul coeficienţilor corespunzători.
 Pentru un caz de încărcare dat, un cadru poate fi considerat cu noduri fixe sau deplasabile in funcţie de raportul dintre încărcarea verticală totală FEd aplicată
structurii și încărcarea critica elastica Fcr care conduce la instabilitatea laterală. In conformitate cu SR EN1993-1-1, clasificarea se face astfel:
- Pentru analiza elastică:
𝑭
 dacă ∝𝒄𝒓 = 𝒄𝒓 ≥ 𝟏𝟎 -structura este clasificată cu noduri fixe;
𝑭𝑬𝒅
 ˂𝟏𝟎 -structura este clasificată cu noduri deplasabile;
𝑭𝒄𝒓
 dacă ∝𝒄𝒓 =
𝑭𝑬𝒅

- Pentru analiza plastică:

𝑭𝒄𝒓
 dacă ∝𝒄𝒓 = ≥ 𝟏𝟓 -structura este clasificată cu noduri fixe;
𝑭𝑬𝒅
𝑭𝒄𝒓
 dacă ∝𝒄𝒓 = ˂𝟏𝟓 -structura este clasificată cu noduri deplasabile;
𝑭𝑬𝒅

unde αcr este coeficientul de multiplicare a încărcărilor de calcul pentru a provoca instabilitatea elastică a structurii.
3 Imperfecţiuni
Imperfecţiunile structurilor metalice constau în tensiuni reziduale, abateri de forma ale secţiunilor transversale, devieri de la rectilinitatea longitudinala,
devieri de la verticalitate la montaj, excentricități în noduri, etc. Abaterile de la forma secţiunii sau abaterile de montaj sunt limitate prin toleranțele admise si
sunt precizate în standardele de execuţie. Aceste imperfecţiuni induc efecte secundare și de aceea pentru a obţine rezultate conservative, analiza
structurilor trebuie să țină seama de ele.. In calcul trebuie luate în considerare următoarele imperfecţiuni (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.3):Dacă efectele imperfecţiunilor nu
sunt incluse in formulele de rezistenta folosite la verificarea barelor, atunci ele sunt luate de regula in calcul prin intermediul imperfecţiunilor geometrice
echivalente:
a) imperfecţiuni globale pentru cadre (efectul P - ∆)
b) imperfecţiuni locale pentru elemente (efectul P - δ).
În plus, atunci când este cazul, la structurile contravântuite trebuie luate în considerare și imperfecţiunile globale ale sistemele de contravântuiri.
Considerarea formei si sensului imperfectiunilor trebuie sa conducă la efectele cele mai defavorabile pentru structură. Astfel, este posibil ca aplicarea
imperfectiunilor la o structură spatială să conducă la deplasări simetrice sau anti-simetrice ale colțurilor opuse, astfel ca ele trebuie luate in considerare separat
(Figura 3). Ele pot fi considerate pe orice direcție însă pentru fiecare analiză se considera o singură direcție de aplicare.

Figura 3. Efecte de translaţie sau torsiune rezultate din aplicarea imperfecţiunilor: a) imperfecţiuni corespunzătoare abaterii de la verticală a feţelor A-A şi B-B (în acelaşi sens);
b) imperfecţiuni corespunzătoare abaterii de la verticală a feţelor A-A şi B-B (în sens contrar
 Forma imperfectiunilor globale si locale poate să rezulte din modul de flambaj elastic în planul de flambaj considerat. Trebuie luate in considerare aici atât
flambajul în plan cât și cel în afara planului, inclusiv flambajul prin incovoiere - rasucire.
Pentru structurile la care primul mod de flambaj este cel corespunzator unei structuri cu noduri deplasabile, efectul imperfectiunilor globale si locale se
poate lua in considerare prin intermediul unei abateri de la verticală și al unei curburi a elementului (Figura 4).

L 𝑒0,𝑑

∅ ∅

Figura 4. Imperfecţiunile globale si locale

Imperfecţiuni globale pentru cadre

Prima imperfectiune si anume abaterea de la verticala se defineste prin intermediul unghiului φ, care este dat de formula urmatoare (vezi Figura 5):

φ =φα α 0 h m

unde:

Φ0-este valoarea de bază, φ0 = 1/200

αh-este coeficientul de reducere aplicabil pentru înălţimea h a stâlpilor: 2 2
∝ℎ = unde ≤∝ℎ ≤ 1
ℎ 3
- h- este înălțimea în metri
-αm - este un factor de reducere pentru numărul de stâlpi dintr-un şir
1
𝛼𝑚 = 0,5 1 +
𝑚

-m- este numărul de stâlpi dintr-un șir, introducând numai stâlpii care preiau o încărcare verticală Ned mai mare sau egală cu 50% din valoarea medie pe stâlpul din planul
vertical considerat.

Figura 5. Imperfecţiuni echivalente corespunzătoare abaterii de la axa vertical

Observație
Pentru cadrele la care HEd ≥ 0.15VEd, imperfecţiunea globală poate fi neglijată.
 Imperfectiunile globale pot fi de asemenea luate în considerare și prin introducerea unor forțe laterale echivalente la nivelul fiecarui etaj. Acest mod de
introducere a imperfectiunilor este de obicei mai ușor de folosit in practică, comparativ cu metoda anterioară a „inclinarii” structurii. Forțele echivalente de la fiecare nivel
se obțin prin multiplicarea încărcărilor gravitationale de la fiecare nivel cu imperfectiunea initiala φ. Pentru ca structura să fie in echilibru, sistemul de forțe
rezultant se aplică și la bază, dar în direcție inversă celor aplicate la nivelul etajelor.
NEd F1 ∅𝐹1 F1
NEd
φΝEd
φ
F2 ∅𝐹2 F2

φ
φΝEd
NEd NEd ∅ 𝐹1 + 𝐹2 /2 ∅ 𝐹1 + 𝐹2 /2
a) b)

Figura 7. Imperfecţiunile cadrelor modelate prin intermediul unui sistem de forte echivalente: a) înlocuirea înclinaţiei iniţiale prin forţele orizontale echivalente; b) exemplu
de aplicare a forţelor orizontale echivalente la o structură

Imperfecţiuni locale pentru elemente

Abaterea barelor de la forma rectilinie, sau imperfecțiunea locală, este dată de raportul e0/L, in care L este lungimea barei iar e0 este amplitudinea maximă a
deplasării laterale inițiale. Valorile recomandate ale acestor deplasări inițiale sunt date in Tabelul 1, in funcție de tipul de analiză și de curba de flambaj corespunzatoare
elementului. Aceste imperfecțiuni locale pot fi de regulă neglijate în analiza globală, deoarece relațiile de verificare la stabilitate țin cont de aceste imperfecțiuni.
Pentru cazurile în care elementele au o zveltețe mare, aceste imperfecțiuni nu pot fi neglijate. Astfel, introducerea in analiza globală a imperfecțiunilor locale este
obligatorie dacă pentru elementul solicitat la compresiune sunt indeplinite condițiile urmatoare:
- elementul are cel puțin un capăt care este prins rigid și transmite moment încovoietor;
- zveltețea normalizată în plan (sau redusă) satisface condiția:
𝑨𝒇𝒚
𝞴> 𝟎, 𝟓
𝑵𝑬𝒅
NEd este valoarea de calcul a fortei axiale de compresiune
𝞴- este zvelteţea redusă în plan, calculată pentru bara considerată ca articulată la extremităţi.

Tabelul 1
Curba de flambaj Analiză Analiză plastică
elastică𝒆𝟎/𝑳
𝒆𝟎/𝑳
a0 1/350 1/300
a 1/300 1/250
b 1/250 1/200
c 1/200 1/150
d 1/150 1/100

Similar cu efectul imperfectiunilor globale, se pot inlocui imperfectiunile locale in arc cu un sistem de forte orizontale echivalente aplicate la nivelul fiecarui
element.

Figura 8. Înlocuirea imperfecţiunilor locale in arc cu un sistem de forte orizontale echivalente

 Imperfecţiuni pentru sistemul de contravântuiri
Dacă sunt folosite sisteme de contravântuiri pentru asigurarea legării laterale pe deschiderea grinzilor sau a elementelor comprimate, atunci trebuie luată
în calcul o imperfecțiune geometrică echivalentă a elementelor stabilizate. Această imperfecțiune se poate considera sub forma unei imperfecțiuni inițiale în arc si este dată
de expresia:
𝒆𝟎 =𝜶𝒎 L/500
în care L este deschiderea sistemului de contravântuiri și 𝜶𝒎 este dat de expresia:
1
𝛼𝑚 = 0,5 1 + unde m –este numărul de elemente care sunt stabilizate.
𝑚
În mod simplificat, se poate înlocui imperfecțiunea inițială în arc printr-o forță echivalentă de stabilizare dată de expresia:
𝒆𝟎 +𝜹𝒒
𝒒𝒅 =σ 𝑵𝑬𝒅 8
𝑳𝟐
în care δq este săgeata sistemului de contravântuiri în planul stabilizat din actiunea fortei q, plus alte forte externe calculate printr-o analiză de ordinul întâi (δq poate
fi considerat 0 dacă se foloseste o analiză de ordinul II).
𝑁𝐸𝑑 𝑒0 𝑁𝐸𝑑

𝑞𝑑

𝐿
Fig.9. Imperfecţiuni pentru sistemul de contravântuiri
 Atunci când sistemul de contravântuiri este folosit pentru stabilizarea tălpii comprimate a unei grinzi cu înălțime constantă, forța NEd din Figura 9 se poate obține cu relația:

𝑀𝐸𝑑
𝑁𝐸𝑑 = ℎ
în care MEd este momentul maxim din grindă iar h este înălțimea totală a grinzii.
Atunci când în grindă sunt și eforturi de compresiune, la calculul lui NEd trebuie să se considere și o parte din efortul de compresiune din grindă.
Dacă grinzile sau elementele comprimate stabilizate cu sistemul de contravântuiri au îmbinări de continuitate, trebuie sa se verifice sistemul de contravântuiri la forța
locală data de relația urmatoare, aplicată sistemului de către fiecare grindă sau element comprimat în dreptul îmbinarii de continuitate (Figura 10).

Sistemul de contavânturi

Figura 10. Forţele din contravântuiri in îmbinările de continuitate ale elementelor comprimate

𝑁𝐸𝑑
2∅𝑁𝐸𝑑 =𝛼𝑚
100
 în care Φ = αmΦ0 iar Φ0 = 1/200.
Trebuie să se verifice de asemenea și ca sistemul de contravântuiri poate să transmită această forță (dată prin relația anterioară) la punctele adiacente în care grinda
sau elementul comprimat este stabilizat. In aceasta verificare trebuie inclusa orice incarcare exterioară care actioneaza asupra sistemului de contravantuiri, insa fortele care
apar din imperfectiunile calculate cu relația:
φ = φ0α hα m
pot fi omise.

Reprezentarea comportării nodurilor in analiza

Calculul și proiectarea unei structuri în cadre metalice presupune că nodurile dintre grinzi și stâlpi sunt fie foarte flexibile fie foarte rigide. În cazul grinzilor, dacă acestea
sunt solicitate predominant la încovoiere, atunci nodurile sunt considerate fie articulate fie rigide. Nivelul real de rigiditate al nodurilor poate avea o influență mare
asupra răspunsului structurilor necontravantuite cu noduri deplasabile. De aceea, aceasta procedură de analiza poate fi folosită atâta timp cât nodurile sunt complet
rigide sau complet articulate. În cazul structurilor contravântuite cu noduri fixe, la care preluarea forţelor laterale se face in principal de către sistemul de contravântuiri,
rigiditatea nodurilor nu este atat de importanta ca in cazul structurilor necontravantuite.
Norma europeană SR EN 1998-1-8 recunoaşte faptul că majoritatea nodurilor au o comportare reală situată între rigid si articulat și de aceea oferă posibilitatea luării în
calcul a acestei comportări prin introducerea nodurilor semi-rigide si/sau parţial rezistente (SR EN 1993-1-8, paragraf 5.2). Dacă nodurile au o comportare apropiată de
articulat, atunci folosirea caracteristicilor reale de rigiditate in locul celor teoretice articulate poate să conducă la o reducere a deplasărilor laterale, cu implicaţii in
reducerea greutatii structurii.
Dacă nodurile au o comportare apropiată de rigid, folosirea caracteristicilor teoretice de nod rigid poate conduce la rezultate neconservative, inclusiv in ceea ce priveşte
deplasările laterale. Introducerea în calcul a semi-rigidității poate fi făcută prin intermediul unui resort la rotire dispus la contactul dintre elemente. Rigiditatea la rotire S a
resortului este parametrul care leagă momentul Mj transmis de îmbinare de rotirea relativă ϕ dintre elementele îmbinate.
Atunci când această rigiditate este zero sau este foarte mică, nodul poate fi considerat articulat iar când această rigiditate are o valoare foarte mare, nodul poate fi
considerat rigid. In toate celelalte situaţii intermediare, nodurile sunt considerate semi-rigide. La nivelul structurii, utilizarea unor noduri semi-rigide afectează nu doar
deplasările structurii dar si distribuţia si valoarea eforturilor interne in structură.
Clasificarea nodurilor după rigiditate
Comportarea la rotire a nodurilor se situează în multe cazuri între cele doua limite definite anterior si anume rigid si articulat. Atunci când elementele îmbinării sunt suficient
de rigide, între rotirea capătului grinzii si rotirea panoului stâlpului sunt diferenţe mici astfel ca nodul poate fi considerat rigid. Un nod rigid are o rotire globala de corp rigid care
este rotirea in nod (Figura 11.a). Un astfel de nod trebuie proiectat astfel încât deformaţia lui să nu aibă o influenţă semnificativă asupra distribuţiei de eforturi in structură sau
asupra deformaţiei globale.
 Deformaţiile nodurilor rigide trebuie să aibă valori care să nu reducă rezistenţastructurii cu mai mult de 5%. Nodurile rigide trebuie să fie capabile să
transmită forţele și momentele de calcul.
Dacă elementele îmbinării sunt flexibile, atunci comportarea grinzii se apropie de aceea a unei grinzi simplu rezemate. În acest caz, nodul poate fi considerat
nominal articulat, iar rotirea relativa dintre capatul grinzii si stalp este libera (Figura 11.c). Un astfel de nod va fi proiectat astfel încât să nu dezvolte momente
semnificative care sa afecteze elementele structurii. Nodurile nominal articulate trebuie să fie capabile să transmită forţele de calcul si să permită producerea rotirilor
rezultate.

a) b) c)
Figura 11. Exemple de noduri grinda-stâlp cu diferite nivele de rigiditate: a) nod rigid; b) nod semi-rigid; c) nod articulat

Pentru cazurile intermediare, momentul transmis de imbinare va conduce la rotiri relative finite intre elementele imbinate. Astfel de noduri se numesc semi-rigide (Figura
11.b). Nodurile semi-rigide trebuie sa fie capabile să transmită forţele si momentele determinate prin calcul.
În conformitate cu SR EN 1993-1-8, un nod grinda-stâlp poate fi clasificat din punct de vedere al rigidităţii ca rigid, nominal articulat sau semi-rigid prin compararea
rigidităţii iniţiale la rotire Sj,ini cu valorile limita corespunzătoare.
 1 rigid, daca Sj,ini ≥ 8EIb/Lb
Cadre contravântuite 2 semi-rigid *)
3 nominal articulat, dacă
Sj ,ini ≤ 0.5EIb/Lb

1 rigid, daca Sj,ini ≥ 25EIb/Lb

Cadre necontravântuite 2 semi-rigid *)
3 nominal articulat, dacă
Sj,ini ≤ 0.5EIb/Lb

- Kb - valoarea medie a raportului Ib/Lb pentru toate riglele de la ultimul nivel;

- Kc - valoarea medie a raportului Ic/Lc pentru toţi stâlpii de la ultimul nivel;
- Ib - momentul de inerţie al riglei;
- Ic - momentul de inerţie al stâlpului;
- Lb - deschiderea cadrului;
- Lc - inaltimea de nivel.

Clasificarea nodurilor după rezistenţă.

Un nod grinda-stâlp poate fi clasificat si după momentul capabil in:
- nod cu rezistenţă completă
- nod nominal articulat
- nod cu rezistenţă parţială.
Aceasta clasificare se face prin compararea rezistenţei de calcul a nodului Mj,Rd cu rezistenta plastica a elementului îmbinat (de exemplu grinda).
Un nod poate fi clasificat cu rezistenţă completa dacă întruneşte criteriile exprimate in Figura 12. Rezistenta de calcul a unui nod cu rezistenta completa trebuie sa fie mai
mare decât cea a elementului îmbinat. Rigiditatea unui nod cu rezistenţă completa trebuie să asigure ca, sub încărcările de calcul, rotirea dezvoltata in articulaţia plastica să
nu depăşească capacitatea de rotire a nodului (Figura 13).
 Mj,Rd Mj,Rd ≥ Mb,pl,Rd
Mj,Rd ≥ Mb,pl,Rd
sau Mj,Rd
sau
Mj,Rd ≥ Mc,pl,Rd
Mj,Rd ≥ 2Mc,pl,Rd

a) Stâlp de la ultimul nivel b) Stâlp de la un nivel intermediar

Figura 12. Noduri cu rezistenţă completă

în care
- Mb,pl,Rd este momentul plastic de calcul al grinzii
- Mc,pl,Rd este momentul plastic de calcul al stâlpului;
Un nod poate fi clasificat ca nominal articulat dacă momentul rezistent de calcul Mj,Rd este mai mic decât 25% din momentul rezistent de calcul al unui nod cu
rezistenţă completă. Un nod nominal articulat trebuie să fie capabil să transmită eforturile de calcul, care poate fi mai mică decât cea a elementului îmbinat. Dacă se adoptă
un calcul plastic, capacitatea de rotire a unui astfel de nod trebuie sa aibă o valoare care să asigure formarea si dezvoltarea articulaţiilor plastice sub încărcările de
calcul. Capacitatea de rotire a unui astfel de nod poate fi determinată prin încercări experimentale. Atunci când sunt utilizate noduri a căror comportare este cunoscută,
nu este necesară determinarea capacităţii de rotire prin încercări experimentale. Rigiditatea nodurilor cu rezistenţă parţială trebuie să aibă o valoare care să asigure
nedepăşirea capacităţii de rotire in articulaţiile plastice sub încărcările de calcul (Figura 13).
Mj
Rezistenţă totală
Limitele pentru rezistenţă

Rezistenţa nodului
Mj.Rd
Rezistenţă parţială

Articulat
φ

Figura 13. Clasificarea nodurilor după rezistenţă

 Clasificarea nodurilor după ductilitate
Un nod grinda-stâlp poate fi clasificat si după ductilitate sau capacitatea de rotire plastică. Ductilitatea (sau lipsa acesteia) unui nod are consecinţe asupra tipului de analiza
structurala care se poate utiliza. Clasificarea după ductilitate este similara cu clasificarea secţiunilor elementelor si exprima capacitatea nodului de evita o rupere fragila
prematura (de exemplu ruperea in cordonul de sudura sau ruperea şuruburilor) si de a permite dezvoltarea de rotiri plastice fara o reducere semnificativa a capacitatii
portante. In cazul unei analize plastice, capacitatea de rotire a nodurilor trebuie sa permită formarea mecanismului plastic de cedare prin formarea de articulaţii plastice
înainte de ruperea nodurilor.
Clasificarea nodurilor după ductilitate se face in funcţie de capacitate de rotire, Φpl, corespunzătoare momentului rezistent plastic Mj,Rd (Figura 14).
𝑀𝑗
Există trei clase de ductilitate (Figura 15):
- Clasa 1 : Noduri ductile: un nod ductil este capabil să dezvolte momentul plastic rezistent si să 𝑀𝑗,𝑅𝑑
prezinte o capacitate de rotire suficient de mare
- Clasa 2 : Noduri cu ductilitate medie: un nod cu ductilitate medie este capabil să dezvolte
momentul plastic rezistent dar prezintă o capacitate de rotire limitată după atingerea acestui moment
- Clasa 3 : Noduri fara ductilitate (fragile): cedarea prematură (datorită instabilităţii sau ruperii casante
a unei componente a îmbinării) apare in nod înainte de atingerea momentului plastic rezistent. 𝟇
∅𝑝𝑙

Dacă rezistenţa de calcul a nodului este cel puţin egală cu 1.2 × rezistenţa plastică de calcul a elementului îmbinat, nu Figura 14. Capacitatea de rotire a unui nod
este necesară verificarea capacităţii de rotire a nodului. Capacitatea de rotire a nodurilor este o caracteristica importanta a Ductilitate Mj
Mj
structurilor in cadre metalice care sunt proiectate in domeniul plastic. De asemenea, in cazul structurilor in zone seismice,
folosirea unui concept de proiectare disipativ obliga proiectantul la alegerea si utilizarea unor noduri cu buna ductilitate. Φ
Verificarea prin calcul a capacitatii de rotire nu este insa posibila decât pentru anumite configuraţii standard si doar
pentru acţiuni statice (vezi SR EN 1993-1-8, paragraful 6.4). Pentru celelalte situaţii, norma recomanda verificarea capacitatii Clasa 2
Clasa 1

de rotire prin încercări experimentale conform EN 1990, anexa D sau folosind modele corespunzătoare de calcul, cu Clasa 3

condiţia ca ele să fie bazate pe rezultatele unor încercări în conformitate cu EN 1990.

Φ

Figura 15. Clasele de ductilitate pentru noduri

Clasificarea secţiunilor elementelor
Analiza globala a structurilor in cadre metalice se realizează pe baza unor ipoteze, atât in ceea ce priveşte comportarea secţiunilor si nodurilor (elastic/plastic) cat si a
răspunsului geometric (teoria de ordinul I/ordinul II). După efectuarea analizei, urmează verificarea prin calcul a tuturor elementelor cadrului. Pentru aceasta, secţiunile
elementelor trebuie clasificate după modul de comportare la încovoiere si/sau compresiune. Astfel, in conformitate cu SR EN 1993-1-1, secţiunile transversale ale elementelor
supuse la compresiune sau/si încovoiere se clasifica in funcţie de raportul dintre lăţimea si grosimea pereţilor comprimaţi ai secţiunii in 4 clase (Figura 16) (SR EN 1993-1-1,
paragraf 5.6):
• Clasa 1: secţiuni transversale plastice - secţiunile care pot forma articulaţii plastice, având capacitatea de rotire ceruta de o analiza plastica
• Clasa 2: secţiuni transversale compacte - secţiunile care dezvolta un moment încovoietor plastic capabil, dar care au limitata capacitatea de rotire
• Clasa 3: secţiuni transversale semi-compacte - secţiunile in care eforturile in fibra extrema pot atinge limita de curgere dar flambajul local împiedica dezvoltarea momentului
încovoietor plastic capabil
• Clasa 4: secţiuni transversale zvelte - secţiunile la care trebuie luat in considerare efectul flambajului local pentru determinarea momentului încovoietor capabil sau a forţelor
de compresiune capabile. In acest caz se lucrează cu caracteristicile geometrice ale secţiunii eficace.

Figura 16. Clasele de secţiuni pentru elemente

Deoarece pereţii comprimaţi ai unei secţiuni transversale (inimă sau talpă) pot fi în general de clase diferite, clasa unei secţiuni transversale este definită prin clasa cea mai mare
(cea mai puţin favorabilă) a pereţilor săi comprimaţi. De exemplu, daca inima unui profil I este de clasa1 iar tălpile sunt de clasa 2, atunci secţiunea este clasificata de clasa 2.
În Tabel 2 și Tabel 3 se prezintă limitele pentru fiecare clasa de secţiuni pentru pereţi interiori si tălpi in consola, in conformitate cu SR EN 1993-1-1.
Tabel 2. Rapoarte lăţime-grosime maxime pentru pereţi comprimaţi (SR EN 1993-1-1) Tabel 3. Rapoarte lăţime-grosime maxime pentru pereţi comprimaţi (SR EN 1993-1-1)
 Modelarea structurilor pentru analiză
Analiza răspunsului structurii sub efectul acţiunilor exterioare necesita schematizarea (modelarea) fenomenului fizic real. Analiza se face pe baza unor ipoteze privind
modelul structural (schema structurii de rezistenta, distribuţia si mărimea incarcarilor), comportarea elementelor, comportarea secţiunilor, a nodurilor si a materialului.
In funcţie de destinaţia construcţiei si de modul ei de comportare (sub acţiunile predominante), calculul structurii începe cu stabilirea soluţiei de principiu care consta in
alegerea formei si dimensiunilor construcţiei, a soluţiei constructive pentru elementele principale si secundare. Pe baza acestor elemente, se stabileşte schema de calcul a
structurii de rezistenţă. Stabilirea schemei de calcul are o importanţă deosebită în ansamblul procesului de proiectare. Având in vedere faptul că se calculează o schemă
idealizată a structurii şi nu structura reală, rezultă că în cazul în care schema de calcul va modela cât mai fidel structura reală, atunci se va asigura o siguranţa
corespunzătoare în exploatare (dacă toate celelalte etape ale procesului de proiectare sunt rezolvate corect).
Alegerea si conformarea structurii trebuie sa tina seama de faptul ca structura poate sa fie solocitata atat de incarcari statice (de exemplu incarcarile din greuatate proprie sau
zapada) cat si de incarcari dinamice (seismice). Cladirile in cadre multietajate sunt de regula proiectate pe baza criteriului de proiectare disipativa. Pentru acestea, SR EN1998-1
prezinta cerintele de alcatuire astfel incat sa se asigure o siguranta corespunzatoare sub actiunile de proiectare. In cazul structurilor pentru hale parter, realizate de regula in
solutie usoara, chiar daca nu se conteaza pe capacitatea de disipare a structurii trebuie sa se tina seama de urmatoarele aspecte, cum ar fi:
• comportarea spaţială depinde în mare măsură de modul de alcătuire al acoperişului. De aceea, se va acorda o atentie deosebita modului de dispunere a elementelor de
rigidizare in planul acoperisului (contravantuiri, grinzi longitudinale);
• la structurile amplasate în zone cu seismicitate redusă si care au acoperişuri uşoare, importanţa acţiunilor seismice nu este mare şi în multe situaţii acestea nu decid
dimensionarea structurii;
• la structurile amplasate în zone cu seismicitate mare, halele metalice uşoare de tip parter au posibilităţi reduse de disipare a energiei seismice reduse deoarece articulaţiile
plastice iau naştere cu precadere în stâlpi;
• în ambele situaţii, măsurile de conformare seismică de ansamblu prevăzute în P100-1/2006 (sau SR EN 1998-1) trebuie respectate.
Aplicație
În cazul proiectării unei hale industriale parter, in funcţie de geometria halei si de destinaţie, se poate alege sistemul constructiv astfel (Figura 17):
-Se alege tipul de cadru transversal curent al structurii principale de rezistenta: cadru cu o singura deschidere alcătuit din stâlpi si grinzi cu secţiuni din tabla sudata (Figura 18);
- Tipul de cadru transversal de fronton utilizat pentru structura principala de rezistenta –
cadru cu doi stâlpi intermediari de fronton dispuşi la distanta de 8,0 m interax (Figura 19);
-Traveea (distanta pe direcţie longitudinala intre doua cadre transversale) halei se stabileşte la valoarea de 6,0 m (deschidere uzuala pentru panele si riglele de perete uşoare cu
secţiune Z sau C);
 Figura 18. Cadru transversal curent
Figura 17. Hală industrială parter
- Sistemul de rezemare la baza al stâlpilor cadrelor transversale si de fronton - rezemare articulata (simplitate la montaj si sensibilitate redusa la tasări neuniforme);
- Se prevăd bare metalice de legătura intre cadrele transversale, dispuse la nivelul coltului cadrului si la nivelul coamei, după direcţia longitudinala a halei; Acestea au rolul de
a lega pe direcţie longitudinala cadrele transversale (Figura 17);
- Se dispun contravântuirile pe direcţie longitudinala in pereţii marginali - in anumite travei ale halei se prevăd contravântuiri in X lucrând doar la întindere. Deoarece stâlpii
sunt articulaţi la baza, este absolut necesara dispunerea acestor contravântuiri pentru a prelua forţele orizontale pe direcţie longitudinala (de exemplu din vânt sau seism)
(Figura 17);
- Se dispun contravântuirile din acoperiş in traveile in care sunt dispuse contravântuirile in X din pereţii longitudinali. Acestea au rolul de a prelua sarcinile orizontale pe
direcţie longitudinala de la nivelul acoperişului si de a le transmite la contravântuirile longitudinale (Figura 17);
- In cadrele de fronton se prevăd contravântuiri in X lucrând doar la întindere, amplasate adiacent colturilor halei – aceasta soluţie este opţionala, având in vedere ca
pe direcţie transversala preluarea sarcinilor orizontale este realizata prin efectul de cadru. Daca hala este scurta pe direcţie longitudinala, efectul este vizibil, insa daca
hala este lunga, dispunerea contravântuirilor are un efect limita la cadrele adiacente (Figura 19).
 Figura 20. Detaliu de prindere a stâlpului la bază
Figura 19. Cadru transversal de tronson

După evaluarea incarcarilor se aleg elementele si se face analiza structurala. Daca se foloseşte metoda clasica, cu rezultatele din analiza se face verificarea elementelor si
apoi a îmbinărilor, inclusiv prinderile in fundaţii. Alegerea tipurilor de îmbinări intre elementele structurale trebuie făcuta inca din faza iniţiala de conformare structurala,
deoarece in funcţie de modul lor de realizare, in analiza se considera articulate, rigide sau semi-rigide, articulate, cu rezistenta parţiala sau completa. De exemplu, prinderea
la baza din Figura 20 este o prindere articulata insa daca placa de baza este extinsa si buloanele de ancoraj sunt dispuse in afara plăcii de capăt, atunci prinderea poate
deveni semi-rigida.
Modelarea nodurilor grinda - stâlp are o importanta deosebita, in special la clădirile multietajate. Astfel, după stabilirea modelului geometric, este necesara stabilirea tipurilor
de legături între elementele structurii si între structură şi fundaţii (de exemplu prinderi încastrate, articulate sau semirigide) (Figura 21).

Figura 21. Schema de calcul pentru o structură în cadre multietajate: a) grinzile sunt prinse încastrat de stâlpi; b) grinzile din deschiderea mediană sunt prinse articulat de stâlpi
 Pentru nodurile grinda - stâlp, deformabilitatea la încovoiere este cea mai importanta si are o influenta semnificativa asupra rezultatelor analizei structurale (Figura
22). Figura 23 prezintă curba moment - rotire (Mj - φ) impreuna cu curba idealizata caracterizata prin urmatorii parametri fundamentali: rigiditatea la rotire (Sj), rigiditatea
initiala la rotire (Sj,ini),
momentul capabil (Mj,Rd) si capacitatea de rotire (φCd).
Considerarea proprietăţilor de rezistenţă ale nodurilor conduce către trei modelări ale acestora
- rigide / rezistenţă completa;
- rigide / rezistenţă parţială;
- articulate.

Figura 22. Relaţii moment-rotire pentru noduri uzuale Figura 23. Curba moment - rotire pentru un nod grindă - stâlp
Daca insa si rigiditatea la rotire a nodului este considerată in calcul, acestea pot fi realizate si in variantă semi-rigidă. Astfel, apar noi posibilităţi de modelare si anume:
- semi-rigid / rezistenţă completa;
- semi-rigid / rezistenţă parţială.
SR EN 1993-1-1 permite luarea in considerare a acestor posibilităţi prin introducerea a trei modelări (Tabel 4):
- continuu: acoperă cazul rigid / rezistenţă completa
- semi-continuu: acopera cazurile rigid/rezistenţă parţială, semi-rigid/rezistenţă completa si semi-rigid/rezistenţă parţială
- simplu: acoperă cazul articulat
 Rolul îmbinărilor intre elemente este de a lega elementele intre ele. In funcţie de soluţia de îmbinare (rigid, semirigid sau articulat), îmbinările pot transfera in totalitate,
parţial sau deloc eforturile din aceste elemente. Termenii continuu, semi-continuu si articulat se definesc deci astfel :
- continuu: nodul asigură o continuitate perfectă la rotire intre elementele îmbinate;
- semi-continuu: nodul asigură doar parţial continuitatea la rotire intre elementele îmbinate;
- simplu: nodul întrerupe continuitatea la rotire intre elementele îmbinate.
Tabel 4 Modelarea nodurilor
Rezistenţă
Rigiditate
Rezistenţă completa Rezistenţă parţială Articulat
Rigid Continuu Semi-continuu -
Semi-rigid Semi-continuu Semi-continuu -
Articulat - - Simplu

Folosirea acestor tipuri de modelare trebuie făcută in concordanţă cu tipul de analiză structurală. In cazul unei analize globale elastice, doar proprietăţile de rigiditate ale
nodurilor sunt importante in modelare. Atunci când se efectuează o analiză rigid-plastică, caracteristica principală a nodului este rezistenţa. In toate celelalte tipuri de
analiză, sunt importante atât proprietăţile de rigiditate cât si cele de rezistenţă. In Tabel 5 sunt prezentate modelările nodurilor pentru fiecare tip de analiză (SR EN 1993-1-
8, paragraf 5.1).
Tabel 5 Tipurile de analiză și modelarea nodurilor
Metoda de calcul Clasificarea nodului
Elastică Articulaţie nominala Rigid Semirigid
Rigid-plastică Articulaţie nominala Rezistenţă totală Rezistenţă parţială
Elastic-plastică Articulaţie nominala Rigid şi cu rezistenţă Semirigid şi cu rezistenţă parţială
totală Semirigid şi cu rezistenţă totală
Rigid şi cu rezistenţă parţială
Tipul de model Simplă Continuu Semicontinuu
de nod

Deformaţia unui nod grinda-stâlp este data de cele doua componente si anume panoul inimii stâlpului solicitat la forfecare si îmbinarea solicitata la încovoiere si forta
axiala. Pentru a lua in considerare cele doua componente, se poate modela separat panoul inimii la forfecare si îmbinarea la moment si forta axiala.
 Simplificat, cele doua deformaţii pot fi modelate printr-un singur resort la rotire situat la intersecţia axelor elementelor îmbinate. Astfel, o configuraţie de nod de o
singura parte se va modela printr-un singur nod iar o configuraţie de ambele parti se va modela prin doua noduri care insa interactioneaza. In cazul configuraţiei de nod de
ambele parti, vor exista deci doua curbe caracteristice moment – rotire, una pentru nodul din partea stânga si una pentru cel din partea dreapta. Curba caracteristică a
deformabilităţii din tăiere si rotire poate fi transformată intr-o curba Mb - φ prin intermediul parametrului de transformare β (Figura 24).

Mb Mb Mb, Mb,j

φci 𝛾𝑖
Mb,i Mb,i 𝛾𝑖 +∅𝑐𝑖

φc 𝛾 φ
a) Îmbinare b) Panoul inimii stâlpului c)Resort
Figura 24. Caracteristica la încovoiere a resortului

Acest parametru pune in legătură directă forţa tăietoare din panoul inimii cu forţele de întindere si compresiune din îmbinare. Curba caracteristică a resortului Mb - φ
care reprezintă comportarea nodului este arătată in Figura 24c; aceasta rezultă prin însumarea rotirii din îmbinare (φc) cu cea din panoul inimii (γ).
In conformitate cu prevederile din SR EN 1993-1-8, paragraf 5.3, pentru configuraţiile de nod de ambele parti se poate distribui contribuţia panoului de inima intre cele
doua resorturi (cel aferent nodului din stânga si cel aferent) prin intermediul parametrului β (Figura 25):
 𝛽1 = 1 − 𝑀𝑗,𝑏2,𝐸𝑑 Τ𝑀𝑗,𝑏1,𝐸𝑑 ≤ 2

𝛽2 = 1 − 𝑀𝑗,𝑏1,𝐸𝑑 Τ𝑀𝑗,𝑏2,𝐸𝑑 ≤ 2
în care:
- β1 (β2) este parametrul de transformare pentru îmbinarea din dreapta (respectiv stânga)
- Mj,b1,Ed (Mj,b2,Ed) este momentul încovoietor aplicat grinzii din dreapta (respectiv stânga), la intersecția axelor neutre ale elementelor.

Fb

Fig.25 Forțe și momente care acționează în nod: a) forțele tăietoare Fig.26 Forțe și momente care acționează asupra panoului de inimă și asupra îmbinărilor
din panoul de inimă b) la intersecția axelor neutre a) forțele tăietoare din panoul de inimă b) îmbinări, cu eforturi din grinzi

𝑉𝑤𝑝 =𝛽𝐹𝑏 Vwp Fb Fb2 Vwp Fb1

Mb Mb2 Mb1 𝑉𝑤𝑝 =𝛽1 𝐹𝑏1 = 𝛽2 𝐹𝑏2
în care în care
𝐹𝑏 =𝑀𝑏 Τ𝑍 Vwp Fb Vwp 𝐹𝑏1 =𝑀𝑏1 Τ𝑍 𝐹𝑏2 =𝑀𝑏2 Τ𝑍
Fb2 Fb1

Fig.27. Definirea parametrului de transformare 𝛽

 Mb1,Ed Mb1,Ed
Mb1,Ed Mb1,Ed
Mb2,Ed

Mb2,Ed

c)
a) b)

Figura 28. Limitele factorului β: a)momente inegale si de sens invers; b) momente egale si de același sens; c)momente egale și de același sens

Pentru cazul din Figura 28.a (configuraţie de nod de ambele parţi, momente egale si de sensuri opuse), valoarea factorului de transformare este β = 0, pentru noduri de o
singura parte β = 1 iar pentru nodul din figura Figura 28.c valoarea factorului de transformare este β = 2 (configuraţie de nod de ambele părţi, momente egale si de
acelaşi sens).
Valorile exacte ale parametrului de transformare β pot fi obţinute doar după determinarea distribuţiei eforturilor interne, astfel ca determinarea lui cât mai exactă se
poate face doar printr-un calcul in cicluri. SR EN 1993-1-8 prevede o metodologie pentru luarea in
considerare a panoului de inima. Aceasta conţine următorii paşi:
- se realizează analiza structura si se considera pentru resorturile la rotire o valoarea β = 1 pentru toate nodurile de o singura parte si β = 0 pentru nodurile de
ambele parti, in toate combinaţiile de incarcari
- pentru fiecare combinaţie, după analiza se verifica si se corectează valorile iniţiale ale parametrului β = 1 pentru nodurile de ambele părți
- se repeta analiza structurală cu valorile corectate
- se repeta paşii b) si c) pana când se obţine convergența.
Comportarea neliniară a nodurilor, reprezentate prin resorturi având o anumită rigiditate la rotire, este destul de dificil de utilizat in practica curentă de proiectare. De
aceea, curba caracteristică reală moment-rotire a nodului poate fi modelată, fără o scădere semnificativă a preciziei, printr-o curbă caracteristică elastic-perfect plastică
(Figura 2 9 .a). Rigiditatea nodului in modelarea biliniara Sj se obţine prin impartirea rigiditatii iniţiale Sj,ini la coeficientul η, denumit si coeficient de modificare a
rigidității. Valorile coeficientului η sunt date in Tabel 6 (SR EN 1993-1-8, paragraf 5.1). Această reprezentare are avantajul de a fi similară cu curba caracteristică a
comportării elementelor la încovoiere (Figura 29.b).
 Tabelul 6. Valorile coeficientului 𝞰
Alte tipuri de noduri
Tipul îmbinării Noduri riglă-stâlp (grinda-grinda, stâlpi
la baza)
Sudate 2 3
Cu şuruburi si placă de capăt 2 3
Cu corniere prinse cu şuruburi 2 3,5
Placi de baza - 3
b) element

Fig. 29. Curbele biliniare moment-rotire

Momentul Mj,Rd corespunzător platoului este denumit moment rezistent de calcul sau moment capabil. Sunt neglijate astfel efectele de ecruisare a materialului sau alte
efecte. Acest lucru explică diferenţele dintre comportarea idealizată a nodului si comportarea reală. In funcţie de tipul de analiză, se pot alege diferite moduri de idealizare a
caracteristicii M - φ. Modelarea elastică pentru o analiză elastică. Caracteristica principală a nodului este rigiditatea la rotire. In acest tip de analiză, avem doua posibilităţi
de verificare:
- verificarea elastică a rezistenţei nodului (Figura 30.a): rigiditatea constantă este egală cu rigiditatea iniţiala Sj,ini; la sfârşitul analizei, trebuie să se verifice dacă momentul
de calcul MEd din nod este mai mic decât momentul rezistent elastic al îmbinării având valoarea
2/3Mj,Rd;
- verificarea plastică a rezistenţei nodului (Figura 30.b): rigiditatea constantă este egala cu o rigiditate având valoarea cuprinsă intre rigiditatea iniţială si cea secantă relativă la
Mj,Rd, Această rigiditate este definită ca Sj,ini/η Această modelare este valabilă pentru valori ale momentului MEd mai mici sau egale cu Mj,Rd.
 𝑀𝑗 𝑀𝑗

2/3𝑀𝑗,𝑅𝑑

Sj,ini
Sj,ini /η
𝟇
a) Verificare elastica 𝟇
Caracteristica M-𝟇 reală b) Verificare plastică
Reprezentare idealizată
Fig. 30 Reprezentarea liniară a caracteristicii M-𝟇

Modelarea rigid-plastică pentru o analiză rigid-plastică. In analiză este necesară doar rezistenţa de calcul Mj,Rd. Pentru a permite formarea si dezvoltarea articulaţiilor
plastice in îmbinări, este necesară verificarea capacităţii de rotire a îmbinărilor (Figura 31.).

𝑀𝑗,𝑅𝑑

𝟇
Fig. 31 Reprezentarea liniară a caracteristicii M-𝟇

Modelarea neliniară pentru o analiză plastică de ordinul II. In calcul sunt necesare atât rezistenţa cât si rigiditatea. Se pot folosi curbe biliniare, triliniare, până la curbe
complet neliniare. Pentru a permite formarea si dezvoltarea articulaţiilor plastice in noduri, este necesară si in acest caz verificarea capacităţii de rotire a nodului (Figura 32).
 𝑀𝑗 𝑀𝑗
𝑀𝑗 𝑀𝑗,𝑅𝑑
𝑀𝑗,𝑅𝑑 𝑀𝑗,𝑅𝑑

𝑆𝑗,𝑖𝑛𝑖 /𝞰
𝑆𝑗,𝑖𝑛𝑖 /𝞰
𝟇 𝟇
𝟇

Fig. 32 Reprezentările neliniare ale caracteristicii M-𝟇